De la instituirea sa încoace, guvernul Bolojan s-a ținut de cuvânt, inaugurând o serie de lovituri date situației salariale și a condițiilor de muncă ale lucrătorilor din mediul public.
În particular, lucrătorii din sistemul public de sănătate și-au văzut victoriile parțiale, semnalate de OUG nr. 19/2024, erodate mai apoi printr-o serie de acte normative adoptate fără negocieri prealabile sau motivații concrete, ale căror singure rațiuni par să fie precarizarea condițiilor de muncă ale personalului medical și împovărarea regimului lor de muncă.
Cu alte cuvinte, personalul existent, deja deficitar, s-a văzut obligat să acopere mai multe ture și gărzi, în condiții tot mai periculoase, fără vreo speranță de degrevare a sistemului sanitar, adus la limite, în contextul blocării angajărilor.
Ne amintim de OUG nr. 36/2025, care a redus sporurile pentru condiții periculoase sau vătămătoare, precum și unele zile de concediu suplimentar, Legea nr. 141/2025, care a condiționat indemnizația de hrană și voucherele de vacanță de nivelul veniturilor, sau OUG nr. 7/2026, care a exceptat doar o parte dintre unitățile sanitare de la măsurile privind reducerea cheltuielilor cu personalul. Aceste măsuri au culminat cu noul proiect de lege privind salarizarea, care promitea venituri lunare mai mici, un plafon agregat de 20% pentru suma sporurilor, compensațiilor, primelor și indemnizațiilor, sporuri reduse pentru gărzi, precum și o nouă componentă salarială, care ar fi permis disciplinarea forței de muncă prin condiționarea unei părți din veniturile sale de indicatori de performanță. Notabil, reducerea componentelor variabile însemna că lucrătorii cei mai afectați de proiect ar fi fost și cei care lucrează deja în structuri cu multe ture și condiții grele. Totodată, analiza realizată de Federația „Solidaritatea Sanitară” este grăitoare pentru pierderile potențiale: în scenariul creat de proiectul noii legi, proporția lucrătorilor cărora li s-ar fi redus veniturile se ridică la 78%.
Nu trebuie uitat nici că noul proiect de lege ar păstra neschimbată limitarea posibilităților de negociere a drepturilor salariale (introdusă prin Legea-cadru nr. 153/2017), a cărei formulare este exclusiv în mâinile guvernului. Astfel, sindicatele (deja excluse din negocierea salarială) s-au văzut scoase, prin lipsa de consultări, și din făgașul mult mai îngust al sporurilor, compensațiilor și indemnizațiilor secundare.
Odată ce noua imagine sumbră a sistemului medical s-a cristalizat, lucrătorii organizați, văzându-și drepturile de negociere amenințate, au răspuns cu o promptitudine care oferă întregii mișcări sindicale actuale un model de urmat. Federația SANITAS a anunțat declanșarea procedurilor premergătoare unei greve generale. Iar răspunsurile, chiar dacă reduse și indirecte, nu au întârziat să apară. La o zi după greva de avertisment din 20 iulie 2026, Curtea de Apel București a răspuns cererii de suspendare depuse de SANITAS, suspendând procedura proiectului de lege.
Suntem siguri că o grevă generală de proporții, cum a promis a deschide ziua de 28 iulie, va face uitate cele mai grave elemente ale proiectului noii legi a salarizării, în forma sa actuală, livrând încă o lovitură legitimității unui guvern nerăbdător să dicteze de sus condiții neprielnice pentru lucrătorii din mediul public, fără consultări prealabile. Ne putem gândi la exemplul istoric al mișcărilor de amploare din trecut: amenințările cu grevă din 2006, 2008 și 2009, „Marșul tăcerii” din 2013, greva generală din 2016.
În același timp, suntem siguri că sindicaliștii își amintesc aceste momente ca pe niște victorii parțiale, în măsura în care nu au dus la îndeplinirea integrală a revendicărilor lor și nu au oprit avansurile constante făcute împotriva intereselor lor și ale colegilor acestora. Arcul istoriei recente indică erodarea înceată, dar sigură, a muncii din domeniul sănătății și, până în acest moment, conducerea sindicală s-a grăbit să oprească greva generală, odată ce a obținut un minim de revendicări. Momentele care au precedat această grevă generală, tensiunile sindicale și neîncrederea lucrătorilor din sistem față de societatea civilă sau față de colegii din alte sectoare pot indica o situație similară: victorie pe moment, înfrângere pe termen lung. Totodată, acest moment, prin gravitatea situației și prin vehemența răspunsului, poate da semnalul unei lupte de lungă durată. Altfel spus, declanșarea grevei generale ne oferă noi speranțe că lupta sindicală nu se va opri odată cu revenirea la starea de fapt, la jumătăți de măsură.
