Nu mai stăm. Ripostăm.

Suntem un grup de inițiativă care dorește să conecteze oameni cu o perspectivă socialistă, revoluționară și internaționalistă în vederea construcției ulterioare a unei organizații politice. Scopul acestei organizații este să reprezinte un instrument de luptă contra capitalismului și exploatării și să articuleze o alternativă concretă la sistemul actual.

Știri și analize

În septembrie 2023, primăria sectorului 2 din capitală a pornit o adevărată cruciadă împotriva florăriilor stradale – tradițional ținute de femei rome, dar și de bărbați romi, care a culminat în dimineața de 12 ianuarie cu prima evacuare forțată a florăriei de la intersecția Mihai Eminescu cu Calea Moșilor. ADP-ul împreună cu Poliția Locală și chiar cu mascații au descins asupra florăriei ținută de Florentina Gheorghe (50 ani) și fiica ei, Marina Nica (30 ani). Deși nu fuseseră înștiințate prealabil și aveau taxele plătite, chioșcul le-a fost ridicat de ADP sub intimidări din partea poliției și a mascaților. Limbajul aparent inofensiv al primăriei cum ar fi „modernizarea mobilierului urban pentru chioșcurile de ziare, florării și cărți”, ascunde de fapt adevăratele intenții ale primarului de a gentrifica a sectorul, cum ar fi amenajarea de terase la Piața Obor pentru ca turiști și crearea de și mai multe locuri de parcare într-o zonă deja supraaglomerată de mașini. Primarul USR al sectorului 2, Radu Mihaiu, a început consultarea publică, însă nu pe tema modernizării, ci pe cea a desființării acestor chioșcuri. Tovarășele de la asociația E-Romnja și FCDL au urmărit cazul de la bun început și au participat la cele două „dezbateri publice” din 18.10.2023 și 22.11.2023 în care primarul Radu Mihaiu a anunțat că va desființa o parte semnificativă a chioșcurilor de flori. Nu a avut loc o adevărată dezbatere, în sensul că primarul era deja hotărât să le desființeze de la bun început. Florăresele și florarii au venit în număr mare și sunt susținuți de Asociația Florarilor, împreună cu E-Romnja și FCDL. Aceste persoane și-au susținut dreptul de a-și câștiga existența din meseria tradițională, afirmând că au autorizațiile necesare și că nu și-ar putea câștigă traiul altfel din cauza discriminării rasiale și sociale de care sunt victime. Tovarășa noastră, Maria Luisa Guevara, le-a luat interviu câtorva dintre ele, majoritatea femei de peste 50 de ani, care au spus că ele s-ar angaja la alte florării mai mari, dar că sunt discriminate din cauza etniei și a vârstei. Ele au explicat că nu e ușor să muncească zile întregi și de sărbători într-un chioșc neîncălzit iarna și în plin soare vara și fără grupuri sanitare. Dar că altceva nu știu să facă pentru că nu au avut alte oportunități în viață. Majoritatea florăriilor din București sunt transmise din mamă în fiică, deși există și bărbați care practică  această meserie. Discriminarea față de romi în România este știută și nu încape dubiu că majoritatea femeilor și bărbaților din meserie ar fi discriminați dacă ar încerca să se angajeze altundeva. Florăresele ne-au spus că ele ar prefera evident să nu aibă un chioșc ci un spațiu comercial la scara blocurilor de exemplu, dar chiriile prohibitive le împiedică să facă acest lucru – chiria pe chioșcurile din spațiul public fiind mai modestă. Ce spune primarul? Argumentele sale sunt multiple, dar pot fi contrazise foarte ușor: El spune că sunt „prea multe florării” în sectorul 2, care într-adevăr are numărul cel mai mare din capitală de când celelalte sectoare au desființat masiv chioșcurile, mai ales în sectorul 1 unde multe spații publice cad sub incidența spațiilor „protejate” (adică din jurul instituțiilor statului, cum ar fi Palatul Victoria). După spusele primarului, conform regulamentului din 2013/14, au fost autorizate 174 de amplasamente pentru florării stradale în Sectorul 2, din care astăzi 47 nu sunt funcționale. Din cele 127 restante, primarul propune să rămână 71, iar 56 să fie desființate. Nu există însă niciun studiu de piață care să demonstreze dacă sunt într-adevăr prea multe florării. Totuși, simplul fapt că ele în continuare funcționează dovedește deja că sunt dorite de bucureșteni. Primarul mai spune și că multe chioșcuri ar încurca circulația pietonilor și a mașinilor, dar amplasamentele lor au fost decise printr-un regulament al primăriei din 2013/14, prin care florăriile își obțin autorizațiile de funcționare. Deci niciun chioșc nu este ilegal. E adevărat că orașul se schimbă în 10 ani, însă primarul propune direct desființarea lor și nu deplasarea chioșcurilor în locuri unde nu jenează circulația. Primarul a mai acuzat florăriile că nu și-au plătit dările la stat și că acestea au datorii către primărie. Aparent doar 62 de florării din 127 sunt cu taxele la zi. Florăresele și florarii i-au explicat primarului că le este greu să-și achite toate dările la stat pentru că nu câștigă foarte mult. Oricare ar fi explicația, soluția nu ar trebui să fie direct desființarea, ci eșalonarea datoriilor.  Pe tot parcursul „dezbaterilor publice”, atitudinea primarului a fost una arogantă și plină de dispreț vizavi de florărese. Și mai ales pleacă de la premiza (rasistă) că ar fi rău intenționate, mincinoase, și a insinuat că ar fi implicate în trafic de droguri (nedovedit). În cadrul dezbaterii din noiembrie, împins de întrebări insistente, primarul a rostit de fapt adevărul: florăriile stradale nu corespund viziunii sale despre oraș. Care este viziunea sa? Cea a gentrificării, a companiilor imobiliare care acaparează și transformă zone în locuințe prea scumpe pentru muncitori, și a „igienizării” spațiilor publice de orice nu corespunde idealului burghez al primarului USR. Evacuând florăriile stradale și făcând imposibil câștigul unui trai decent din muncă proprie, primarul sectorului 2 participă activ la marginalizarea persoanelor de etnie romă, victime ale rasismului, ale sexismului, ale clasismului și ale discriminării pe baza vârstei.  Ca marxiști, avem datoria să ne opunem opresiunii și discriminărilor de orice fel, și de a ne solidariza cu victimele capitalismului. Atunci când statul se face apărătorul capitalului privat, când îi asuprește pe cei marginalizați și le ia până și mijloacele de a-și câștiga existența, este de datoria noastră să ne solidarizăm cu cei asupriți.  – GAS București Sud [...]
