A 3 a conferință GAS: Perspective asupra luptei de clasă din România 2025-2026

de

Documentul a fost redactat la finalul lunii mai 2026, dezvoltările ulterioare nu au fost adăugate în acest text.

Lupta de clasă în ultimul an s-a dat pe multe fronturi, ca și anii trecuți, într-un mod fragmentat – avantajând capitalul, întrucât în România lipsește cu desăvârșire în continuare o formațiune care să dea o direcție nemulțumirilor existente în rândul clasei muncitoare. Astfel, politicile de austeritate au putut să fie implementate și parte din câștigurile istorice ale clasei muncitoare din România să fie pierdute, actualii lideri ai clasei muncitoare – liderii sindicali – nefiind puși sub prea multă presiune din cauza tradițiilor organizării muncitorești din România. Anume, lipsa de inițiative de jos în sus, structuri osificate greu de schimbat și birocratizare – cei puși în poziții de conducere, în unele cazuri, existând în toate grupurile sindicale locale din țară pentru a le supraveghea. Fără această presiune din partea celor ce muncesc, liderii birocrați au rămas în locurile bine plătite și avantajoase de care se bucură de peste 2 decenii și nu au înaintat sau unit luptele disipate care au avut loc. Ba mai mult, parte din acești lideri sindicali care sunt văzuți de muncitorii organizați ca o autoritate care dă direcții nu numai că nu s-au împotrivit politicilor anti-sociale de înarmare ci au căutat să vadă cum pot beneficia muncitorii salariați pe baza acestor împrumuturi care nu pot duce la altceva decât la ruină. Desigur, clasa muncitoare neorganizată nu vede în general nicio direcție spre care să tindă. Deși prezența la alegerile prezidențiale a fost cea mai mare din istoria ultimilor 20 de ani, votul a fost mai degrabă unul împotriva unei tendințe fățiș reacționare decât un vot pentru un candidat sau altul. Totuși, în sondaje se poate vedea cum partidul SENS, auto-proclamat de centru-stânga, apare în preferințele tineretului (aproximativ de 42% dintre tineri și-au exprimat dreptul de a vota în cadrul alegerilor electorale), în special cel urban. Nu putem ignora nici tendința tineretului care, în absența unei formațiuni care să le reprezinte interesele și cu o rată a șomajului aproape de 30%, merg către extrema dreaptă, datorită faptului că aceasta beneficiază cel puțin de faptul că nu au mai fost la guvernare și care promit schimbare pentru români – desigur, dacă le citim programul și declarațiile publice, o să fie destul de clar că prin români înțelegem clasa capitalistă transnațională și din societatea românească.

Austeritate și relația de dependență de capitalul străin

1.    România rămâne captivă în diviziunea internațională a muncii, cu salarii de subzistență și dependență de capitalul străin. După cum știm, pentru exportatorii de capital și pentru capitaliștii locali, muncitorii din România sunt o resursă a forței de muncă ieftine și calificată. Este important să subliniem acest lucru deoarece în discursul popular se discută despre austeritate în afara acestui context.

2.    Deficitul bugetar, acumulat cel puțin parțial din cauza liberalizării energiei împreună cu subvenționarea facturilor consumatorilor de către stat – lucru care a dus la speculă de către furnizorii de energie, este invocat de mai bine de un an ca motiv pentru atacarea câștigurilor istorice ale clasei muncitoare:

  • Scăderea venitului în timpul concediului medical de la 75% la 55% în cazul concediilor recomandate de 7 zile sau mai puțin;
  • Pentru profesori, tăierea locurilor de muncă din educație prin creșterea normei de predare efectivă de la 18 la 20 de ore, ceea ce ar duce la disponibilizarea a sute de profesori suplinitori și la lipsa cadrelor didactice în școlile din zone defavorizate (educația beneficia de aproximativ 2.1% din PIB);
  • Eliminarea asigurării medicale pentru mamele în concediu de maternitate;
  • Impunerea unei taxe pentru asigurarea medicală asupra pensiilor la suma de peste 3000 RON;
  • Diminuarea burselor studenților și ale elevilor.
  • Eliminarea taxării marilor companii pe cifra de afaceri începând cu ianuarie 2027, aceasta fiind redusă de la 1% la 0.5% de la 1 ianuarie 2026;
  • Amânarea creșterii salariului minim pe economie pentru a ajunge la coșul minim necesar.