Sindicatele au ocazia să dea dovadă că nu se vor opri la primul compromis și că sunt pregătite nu numai să refuze integral termenii proiectului de lege a salarizării, ci să își avanseze propriile revendicări necesare pentru sistemul de sănătate din România și pentru lucrătorii pe care îi reprezintă:
- Majorarea salariilor de bază în conformitate cu costul de trai și respectarea tuturor sporurilor existente;
- Eliminarea limitelor impuse prin lege ale negocierii contractelor colective și individuale de muncă și transferarea stabilirii acestora în cadrul negocierilor sindicale—o revendicare fără de care toate celelalte pălesc în importanță;
- Condiții de muncă mai bune, gărzi mai scurte, care ar garanta siguranța personalului dintr-un sector în care epuizarea și bolile provocate de stres sunt comune și fac victime.
- Personal suficient pentru cerințele regimului de muncă și pentru cerințele din sistemul sanitar; deblocarea angajărilor.
- Alocarea de cel puțin 6% din PIB către sectorul de sănătate—o cerere înaintată de sindicaliști în repetate rânduri și ignorată de toate guvernele de până acum;
- Controlul sindical asupra alocării fondurilor către spitale și către unități.
Întrucât guvernanții noștri s-au dovedit nu numai inabili să gestioneze sistemul public de sănătate, ci și pregătiți să-l precarizeze până la ineficiență cronică, lăsându-i pe medici și asistenți să se transforme, de nevoie, într-o populație de sacrificiu, singura alegere rațională rămâne ca înșiși lucrătorii din spitale să stabilească standardele de lucru, de la salarizare la alocarea fondurilor și a personalului, până la structura regimului de muncă. Lucrătorii organizați în sindicate au dovedit nu numai că sunt cei care cunosc cel mai bine condițiile de muncă din spitale, ci și că sunt capabili să ofere datele și informațiile care lipsesc cu desăvârșire din orice decizie a guvernanților noștri. Cu toate acestea, încă mai trebuie să-și apere dreptul de negociere în fața unor decizii nefondate, cu un potențial dăunător imprevizibil. Dacă statul, prin reprezentanții săi, nu se dovedește capabil, lucrătorii trebuie să continue să-și dezvolte înțelegerea asupra muncii lor și să ofere alternativele viabile și preferabile pentru o bună funcționare.
Înțelegând că „regimurile separate” de salarizare pentru medici, rezidenți, asistente sau personal auxiliar și TESA nu reprezintă nimic altceva decât metode de fragmentare a solidarității din sistemul de sănătate, sindicatele au cerut includerea, în aceeași anexă de salarizare, a tuturor lucrătorilor esențiali pentru funcționarea sistemului public. Solidaritatea din spitale rămâne esențială, însă pentru a câștiga teren, lucrătorii din sistemul de sănătate vor trebui să-și unească luptele cu colegii din sistemul public, dintre care o treime și-ar vedea veniturile înghețate pentru mai mult de trei ani, precum și cu toți lucrătorii care înțeleg importanța luptei lor pentru bunăstarea colectivă. Noua lege a salarizării, asemenea multor alte decizii detrimentale luate de guvernanți, ne afectează pe toți, chiar dacă în feluri diferite. Totodată, ne oferă oportunitatea de a ne recunoaște interesele comune și nevoia unei voci unite împotriva atacurilor direcționate asupra drepturilor muncitorilor. Deja am văzut un prim exemplu de solidarizare dat de Alianța Națională a Sindicatelor Bugetarilor SEDLEX, care a declanșat procedurile pentru o grevă de solidaritate.
Un sistem de sănătate cu gărzi mai lungi, mai grele și mai prost plătite, spitale subfinanțate și supraaglomerate înseamnă precaritate atât pentru medici, asistenți și infirmieri cât și pentru toți lucrătorii care se bazează pe ei. În schimb, un sistem de sănătate dezvoltat pe baza muncii și a recunoașterii celor care îl fac să funcționeze ar garanta integritatea sănătății publice și un bun comun demn de a fi apărat de către noi toți.