Pe cât de puternică este obsesia față de comunism din spațiul politic, social și cultural românesc, pe atât de abisală este absența discuțiilor despre marxism. Atunci când subiectul este adus în discuție, ca în perpetuu reeditata O idee care ne sucește mințile, asta se întâmplă doar pentru a demonstra, chipurile, că cele mai crunte orori ale stalinismului sunt rezultatul inevitabil al scrierilor lui Marx și Engels. Astfel de exerciții au mai degrabă rolul unui ritual anticomunist și nu sunt o mostră de interes autentic, fie el și critic, pentru ideile celor doi autori sau pentru istoria mișcărilor emancipatoare. Exercițiul a fost un succes. Marea majoritate a publicului identifică marxismul doar cu o religie de stat a regimurilor socialiste istorice, încât chiar și stânga a trebuit să își caute resorturile teoretice într-un liberalism social mai degrabă tehnocratic, deși adeseori prezentat ca social-democrație, sau într-o teorie critică din care reziduul marxist a fost eliminat cu desăvârșire. Dar duhul marxismului nu poate fi băgat înapoi în lampă, ci bântuie, iar „neomarxismul” este forma sa spectrală prin care se scurge din presa conservatoare pe buzele gazdelor și invitaților la posturi de televiziune ca într-un final să umple rețelele de socializare. În Neomarxismul: o ideologie corectă politic, publicat la editura Eikon, coordonatorii Andrei Dîrlău și Irina Bazon articulează o înțelegere a fenomenului „marxismului cultural” pe atât de conspiratorială pe cât sunt comentariile unde apare folosit, însă mult mai cuprinzătoare și bine definită decât ar lăsa impresia din felul în care este întrebuințat. Prima parte a volumului conține traducerea unei broșuri editată în 2004 de think tankul conservator nord-american Free Congress Fundation și distribuită gratis pe internet. Broșura este coordonată de William Lind, care dacă nu este este autorul reșapării conspirațiilor antisemite despre „bolșevismul cultural” în versiunea conspiratorială a „marxismului cultural”, atunci cu siguranță este unul dintre primii și cei mai importanți popularizatori ai acestor teorii. Nu trebuie să refuzăm cu suficiență a înțelege ideologia exprimată în Neomarxismul doar pentru că recunoaștem descendența „marxismului cultural” din propaganda nazistă. Ideile nu sunt înfrânte automat pe criterii morale și nici nu se răspândesc arbitrar pe cale virală, ci trebuie să li se ofere un mediu propice în care să încolțească și să aibă o utilitate pentru mințile care le cultivă. Dacă așa ar sta lucrurile, idei periculoase sau pur și simplu false nu ar reveni periodic în istorie. Cum „neomarxismul” este un termen greu de evitat, asta e indică un context social propice pe care nu putem să-l ignorăm. A doua parte constă dintr-o serie de articole semnate de intelectuali conservatori români, mulți dintre ei membri sau simpatizanți AUR. Așadar lectura cărții ne poate ajuta să înțelegem mai bine fundamentul ideologic al partidului și mecanismele prin care „marxismul cultural” a ajuns atât de des întâlnit în discursul reacției. Acestea fiind zice, trebuie punctat că un partid politic, mai ales unul care participă în politica oficială, nu este o construcție lipsită de contradicții, din contra. Doar fiindcă un număr de intelectuali și gazetari asociați AUR îmbrățișează o anumită ideologie, asta nu înseamnă că toți membrii și simpatizanții o adoptă sau că partidul va avea spațiul de manevră pentru a acționa în conformitate cu ideologia majoritară. În cele ce urmează vom urmări principalul filon ideologic al AUR, încercând să-l abstractizăm de alte tendințe și să îl înțelegem în proprii săi termeni, independent de contingențele istorice în care se manifestă. Așa-zisul „marxism cultural” Povestea spusă de carte ne este familiară, redescoperită de Adrian Papahagi ca „sexo-marxism” în perioada referendumului pentru redefinirea familiei în Constituție: după eșecul mișcărilor comuniste în Europa centrală și de vest de a răsturna regimurile capitaliste printr-o revoluție, varii gânditori au ajuns la concluzia că societatea occidentală poate fi, în schimb, transformată prin cultură. Georg Lukács și Antonio Gramsci sunt identificați ca dând tonul acestui „marxism cultural” prin teoria critică, respectiv prin dezvoltarea conceptului de hegemonie. Odată elaborat acest program revoluționar alternativ, Școala de la Frankfurt devine un vârf de lance care preia acestă nouă misiune a intelectualului marxist. Prin îmbinarea marxismului cu psihanaliza, Theodor Adorno, Max Horkheimer, Herbert Marcuse, Wilhelm Reich și Erich Fromm au săpat fundația civilizației vestice întemeiată pe tradiții care guvernează organizarea societății, dinamitând mai ales celula de bază a acesteia, anume familia. Intelectualii sunt tratați deopotrivă ca arhitecții demiurgici ai unui sistem de control al cărui scop este redefinerea omului, precum și doar ca emanațiile accidentale ale unui astfel de sistem care altfel operează în umbră. Nu a spus nimeni că povestea e scutită de contradicții. În mod surprinzător, fascismul apare doar episodic în istoria „marxismului cultural”, ca un sistem imunitar care îi „alungă” pe membrii Școlii de la Frankfurt din Germania în Statele Unite ale Americii. Însă odată ce au traversat Atlanticul, acești intelectuali ajung să contamineze țara gazdă dând naștere inițial celui de-al doilea val de feminism, iar în final plăgilor îngemănate ale corectitudinii politice și deconstructivismului. Astfel, dacă pentru marxismul ortodox muncitorii erau subiectul revoluționar, pentru „marxiștii culturali” locul acestora este acum ocupat de studenți și grupuri discriminate, iar câmpul de bătălie s-a mutat din fabrică în sălile de clasă. În linii foarte mari Lind, împreună cu Raymond Raehn, prezintă o istorie a ideilor secolului XX mai corectă decât cea mainstream care epurează elementul politic din opera celor enumerați, deistoricizându-i și oferindu-i doar ca pe autorii unor concepte de estetică, filosofie sau sociologie. Acceptă, de asemenea, și desfășurarea istoriei ca o confruntare între forțe antagonice. Această aproximare vagă și distorsionată a realitații e ceea ce dă forță narațiunii reacționare, fiindcă oferă un sâmbure de adevăr care poate încolți în spațiul gol lăsat de istoria oficială. În realitate știm însă că nu se poate vorbi de un asemenea triumf. „Marxismul cultural” se suprapune în bună măsură pe ceea ce Perry Anderson numește „marxismul vestic”. Este adevărat că în prima jumătate a secolului XX un număr însemnat de intelectuali europeni și nord-americani au abandonat percepte ale marxismului ortdox căutând să explice apariția fascismului și apatia față de revoluție a maselor populare. Cam aici se oprește însă suprapunerea teoriei conspirației peste realitate. Departe de a fi formulată ca teorie programatică, coerentă, opera marxismului vestic constă dintr-o pluralitate de teorii nu doar contradictorii, dar adeseori elaborate independent unele de altele. „Marxismul vestic”, în definiția lui Anderson, este o cultură a frământării, neliniștii și mai degrabă a evacuării lui Marx din sistemele de gândire, decât a edulcorării acestuia cu obsedantul Freud — redescoperirea lui Hegel nu este nici măcar amintită, chiar dacă e un eveniment cel puțin la fel de important. Departe de a fi doar o reorientare