Astfel, aceste măsuri împreună cu inflația care galopează, de la 5% anul trecut, la 10% de mai bine de jumătate de an, și politici de micșorare a puterii de consum precum creșterea TVA, duce în fapt la scăderea prețului forței de muncă. Lucru de care beneficiază marele capital, pe lângă alte politici care îl avantajează cum ar fi scutirea de la plata unor taxe dacă capitalul este folosit pentru a reinvesti în propria afacere sau eliminarea efectivă a taxării cifrei de afaceri începând cu Ianuarie 2027.

3.    România este constant printre ultimele țări din UE la veniturile fiscale ca pondere în PIB, cu aproximativ 27% în 2023, sub media europeană de circa 42%. La TVA, România are cel mai mare deficit de colectare din UE, în jur de 30,6%, adică aproape o treime din TVA-ul teoretic nu ajunge la buget. Fie că este vorba de o imposibilitate de a colecta aceste taxe de la diverse firme prin care operează marele capital în România sau o lipsă de voință de a colecta taxele, acest deficit menține România într-o anumită fază a dezvoltării unei țări, fără să fie necesare investiții productive ale statului în diverse părți ale economiei.

4.    Totul se întâmplă într-un context mai amplu, unde în toată Europa, inclusiv în țările în care se acumulează cel mai mult capital din Europa, Germania și Franța, dispar locuri de muncă din cauza competiției cu polii principali de acumulare de capital din lume, SUA și China, care nu poate face față modelul European așa cum arată astăzi. În încercarea de a combate această tendință, se întâmplă și militarizarea locurilor de muncă la nivel european și politicile numite Omnibus, care de-reglementează legile legate de afaceri atât din punct de vedere al relațiilor de muncă cât și al tranziției verzi – lucruri despre care am scris și anul trecut în documentul despre Readiness 2030/Rearm Europe. Tot din acest motiv vedem și încercarea guvernului CDU împreună cu SPD în Germania de a crește orele de muncă, deci exploatarea, și reușita clasei conducătoare în Grecia de a legifera săptămâna de muncă de 6 zile.

5.    Împrumuturile SAFE, pentru înarmare și război, pentru România, se vor calcula ca deficit bugetar, contrar situației altor țări care sunt exceptate de la această direcție în cadrul UE. În același timp, cea mai mare parte din acest împrumut se manifestă prin achiziții și investiții în infrastructură, reafirmând poziția României ca piață de desfacere pentru țările principale din blocul UE. Desigur, aceste împrumuturi vin la pachet cu condițiile de a achiziționa de la anumiți producători – occidentali – mărfuri de distrugere/pentru război. Astfel, putem vedea mai clar schimbul inegal, chiar și în contextul înarmării.

6.    Această criză structurală care se manifestă așa cum am descris mai sus, în România, alimentează nemulțumirea în cadrul populației, în special în rândul tineretului care suferă de o rată a șomajului care a crescut la 30%. Totuși fără o direcție dată de o formațiune politică a celor ce muncesc, care să fie recunoscută drept lider care le înaintează interesele de către clasa muncitoare, există riscul preluării acestei dorințe de schimbare care există în societate de către forțele reacționare. Forțe reacționare a căror program susține burghezia națională și pe cea transnațională, în special cea a SUA, această cooptare împiedicând clasa muncitoare în sine să se organizeze într-o forță politică pentru sine.

Fronturile luptei de clasă

7.    Conflictele sindicale s-au desfășurat de-a lungul anului fără oprire, în timpul verii anului 2025 au fost pichetări neîncetate ale profesorilor care au fost loviți de măsurile de austeritate. Pichetările trebuiau să culmineze într-o grevă la începutul anului școlar. Totuși, chiar dacă a fost semnat un acord istoric între cele mai mari confederații sindicale, la care s-au alăturat și federațiile sindicale ale profesorilor, presupusa grevă nu s-a mai întâmplat. Membri deja deziluzionați de organizarea sindicală de la ceea ce a fost privit ca o trădare în 2023 prin oprirea grevei, oprire care a dus la demisii în masă din cadrul sindicatelor, nu au pus destulă presiune pe conducere pentru a avea acest demers, așa că, în cazul profesorilor, greva s-a transformat în boicot în prima zi de școală. Profesorii si angajații din sistemul universitar au ratat din nou ocazia de a acționa în solidaritate cu profesorii și ceilalți angajați din învățământul general. Măsurile de austeritate au lovit în universitar mai târziu, în iarnă și primăvară: tăierea sporului de doctorat pentru personalul didactic, reducerea bugetului universităților (care va lovi cel mai probabil întâi în personalul administrativ). O excepție este tăierea burselor studenților, care a fost implementată foarte devreme – una dintre primele măsuri de austeritate. Detaliem răspunsul mișcarii studențești mai jos – important de menționat aici este că sindicatele nu au făcut și nu par să fi încercat să facă legătura între tăierile de la studenți și propriile lor preocupări. Sindicatele universitare au participat timid la protestelor profesorilor de la începutul primăverii. În rest, au co-semnat apeluri ale sectorului către președinte, cerând excluderea de la planul de austeritate pe baza importanței excepționale ale activității.