strategică, un atac la adresa societății capitaliste prin flancul cultural și nu prin zidul economic, marxismul occidental a reprezentat o sumă de tentative de a elabora noi metode a înțelege lumea și mai ales de a înțelege o lume care permite apariția fascismului. În povestea „marxismului cultural” structurile radicale de stânga, fie ele sindicate, partide sau altfel de organizații, au dispărut pur și simplu după un eșec ideologic, nu au fost decimate de forțele reacției, ca totuși să persiste în varii forme. Povestea aceasta este repetată, cu unele nuanțe și mici completări, atât în prefețe, cât și în multe dintre articolele din partea a doua unde „marxismul cultural” este o Piatră din Rosetta care permite decriptarea oricărei controverse a momentului, de la victoria Conchitei Wurst la Eurovision în 2014, la proiecția la Muzeul Țăranului Român a filmului The Kids Are All Right. În ceea ce privește textele care au pretenția de a aprofunda „studiul” lui Lind doar Irina Bazon rupe monotonia realizând ea însăși un conspect (în mare parte folosindu-se de studiul lui Adi Dohotaru, Anii ’60: Mișcări contestatare în SUA) despre înțelegerea conservatorilor a contraculturii americane în articolul Corectitudinea politică și erodarea valorilor maturității, Paul Ghițiu face o mică notă discordantă în Strămoșii sexuali ai marxismului cultural trecând în revistă ideea amorului liber, plimbând cam abuziv un fir călăuzitor de la Charles Fourier la Marx și Engels, la August Bebel și Clara Zetkin pentru a ajunge în final la Vladimir Lenin, iar Ciprian Voicilă în Freudizarea maselor și „eliberarea” prin consum rezumă pe scurt seria de documentare The Century of the Self. Autorii români nu prea au multe direcții în care să dezvolte înțelegerea „marxismului cultural” și fiindcă mărcile acestuia lipsesc din societatea românească unde elita intelectuală și instituțională a fost și încă este nu doar profund anti-comunistă, ci și conservatoare. O istorie a anti-corectitudinii politice românești De aceea, pe cât de anostă devine cartea din cauza repetitivității sale agasante, adeseori punctată de homofobie, transfobie și aluzii antisemite, pe atât de interesantă apare la o lectură mai mult filologică, urmărindu-i istoria a editorială. Volumul este de fapt a treia ediție a cărții, editată întâi în 2015 sub titlul Corectitudinea politică: „religia“ marxistă a Noii Ordini Mondiale la Editura Rost, anuntându-se ca fiind adresat în primul rând „celor care pot trezi conştiinţa publică: profesori, scriitori, clerici, lideri de opinie”. Apelul a fost ascultat, ținând cont că în prima ediție pe lângă Bazon și Dîrlău doar Theodor Codreanu și Ciprian Voicilă mai semnează fiecare câte un scurt articol, iar Claudiu Târziu, președintele Asociației Rost și fost co-președintele partidului AUR, scrie un Cuvânt înainte. Volumul este reeditat în 2017 la editura Reîntregirea drept Corectitudinea politică: o ideologie neo-marxistă, iar apoi la finalul lui 2023, după cum am spus, la editura Eikon ca Neomarxismul: o ideologie corectă politic. De la ediție la ediție cartea crește: de la 316 pagini la 358, adună acum 456. N-am confruntat în detaliu cele trei versiuni pentru a vedea cât din această inflație apare din cauza tehnoredactării în condiții diferite sau dacă au fost eliminate texte, dar fără îndoială mai mult au fost adăugate. La cea de-a doua ediție în prefață s-a alăturat Dan Puric, iar în postfață Sorin Lavric. În această a treia ediție prefața a fost împănată cu încă două articole, semnate de Ilie Bădescu, respectiv de Ioan-Aurel Pop. Tot în această cea mai nouă ediție s-au mai adăugat cel puțin articolele Noul umanism de Irina Bazon și Democrația anulată, stat captiv, imperiu eșuat de Traian Ungureanu. Originile proiectului se găsesc ceva mai devreme de 2015. Capitolele 2 și 4 din prima parte, Rădăcinile istorice ale „Corectitudinii politice” de Raymond Raehn, respectiv Corectitudinea politică: deconstrucția și literatura de Jamie McDonald au fost traduse în 2009 de Irina Bazon pentru blogul Proiectul Arche. Tot Bazon pentru același blog acum defunct traduce în 2010 Desființarea istoriei: de ce relativismul este greșit. După aceea, de prin 2013 Familia Ortodoxă începe să găsească spațiu printre reclamele la prafuri detoxifiante pentru a public multe dintre articolele lui Dîrlău și Bazon pe tema „marxismului cultural”. Din 2017 Bazon începe să scrie și în Ziarul Lumina, cotidianul Patriarhiei Române, articolul său din 2019 Noul umanism fiind inclus în Neomarxismul. Pe lângă acestea mai găsim texte preluate din publicațiile unor asociații conservatoare ca Rost Online, a asociației conservatoare Rost, sau Cultura Vieții, a asociației anti-avort ProVita. Într-un final, volumul exhumează și capitole din cărți mai vechi, cum ar fi Anti-americanismul „corectitudinii politice” de Ovidiu Hurduzeu apărut inițial în 2005 în Sclavii fericiți și De la marxism la „corectitudine politică” al lui Theodor Codreanu publicat inițial în 2009 în Însemnări ieșene, reeditat ulterior de nenumărate ori până să ajungă aici. Astfel, coordonatorii reconstruiesc o anumită gândire conservatoare românească, aducând la un loc figuri altfel poate disparate. Din moment ce Hurduzeu și-a actualizat articolul pentru a fi mai în ton cu vremurile, dacă nu și cu viziunea coordonatorilor, putem presune că această recuperare a textelor este, cel puțin parțial, și o recuperare a autorilor ca membri ai econsistemului conservator. Puține articole curpinse în Neomarxismul sunt inedite, comandate după un anumit ghidaj editorial. Este fără îndoială un eveniment ca zeci de autori, de-a lungul a mai bine de 300 de pagini în zeci de articole publicate într-o perioadă întinsă pe aproape două de decenii să ofere o viziune a lumii atât de constantă. În mod cert este dovadă de dogmatism și de producție intelectuală înregimentată unui proiect politic nedemocratic. Șochează cât de ușor poate critica autorilor americani asupra multiculturalismului și a deconstructivismului de acum 20 de ani să fie suprapusă pe falsa controversă contemporană cu privire la critical race theory sau cât de asemănător era articulată panica față de existența persoanelor homosexuale cu cea din momentul actual față de persoanele transgender. Numai o grilă mentală complet paranoică sau extrem de cinică poate explica în aceiași termeni fenomene într-adevăr conexe, dar distincte. În niciunul din cazuri nu poate funcționa pentru a produce cunoaștere, fie ea și viciată. Însă acest dogmatism trebuie cultivat și susținut într-un fel. În Partea I găsim un adevărat manual de organizare politică, cu un ghid de recrutare mascat în critică a sistemului universitar și sfaturi pentru raportarea la partidul Republican astfel încât să fie forțat să îmbrățișeze agenda conservatoare. În al treilea capitol, Corectitudinea politică în învățământul superior, T. Kenneth Cribb Jr. descrie logistica proiectului cu o candoare pe care conservatorii de acum nu și-o mai permit. Aflăm despre asociația cu denumirea anodină de Collegiate Network care „contribuie cu fonduri de start-up, asistență practică și consiliere intelectuală pentru șaizeci de ziare studențești cu orientare conservatoare”. Nu este discutată în volum, dar nu putem să nu reamintim cum cam la zece ani după publicarea broșurii despre corectitudinea politică apare Turning Point USA, urmărind obiective similare cu un impact semnificativă pentru politica reacționară din SUA a ultimului deceniu. Pe lângă favorizarea unui ecosistem conservator în campusurile universităților de top, activitatea unor astfel de redacții vizează transformarea erorilor metodologice, exprimărilor stângace și abuzurilor în funcție ale unor cadre universitare în dovezi ale falimentului moral a teoriei critice, a multiculturalismului, deconstructivismului, studiilor de gen, critical race theory sau a oricărui alt subiect de studiu identificat ca fiind exponentul „marxismului cultural”. Presa mainstream îndrăznește să răspundă uneori scandalurilor fabricate de aceste grupări când țintele sunt înalți funcționari și reputați profesori, cum este cazul recentului plagiat al fostului președinte de la Harvard, Claudine Gay, însă ignoră cum prezența continuă a acestor organizații este toxică, iar adeseori preia informațiile ne-critic atunci când victimele sunt studenți militanți și activiști. Pe scurt, conspirația „marxismului cultural” proiectează asupra spațiului politic și cultural nereacționar fix strategia pe care reacționarii au decis să o adopte. O firavă arhitectură asemănătoare poate fi intuită și în spațiul românesc, însă felul în care a fost clădită reflectă mai degrabă încercarea câtorva persoane de a-și găsi platforme pentru propagarea propriei ideologii, nu dorințele unor finanțatori miliardari cvasi-anonimi reflectate în strategii politice. Față de omologii lor americani, autorii din partea a II-a sunt indiferenți față de munca politică. În ceea ce privește organizațiile studențești aflăm de la Alexandru Căutiș că Liga Studenților de la Universitatea din București l-a ajutat să-și așeze gândurile în anul I de facultate. Afirmația a fost făcută în cadrul interviului luat lui Mihai Gheorghiu în 2016, tipărit în revista Kamikaze și publicat online pe Cultura Vieții, pentru promovarea campaniei de strângeri de semnături pentru referendumul CPF, așadar intuim în ce fel a fost ajutat Căutiș să-și așeze gândurile. În același interviu Gheorghiu anunță că din cei 70.000 de voluntari mulți sunt tineri și că se vor alătura mulți studenți după sesiune. Rămâne de investigat cât de bine funcționează diferitele Ligi ale studenților ca incubatoare pentru conservatorismul naționalist românesc, dar la o primă vedere situația nu e comparabilă cu cea din SUA. În orice caz, pentru conservatorii naționaliști lucrurile par să se rezolve de la sine. După cum vom vedea în secțiunea următoare, Ilie Bădescu are rezerve față de Lind et. co, considerând că istoricismul cu care operează ratează miza metafizică a conflictului dintre neomarxiști și lumea naturală, credincioasă. Bazon traduce din The American Conservative articolul lui Patrick J. Deneen Neomarxismul și corporațiile. Corporațiile, aliate de nădejde ale activiștilor pentru „căsătoriile” homosexuale a cărui teză poate fi ușor intuită din titlu și este reitarată ulterior de Bogdan Stanciu în Politicile identitate și eșecul Stângii contemporane. Conform premisei „marxismului cultural” stânga politică a rămas fără subiect pe care să îl reprezinte, aliindu-se în schimb cu „establishment-ul oligarhic, cu grupările neoconservatoare și cu complexul militaro-industrial”; dreapta politică, atât cât se vorbește despre ea, e jenantă: grupul ALDE din Parlamentul European practică un „echilibrism politic absolut grețos”, iar PNL se află „în criză de identitate ca urmare a eșecului din decembrie 2016”. Nu dreapta politică, organizată, a înfrânt Stânga (adică partidele liberale sau social-democrate din politica oficială), ci lipsa lor de susținere populară și apariția câte unui lider providențial care reprezintă autentic spiritul vremii. Mai mult decât orice, Neomarxismul apare drept harta unui lung marș prin instituții parcurs de Irina Bazon și Andrei Dîrlău. De bătut pasul pe loc nu au făcut-o, dar au în continuare o cale enorm de lungă de urmat. Volumul prezintă istoria unui bloc conservator naționalist din ce în ce mai coerent și coeziv, dar care în măsura în care crește o face mai ales oferind un refugiu conservatorilor excluși din spațiul hegemonic cultural românesc, nu cultivând noi voci. Opera prolifică a Irinei Bazon este de una singură responsabilă pentru bruma de încărcătură intelectuală a cărții și aproape ascunde faptul că în Neomarxismul sunt strânse la un loc în cea mai mare parte figuri cu un prestigiu nominal păstrat din inerție, altfel marginalizate din viața cetății. Nici relația dintre AUR și mișcarea conservatoare naționalistă nu este cea indicată de strategia „marxismului cultural”. Așa cum volumul se umflă mai mult prin reeditarea unor texte vechi, culese din cărți, reviste și chiar bloguri, AUR crește prin acceptarea unor figuri care nu își mai găseau locul în partidele unde deja activau. Partidul este atractiv pentru noi membri de seamă doar în măsura în care este un mobil electoral relativ viabil, care iese în evidență prin pozițiile șocante pe care le ia, fiind însă incert dacă aceștia îmbrățișează viziunea ideologică sau doar discursul îndreptat împotriva multinaționalelor, „globalismului” și corupției. Aceste lucruri sunt foarte clar ilustrate de instabilitatea noilor adeziuni, dar și de ultimele două articole din Neomarxismul, semnate de Mihail Neamțu, respectiv de Traian Ungureanu. Niciunul dintre cele două articole nu fac uz de „marxismul cultural” așa cum a fost el articulat în volumul coordonat de Lind, preluat apoi de Dîrlău și Bazon, iar prezența lor aici este mai mult decât sigur marca asocierii cu AUR și a ambițiilor electorale a autorilor. Neamțu, cândva o tânără speranță a dreptei conservatoare, a dispărut de pe scena politică câțiva ani, iar când a revenit a încercat mai întâi să-și construiască un profil de „intelectual public” conservator după tiparul lui Jordan Peterson. S-a înscris apoi în PNL unde a fost luat sub aripă de Ludovic Orban, dar s-a gândit că poate mai bine. După aceea a bifat fulgerător o tentativă de campanie prezidențială independentă susținut de Alternativă Dreaptă și un șir de candidaturi ratate la alegerile parlamentare din partea PMP. Într-o tentativă de joc de culise a încercat să apropie PMP de PNL vizând o poziție numită la Primăria București, dar după ce aripa Ludovic Orban a partidului a fost înfrântă a devenit clar că trebuie să-și caute altă casă. Oportunismul lui Neamțu este în continuare evident din caracterul excesiv de diplomatic al contribuției sale pentru Neomarxismul. Hristos „eretic”. Drama libertății și Marele Inchizitor este un eseu despre parabola Marelui Inchizitor din Frații Karamazov, citită ca o meditație profetică despre totalitarism și rolul credinciosului într-o lume care crede că poate rescrie poruncile divine. Din cele 14 pagini mai multe cuvinte îi aparțin lui Dostoievski decât lui Neamțu, iar în afara unor remarci subtil homofobe și transfobe, textul este plin de panseuri al căror rol este de a demonstra erudiția autorului, nu de a exprima revolta cititorului sau de a-i oferi o explicație pentru fenomenele sociale care-l înconjoară. Traian Ungureanu, a fost până nu demult un conservator „respectabil” publicat la Humanitas, activ în Revista22 și răsplătit pentru