8.    Desigur, în afară de profesori, muncitorii din diverse ramuri au organizat demonstrații publice: din cadrul administrației publice, muncitori la agențiile de apă, educaţie, silvicultură, transporturi, agricultură și energie, servicii sociale, însă puține dintre ele au avut succes, atingându-și revendicările.

9.    Aceste proteste ne arată că ne aflăm la începutul unei perioade în care clasa muncitoare caută metode prin care să se împotrivească măsurilor forțate de către clasa conducătoare asupra ei. Această deschidere lasă loc pentru revendicări ambițioase și radicale, precum am putut vedea în cadrul luptelor eroice de la CE Oltenia unde muncitorii au ocupat străzile orașelor zile întregi, ulterior forțând liderii sindicali să susțină aceste demersuri, în militantismul, pregătirea și înțelegerea situației concrete a navaliștilor din Mangalia și în revendicările ambițioase a unor părți din rândul profesorilor care au cerut deschiderea sălilor de conferință și sport în școli pentru discuții între sindicaliști și profesori sau pentru societatea civilă în general, pentru a clarifica unitatea luptelor.

10.    Totuși aceste demersuri, care sunt un pas în față în climatul sindical românesc se dovedesc a fi limitate din cauza lipsei existenței a unui front unit al tuturor muncitorilor. Dar chiar și cu înfrângeri repetate, aceste experiențe și revendicări prefigurează pașii pentru viitoarea victorie a muncii împotriva capitalului.

11.    Luptele pentru drepturi democratice au avansat în ultimul an, în cadrul manifestațiilor împotriva violenței asupra femeilor, s-a format un bloc anti-capitalist care a fost compus din peste 100 de persoane participante, iar datorită acestui bloc și a sloganelor radicale, pentru o scurtă perioadă de timp s-a discutat în public diferența dintre feminismul socialist și feminismul liberal.

12.    Protestul de 8 martie a rămas relativ de aceleași dimensiuni comparând cu anul trecut, iar activistele au subliniat legătura între asuprirea femeii, capitalism, și austeritatea impusă celor ce muncesc în timp ce cheltuielile pe armament sunt finanțate mai mult ca oricând.

13.    Mișcarea pentru Palestina pare să fi pierdut parte din avânt, în urma armistițiului și a dezvoltărilor din regiune care au împins problema genocidului Palestinian în afara știrilor mainstream (sau au acordat mass-mediei ocazia să își reducă acoperirea). Mișcarea este în continuare activă în România; mitingurile lunare în București continuă, organizate de un colectiv foarte mic de activiști (o parte dintre ei refugiați palestinieni). Mișcarea s-a extins într-o direcție antimilitarizare, împotriva industriei producătoare de armament și tehnologie de război – în principal prin campania ElbitOut!. Campania și-a propus să construiască o coaliție largă în jurul obiectivului eliminării prezenței companiei Elbit în România. 

14.    Tineretul muncitor și-a desfășurat nemulțumirea față de politicile de austeritate care îi afectează direct, înjumătățirea bursei de student, tăierea beneficiilor reducerii pentru transportul feroviar, înrăutațirea condițiilor de studiu precum a fost situația legată de salubritate la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu, care a împins studenții să chestioneze cum se fac cheltuielile facultății și să vrea să aibă un cuvânt de spus în asta, sau mutarea studenților de la matematică-informatică din centrul orașului Cluj-Napoca la marginea sa într-o clădire nefuncțională.