activitatea de „intelectual al lui Băsescu” cu două mandate de europarlamentar din partea PDL. Deși membru din oficiu în PNL, a dispărut în ciclul electoral precedent, iar acum își întărește apropierea de polul ortodox-naționalist al conservatorismului românesc, mai ales că a fost deja a fost invitat în 2022 la congresul AUR. Articolul său începe prin a critica apocaliptic politica SUA capturată pe plan intern, așa cum arată persecutarea juridică a lui Donald Trump în timp ce premiază „devianți sexuali”, continuă prin a-l numi pe Joe Biden „liderul unui cult scelerat” și sfârșește într-o diatribă logoreeică îndreptă împotriva lui CHAT GPT (sic). Nu avem niciun dubiu că un bloc conservator naționalist poate fi periculos. În ciuda creșterii sale lente își creează propriile instituții și își găsește în continuare simpatii în altele deja prezente. Există premisele unei creșteri accelerate, în funcție de varii contingențe istorice — cum ar fi un al doilea mandat al lui Donald Trump care să întărească dreapta reacționară globală. În același timp apariția acestui bloc trebuie văzută de fapt ca o retragere a conservatorilor de pe poziții de mult mai înalt prestigiu și ca o tentativă de regrupare. Pentru a înțelege cum va arăta această mișcare, în cazul în care va deveni într-adevăr un pol politic autonom, trebuie să înțelegem ideologia care o animă. Vom vedea că acest exercițiu de înțelegere este util și pentru ascuțirea propriei noastre analize a lumii. Un altoi drept, pe partea stângă Revenind la blogul Proiectul Arche, găsim acolo o extremă dreapta sofisticată intelectual, dar în derivă politică. Această derivă îi dă un caracter ezoteric, dar și o înclinație spre transgresiv. Transgresivitate care se traduce și în curiozitatea de a depăși coordonatele convenționale ale stângii și dreptei. Pe lângă traduceri din Dughin, Evola, Alain de Benoist sau chiar recenzii la literatură radicală ca L’Insurrection qui vient traducerile păstrate în Neomarxismul parcă sunt banale și cuminți. Văzând originile mișcării conservatoare naționaliste într-un astfel de spațiu, o putem înțelege mai bine. Departe de a fi un import steril din Statele Unite ale Americii, conservatorismul naționalist adoptă doar tacticile propuse de Lind și schița „marxismului cultural” dezvoltată de acesta împreună cu Raehn. Nici nu s-ar putea altfel, ținând cont de raportarea tensionată cu SUA a conservatorilor naționaliști români. În ciuda faptului că vasta majoritate a exemplelor de corectitudine politică sunt extrase din spațiul nord-american, se stabilește un consens de-a lungul volumului că Europa este complet pierdută „Noii ordini mondiale”, dar că SUA încă luptă. Însă dintre autorii volumului, doar Hurduzeu este optimist cu privire la destinul iminent al SUA de a înfrânge corectitudinea politică, restul fie tăcând tacticos pe subiect, fie fiind mult mai moderați în pronosticuri. În măsura în care privesc cu optimism rezervat spre o figură ca Donald Trump, o fac din cauza presupusului său izolaționism care nu ar permite intervenții prin soft power. Încă din noua introducere a lui Ilie Bădescu se cască faliile produse de compatibilitatea numai parțială cu ideologia conservatoare de peste ocean. Pentru Bădescu „teoria că sub formula corectitudinii politice se ascunde o specie de marxism este interesantă, dar piede sensul general al fenomenului” care nu poate fi înscris între anumite axe istorice concrete, ci „derivă din voia luciferică de a răsturna scenariul creației”. Desigur, teoria americanilor este viciată și de o cunoaștere precară a istoriei întrucât nu recunoaște meritele Armatei române în dărâmarea Republicii Sovietică Ungaria. Asta e însă doar cea mai mică dintre insultele aduse României. Proiecția filmului The Kids Are All Right la MȚR este un fapt menționat în aproape fiecare articol, adeseori împreună cu lamentarea că Ambasada SUA de la București a sprijinit acel demers, ba chiar s-a implicat pentru a reprograma proiecția, după ce prima încercare a fost blocată de un grup de homofobi. Episodul le arată conservatorilor că Occidentul nu poate fi până la capăt un aliat de nădejde împotriva „marxismului cultural”. Pentru Dîrlău așa ceva nu e o scăpare, ci o dovadă că sub forma sa neoliberală capitalismul a devenit o „gazdă propice pentru neomarxism”. Neoliberalismul fiind identificat corect prin „așa-numitul Washington Consensus: dereglementare, dez-etatizare, privatizare, globalizare, deschidere și liberalizare a piețelor, liberă concurență pe piață” care creează o lume unde „totul se vinde și se cumpără”, drepturile naturale și valorile morale exterioare individului sunt desființate și înlocuite cu drepturile omului decise de instituții internaționale suprastatale. Bazon e și ea de acord că pentru actuala stare de fapt nu sunt responsabile doar „ingineriile culturale din laboratoarele neomarxismului, cât și ingineriile economice asociate mercantilismului corporatist”. Ciprian Voicilă confirmă în Freudizarea maselor și „eliberarea” prin consum, practic un rezumat al seriei de documentare The Century of the Self, că mult dinainte să fie supuse asaltului „marxismului cultural”, orânduirile tradiționale ale poporului american au fost atacate psihanalitic de industria publicității din iresponsabilitatea corporațiilor dornice de profit. Concluzia incomodă este că și dacă falgelul „neomarxismului” a fost adus de membrii Școlii de la Frankfurt, societatea americană era deja bolnavă. Teoria conspirației a „marxismului cultural” nu este o teorie, un mod de a explica lumea, ci o tehnică de atac care permite mascarea propriilor acțiuni și chiar a propriei ideologii. Pentru a explica lumea, tezele lui William Lind și Raymond Raehn îi lasă în gol pe autorii volumului. Își completează înțelegerea apelând la duhovnici ortodocși, o plajă variată de gânditori conservatori ai finalului de secol XX ca Harold Bloom, Christopher Lasch, Irving Kristol și Francis Fukuyama, gazetari explicit reacționari ca Andrew Breitbart și Christopher Cantwell, dar pășesc și în direcția cealalată a spectrului folosind de asemenea lecturi critice din Jean-François Lyotard și Jacques Derrida; Adi Dohotaru este o sursă importantă prin care își formează înțelegerea contra-culturii nord-americane din anii 1960, iar Adam Curtis furnizează înțelegerea relației dintre psihanaliza, reclamă și capitalism. Mai mult, pentru a-și articula critica față de consumism și industria publicității, față de globalizare și de neoliberalism, Naomi Klein devine un adevărat reper cu forță explicativă cu ale sale No Logo și Doctrina Șocului. Acest aparent anti-capitalism conservator creează tentația reimaginării spectrului politic. Pentru răposatul Claude Karnoouh, „dinamică reînnoită a istoriei, se desfăşoară în cadrul unei noi paradigme” unde „clivajul politic dintre dreapta şi stânga nu mai funcţionează cu adevărat”, fiind înlocuit de „clivajul dintre suveranişti versus globaliști”. Pe scurt, multinaționalele sunt dușmanii nu pentru că ar reprezenta un capital deosebit de concentrat și centralizat, ci pur și simplu că sunt corporații. În absența unei teorii care să explice ce este capitalul, care sunt dinamicile sale, care sunt legile după care operează, anti-capitalismul nu poate exista decât ca o luptă împotriva unor forme alese