15.    Lupta nu s-a limitat la proteste ci a avansat către boicot și către organizarea independentă în primă fază în solidaritate cu profesorii la Cluj, dar ulterior a luat amploare și studenți din diverse orașe au preluat modelul de organizare independentă – cel mai bun exemplu ar fi gruparea de studenți din orașul Brașov care a avut demersuri independente recurente în urma câștigului omologilor săi de la Cluj, dar și alte orașe precum București, Oradea, Timișoara, Iași. Această nevoie de organizare independentă a tinerilor muncitori nu vine de nicăieri, ci din faptul că organizațiile studențești existente par să nu răspundă la nevoile și nemulțumirile studenților, iar aceștia nu văd acele structuri ca unele prin care își pot prelua sub control viața de student.

16.    Tineretul pare să meargă în două direcții când vine vorba de alegeri parlamentare: partidul de extremă dreaptă AUR și partidul auto-intitulat de centru-stânga SENS, ambele fiind partide care nu au mai fost la guvernare, deși desigur în ambele partide există foști aleși în parlament, în cazul AUR de la PSD, PNL și până nu de mult USR cu Diana Șoșoacă, iar în cazul SENS foști parlamentari sau consilieri USR – totuși ce este clar este că și în rândul tinerilor se cere o schimbare și singurele formațiuni care par să o promită sunt cele mai populare, dar să subliniem că o majoritate a tinerilor nu merge la vot, deci vorbim de aproximativ 42% dintre tineri.

17.    Lupta împotriva războiului a revenit în conștiința colectivă, în urma măsurilor de agresiune ale SUA împotriva altor state. Diverse grupuri au început să se organizeze împotriva războiului, au fost lansate petiții și manifestații largi care au strâns peste 500 de manifestanți în cazurile în care au fost organizate – proteste pro Palestina și peste 100 atunci când s-a vorbit de război în general sau în cadrul protestelor spontane.

19.    Deși protestele nu au avut o participare foarte mare, în comparație cu noiembrie 2024 numărul de participanți a crescut. Sentimentul anti-război din România a putut fi văzut și în cadrul alegerilor electorale, unde o bună parte dintre votanți au mers către candidații care promiteau oprirea finanțării războaielor, desigur vorbim despre candidații de extremă dreaptă, care s-au arătat cel puțin la fel de loiali regimului de la Washington în momentul în care au fost făcute acțiuni împotriva poporului venezuelean, dar și în momentul în care parlamentul României a decis susținerea activă a războiului SUA împotriva Iranului, spunând că dezacordul este față de președintele României, nu față de Donald Trump și administrația sa.

20.    Putem vedea și criza din parlament ca o criză a faliilor burgheziei, care nu știe pe cine să mai împingă în față pentru legitimitate, iar acest lucru se întâmplă după ce legitimitatea instituțiilor burgheze a luat o lovitură serioasă după anularea alegerilor în ciclul electoral alegerilor prezidențiale din 2024.

Obstacolele mișcării muncitorești

21.    În prezent principalele obstacole pentru organizarea clasei muncitoare sunt:

  • lipsa unei formațiuni politice care să reunească clasa muncitoare în sine ca o forță politică pentru sine;
  • tradițiile colaboraționiste de clasă ale sindicatelor cât și lipsa de activitate a membrilor de la baza sindicatelor, deciziile fiind exclusiv propuse de sus în jos, fără încurajarea activităților locale și independente de către liderii aleși;
  • naționalismul ca diversiune, așa-numitul suveranism, care identifică parțial corect rolul României în împărțirea globală a muncii, însă obscurizează relațiile de bază, de clasă și oferă ca soluție beneficiile burgheziei naționale și detrimentul clasei muncitoare printr-un presupus dezvoltaționism;
  • lipsa clarificării istoriei și a caracterului mișcării comuniste în România, discursul anti-comunist fiind dominant.

22.    Aceste obstacole pot fi depășite numai prin ceea ce numim sarcina dublă: dezvoltând mișcarea muncitorească revoluționară și integrând-o în luptele maselor muncitorești pentru a consolida mișcarea muncitorească în general. În concret, în acest moment, atât intervențiile în luptele muncitorești cât și educația politică din cadrul organizațiilor care întrunesc muncitorii revoluționari sunt necesare pentru a îndeplini sarcina dublă. Aceste două sarcini sunt strâns legate, nu separate, mișcarea revoluționară ajută organizarea și clarificarea luptelor, iar clasa muncitoare devine mai puternică prin propria activitate și experiență. Această sarcină dublă poate să aibă efect doar dacă se dezvoltă și la nivel regional și internațional, reunind mișcarea muncitorească și partea ei revoluționară din cât mai multe zone.