aproape arbitrar: o luptă împotriva companiilor multinaționale, a Uniunii Europene, dar și a angajatului sau angajatei unui ONG ori a lucrătorului sau lucrătoarei de la o cafenea, dacă se întâmplă să aibă păr albastru sau un piercing. Nu este clar care mai e subiectul nepângărit de globalism care merită susținut de suveraniști, însă e clar că trebuie refuzate luptele pentru drepturile femeilor, ale persoanelor LGBT, ale imigranților (a căror susținere „globalistă” este mult exagerată în imaginarul suveranist). Atunci când orientarea politică nu derivă dintr-o teorie mereu confruntată cu practica, ea se transformă într-o listă de opțiuni care permite astfel de calcule meschine. Tot lipsa unei teorii permite și abandonarea unei poziții, cum ar fi critica globalizării sau a corporațiilor, fiindcă a fost „capturată” de reacție. Îmbrățișarea unui astfel de relativism din motive de grabă este cu atât mai păguboasă atunci când tabăra cealaltă chiar are o teorie. Iar conservatorismul naționalist are, nu operează tot cu o contabilitate morală cinică. Este o teorie misticoidă și frustrant de banală atunci când e explicitată, însă există. Trunchiul de la care pleacă este conservatorismul eminescian modernizat prin altoire cu fel și fel de surse, unele chiar de stânga, după cum am văzut. Acest conservatorism vede ființa umană ca pe o ființă care trebuie să trăiască în colectivitate, însă a cărei viață comunală se poate manifesta sănătos numai în cadrul natural al comunităților organice. Care sunt comunitățile organice? Familiile nucleare grupate într-un popor pe baze etnice, a căror activitate este organizată conform tradiției și religiei. Omul european nu este făcut să trăiască altfel. Nici nu are de ce. Popoarele au o esență care trebuie păstrată, iar sănătatea fizică, psihică, spirituală a unui om ține doar de cât de strâns e în contact cu acea esență. Sexismul, homofobia, transfobia, șovinismul conservatorismului naționalist nu sunt prejudecăți naturale, ci sunt atitudini cultivate care derivă din această viziune de organizare a colectivității. Sub premisa unei ordini naturale, oamenii se nasc în familii bune sau nu, cu anumite roluri în acele familii și anumite funcții în comunitățile lor. Funcții transmise de către părinții biologici sau cei spirituali. Acceptarea acestei stări este doar smerenie în fața unei creații care depășește cu mult puterea omului de a o înțelege. A refuza această stare este păcătosul impuls luciferic. „Marxismul cultural” este doar o „teorie interesantă” pentru conservatorismul naționalist fiindcă rădăcina răului e chiar mai veche, în însăși modernitate, în încercarea omului de a cuprinde lumea prin rațiune și de a nu o accepta așa cum a găsit-o, ci de a dori să o îmbunătățească atunci când este posibil. Genealogia Marx-Freud-Lukacs-Gramsci-Școala de la Frankfurt-Derrida este numai o întâmplare istorică petrecută pe un sol fertil pentru astfel de erezii. Așa se face că tot spectrul politic contemporan ajunge „neomarxist”. Logica este imanentă ideologiei conservatorismului naționalist, chiar dacă greu de cernut de paranoia sau instrumentalizare cinică. E discutabil ce a mai rămas din marxism în „marxismul cultural”, sau chiar în marxismul vestic, dar e adevărat că tot acest larg spectru de filosofii are în comun o problematizare a  conceptului de natural, care este fie relaxat prin istoricizare, fie complet refuzat prin relativizare, fie acceptat însă doar ca un punct de plecare pentru a putea crea ceva mai bun. Așa ajunge să fie „neomarxistă” orice acțiune, orice activitate, orice instituție care contestă caracterul natural al existenței poporului, care plasează fenomenele în istorie și care separă individul de popor pentru că îi permite să-și aleagă propriul mediu social, propria sferă de activitate, care îi recunoaște drepturi și responsabilități în altă bază decât cea a tradiției, a dogmei și a arbitrariului familial. Astfel, statul apare ca o abstracție străină, artificială, care se infiltrează în cadrul intim al căminului. Statul, aici, trebuie înțeles într-un sens foarte larg ca reprezentând toate instrumentele prin care putem exercita control rațional asupra sferei noastre sociale. De aici și aparentul anti-capitalism. După cum știm, capitalul revoluționează neîncetat producția și zdruncină neîntrerupt toate relațiile sociale. Aruncă femeile și copiii în rândul muncii salariate din afara gospodăriei, epuizează și schilodește populația făcând astfel necesară importarea de forță de muncă străină. Oameni care nu au crescut împreună, care nu aceleași credințe, care nu arată la fel unii cu alții trebuie învățați să lucreze împreună, trebuie să deprindă aptitudini universale pentru a-și putea găsi locul pe piața muncii. Cel mai important, odată ce proprietatea devine privată, nu a titlului nobiliar, a obștii sătești sau a neamului, familia nu o mai poate garanta automat prin relații de la sine înțelese. Cu cât se dezvoltă producția pentru piață, cu atât crește rolul statului în încercarea de a-i amortiza oscilațiile violente prin legi, sisteme de asistență socială, sisteme de educație, sisteme de sănătate, sisteme de control. Toate acestea erodează rolul familiei ca unitate de bază a unei națiuni și duc la un ciclu „vicios” în care socialul este dirijat, coordonat, proiectat în loc să fie lăsat să se dezvolte organic. Concluzie-prognoză Conservatorismul naționalist este o ideologie care se revoltă împotriva atomizării indivizilor de către capital, împotriva transformării persoanelor în brațe de muncă din ce în ce mai ieftine, împotriva destrămării comunităților din cauza globalizării, împotriva transformării în marfă a tot ce e sfânt sau intim. Dar cel mai mult se revoltă împotriva faptului că „oamenii sunt în sfârșit siliți să privească cu luciditate poziția lor în viață, relațiile lor reciproce”. Este o ideologie lașă, care fuge de responsabilitatea colectivă a croirii unui destin unde întreaga umanitate este dezrobită de sub dominația capitalului. Este o ideologie care crede că pur și simplu revenind la „relațiile înțepenite, ruginite, cu cortegiul lor de reprezentări și concepții venerate din moși-strămoși” plăgile mai-sus menționate vor dispărea. Noi știm că nu este cazul. Nu în ultimul rând, conservatorismul naționalist este o ideologie care va sugruma orice mișcare politică va încerca să o îmbrățișeze din cauza intransigenței cu care se plasează în răspăr cu timpul. Fără îndoială, timpul în sine este în răspăr cu bunăstarea și demnitatea umană prin exploatarea capitalistă încontinuu intensificată, iar pentru un segment semnificativ din populație revenirea la „concepțiile venerate din moși-strămoși” este măcar un sacrificiu care merită făcut, dacă nu chiar încă o bilă albă. Dar o ideologie care prin definiție este anti-socială și anti-politică nu poate sta la baza unui partid. Fără a subestima pericolul reprezentat de AUR, acesta ori va rămâne înscris în limitele modeste impuse de conservatorismul naționalist eminescian, devenind un refugiu pentru traseiști inadaptați, fie se va transforma într-o construcție caducă sacrificând fix spiritul contestatar care a catapultat partidul pe scena politică. Cum se va manifesta concret această construcție instabilă pe scena politică, rămâne de analizat pe altă dată. [...]
Operațiunea militară genocidară a Israelului în Fâșia Gaza continuă și anul acesta. Peste 22.000 de persoane au fost ucise de Armata Israeliană de la începutul agresiunii, iar un număr și mai mare a fost dislocat și și-a pierdut locuințele. În același timp, în Cisiordania, ocupanții israelieni au omorât sute de persoane. La brutalitatea Israelului a răspuns o mișcare globală puternică în apărarea dreptului la existență al populației palestiniene. Milioane de oameni au ieșit în stradă pretutindeni în lume, existând și greve și întreruperi de activitate în solidaritate cu Palestina. La începutul lunii decembrie, peste 1000 de muncitori britanici organizați au blocat patru fabrici de arme din Regatul Unit. În Spania și Italia, angajații din Portul Barcelona și Portul Genova au refuzat să încarce pe vapoare arme pentru Israel și au cerut încetarea focului. În România, în data de 13 ianuarie, mai multe manifestații vor avea loc la București, Cluj-Napoca și Timișoara. Lupta continuă, iar tematica ei în acest moment este structurată în jurul companiei militare Elbit Systems. Aceasta este o corporație transnațională care asigură aprovizionarea cu arme a Israelului prin operațiuni la nivel global, în principal vehicule pentru invazii terestre și aeronave de atac. Elbit controlează mai multe fabrici pe teritorii străine. Ea mai asigură și profitul capitaliștilor financiari, întrucât valoarea unei acțiuni ESLT la bursa de valori a crescut cu peste 20% în ultimul an. Elbit Systems operează și în România, unde deține 3 companii și 4 fabrici cu peste 500 de angajați: AE Electronics Bacău, Simultec Măgurele și cele două fabrici Elmet de la Bacău și București. Chiar la finalul lui noiembrie, în plin genocid asupra populației din Gaza, Elbit Systems și ROMARM au semnat un acord de cooperare care vizează producția de artilerie la Uzina Automecanică Moreni. Armamentul și materialele auxiliare produse în România în aceste fabrici omoară civili în Gaza și întrețin mașinăria de război a Israelului. Nimeni nu are nimic de câștigat din asta, în afară de regimul din Israel și de acționarii complexului militar-industrial. Considerăm că angajații din fabrici nu au nimic de câștigat atunci când producția internă de echipamente militare este subordonată intereselor unor contractori externi care practică genocidul și care riscă să atragă întreaga planetă, inclusiv România, într-un război global pentru a-și apăra obiectivele imperialiste și profiturile. Facem apel la grevă împotriva genocidului și războiului! Cunoscând istoricul de greve și mobilizare al sindicaliștilor din Moreni pentru a-și apăra drepturile salariale în fața administrației, ​​​​​​​facem apel la Sindicatul „Dreptatea” din Uzina Automecanică Moreni și la angajații întreprinderii să protesteze prin sistarea activității și să denunțe contractul cu Elbit Systems.Facem apel la angajații din AE Electronics Bacău, din uzinele Elmet și din fabrica Simultec Măgurele să-și întrerupă activitatea în semn de protest și să ceară naționalizarea acestor fabrici pentru a fi utilizate în alte scopuri.Facem apel la angajații din transporturi să refuze să transporte armament sau orice fel de materiale auxiliare către Israel și să blocheze operarea acestui tip de transporturi pe teritoriul României. Mișcarea de masă pentru eliberarea Palestinei este acum mai puternică ca niciodată, pretutindeni în lume. Însă victoria în fața artizanilor războiului poate fi garantată doar cu sprijinul muncitorilor care fabrică armele și piesele fără de care acesta nu ar fi posibil. Imperialismul și financializarea războiului ne îndreaptă pe toți în direcția conflictelor globale în care oamenii de rând mor, iar politicienii și miliardarii își sporesc puterea. Solidaritate internațională împotriva războiului! Nu avem nimic de pierdut! [...]
GAS (Grupul de Acțiune Socialistă) și BTM (Blocul Tineretului Marxist) Extrema dreaptă din spațiul românesc devine un pericol tot mai mare pentru muncitori și cei oprimați. Aceasta nu are nicio jenă să calce în picioare chiar democrația burgheză care a produs-o pentru a-și implementa programul politic. Dincolo de cultivarea unei baze de votanți tot mai largi, AUR începe să facă apel la rețelele sale parasociale pentru a mobiliza inclusiv oameni din aparatele de represiune ale statului (armată, poliție, servicii secrete interne și externe) în sprijinul obiectivelor sale politice.  Asta reflectă manifestul lansat în luna octombrie la inițiativa deputatului AUR/PNR Mircia Chelaru, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, și semnat de „501 de cadre militare în rezervă și retragere”, conform documentului care poate fi accesat aici. Invocând suveranitatea poporului, semnatarii revendică “imperativ” un amestec de politici intervenționiste în favoarea capitalului autohton, politici militariste, de cenzură și control, etno-naționalism și atacuri fățișe împotriva mișcărilor muncitorești și minorităților de orice fel. Documentul a fost publicat pe site-ul AUR și a fost trimis spre consultare „tuturor asociațiilor militare prin președinții acestora”. Este deosebit de important să privim critic acest manifest și să înțelegem ale cui interese le reprezintă de fapt, dar și modul în care acestea sunt în conflict direct cu interesele noastre.  Etno-naționalism pe față: Salvați „fondul biologic“! Programul revendică eliminarea unei serii de drepturi civile, politice și chiar de proprietate pentru oricine altcineva în afară de „românii adevărați“, concomitent cu măsuri bio-politice cu un pronunțat caracter rasial. Se cere astfel ca „reprezentarea românilor, în funcțiile alese și numite, îndeosebi cele care privesc securitatea națională, să se facă numai de către cetățenii români, cu unică cetățenie“, pentru ca cetățenii români cu dublă cetățenie (considerați „alogeni“ de autori) să fie privați de dreptul de a candida în alegeri. Autorii solicită, de asemenea, oprirea „constituirii de comunități alogene inadaptabile la cultura, tradiția și spiritualitatea românilor“, ca reacție la importul de forță de muncă ieftină dinspre Sudul global spre țările semiperiferice precum România. În ultimii ani, când extrema dreaptă vorbește despre „cultură“, adesea o face pentru că nu poate vorbi deschis despre „rasă“, fără a suporta consecințe legale. Presupusa superioritatea culturală europeană este, în ochii fasciștilor contemporani, o dovadă a supremației rasiale. Avem suficiente motive să credem că este și cazul acestui manifest.Familia tradițională nucleară necesită, bineînțeles, apărare în ochii foștilor salariați ai Ministerului Apărării — probabil în fața emancipării femeilor și a persoanelor LGBTQ care își permit să existe fără a-i replica modelul. Continuarea trădează adevăratele intenții ale autorilor, atunci când aceștia solicită „să consolidați fondul biologic sănătos al Națiunii Române“. Ne putem imagina cu ușurință cine ar putea fi inculpat(ă) că „poluează“ acest fond biologic, și de ce revendicarea are un caracter eugenist și alb-suprematist vizibil pentru oricine. Faptul că aceasta se regăsește în manifest sub această formă ne demonstrează cât de normalizat a devenit fascismul în spațiul public și în cel politic în ultimii ani, pe fondul crizelor la care Stânga n-a reușit să vină cu un răspuns eficient.   Ne mai rămâne să amintim modul în care „fondul biologic sănătos“ al națiunii române este deja consolidat de anumiți medici, prin sterilizarea femeilor rome fără consimțământul și informarea acestora, ca să ne facem o idee despre cum autorii manifestului și-ar pune programul în aplicare.  Cenzură, dar cu ură Aceleași forțe politice care se consideră cenzurate de limitele democrației burgheze, care e acuzată a fi fost subordonată de „stânga“ și de „neomarxiști“ fac apel explicit la cenzură și la suprimarea opoziției cu ajutorul serviciilor secrete în document. Al patrulea principiu politic asumat de AUR, Libertatea, este apărat prin revendicări de tipul „să eliminați din spațiul media și on-line orice manipulări ale societății prin propagandă agresivă și falsuri produse prin intermediul inteligenței artificiale“, sau „combateți campaniile de manipulare produse de agenți de influență în serviciul unor oficine ostile, care denigrează , armata și în general instituțiile de forță, dar și școala și biserica strămoșească“. Fascismul are la bază suprimarea mișcărilor populare și muncitorești prin instituții de forță și prin trupe de șoc, prin violență fizică și instituțională, politici de care autorii manifestului nu se dezic. În situații de criză, astfel de măsuri sunt necesare capitaliștilor pentru a putea să-și conserve puterea și averile. Reprezintă oare o demonstrație împotriva finanțării disproporționate a armatei, în defavoarea serviciilor sociale, o denigrare a „instituțiilor de forță“ care trebuie combătută? Revendicarea accesului la servicii de întrerupere a sarcinii poate fi considerată o denigrare a bisericii? Un profesor grevist care critică starea jalnică în care se află învățământul românesc din cauza subfinanțării poate fi pus sub acuzație pentru denigrarea școlii? Toate acestea sunt întrebări la care fasciștii vor găsi ușor răspunsul când va veni momentul să-și facă datoria de lachei ai capitalului și să combată masele organizate. Nu trebuie să ne amăgim. Singura cenzură de care extremei drepte i-a păsat vreodată este aceea care le împiedică propaganda; singura libertate de care fasciștilor le-a păsat vreodată este libertatea de a lovi în cele mai vulnerabile straturi ale societății.  Asul din mâneca burgheziei românești  Dacă ne uităm mai atent, toate aceste măsuri propuse în manifest nu sunt întâmplătoare, ci servesc unui interes bine determinat al unei clase: burghezia autohtonă mică și medie. Aceasta încearcă să se apere pe de o parte împotriva capitaliștilor transnaționali (care amenință s-o împingă în proletarizare prin monopoluri și expropriere), iar pe de altă parte – mai ales! – împotriva unor eventuale mișcări muncitorești și de masă care ar putea-o contesta.  Cum mic-burghezul știe că, în fapt, doar statul împotriva căruia se revoltă îl ajută să se mențină pe piață (prin intervenții, prime, facilități, privilegii șamd.), manifestul propune intervenționism economic în favoarea capitaliștilor români. Se solicită combaterea acaparării terenurilor de către latifundiarii străini, refacerea sistemului bancar românesc, protejarea fondului forestier și instituirea unor cote de import la bunurile pentru care există competiție pe piața internă. Aceste măsuri protecționiste au rolul de a fi o barieră în calea capitalului transnațional acaparator și de a păstra anumite segmente de piață pentru exploatatorii autohtoni—care, astfel, își mai amână puțin exproprierea și proletarizarea. Economia agrară la care extrema dreaptă ne propune să ne întoarcem reflectă lipsa de înțelegere a procesului istoric de dezvoltare capitalistă. Soluția micii burghezii fasciste la problemele capitalismului este să întoarcem cursul istoriei în direcția opusă.  De altfel, manifestul n-are nicio problemă cu proprietatea privată și nu propune nici măcar insuficienta redistribuire a surplusului. Singurul context în care propunerile de „dreaptă răscumpărare și justă și necesară confiscare“ își fac apariția este acela al recuperării activelor pierdute prin „fraudare dovedită, corupție și colaboraționism“; singurele averi care merită confiscate sunt cele ilicite. Averile acumulate prin exploatarea cruntă a clasei muncitoare din România, prin extracția plusvalorii din munca celor care au fost nevoiți să și-o vândă pe cât vrea patronul, sunt considerate foarte legitime de autorii documentului, care călăresc discursul anti-corupție pe care liberalii l-au oferit maselor acum câțiva ani. Nu ne este clar dacă „refacerea controlului Națiunii“ asupra resurselor energetice, de aur și metale rare s-ar întâmpla pe calea naționalizării sau pe calea acaparării lor de capitaliștii autohtoni. Dar, chiar și în primul caz, să observăm că acestea ar reveni unui stat militar-polițienesc represiv și subordonat burgheziei reacționare, nicidecum unui stat muncitoresc democratic. Autorii manifestului n-au, pe de altă parte, nicio problemă nici cu imperialismul occidental, ci eventual cu poziția dezavantajată a României la masa acestui bloc imperialist. Se cere ca România să devină „parte activă în luarea deciziilor strategice, atât în Alianța Nord Atlantică, cât și în structurile Uniunii Europene! Rolul actual, doar de partener-executant trebuie să înceteze și să ne afirmăm valoarea inteligentă de codecident continental“. Supărarea lor nu este pe existența unor structuri militare și politice cu scop vădit imperialist și neo-colonial, ci pe faptul că România nu are o putere decizională suficientă în cadrul lor—iar soluția pe care manifestul o propune pentru ieșirea României din statutul actual de semi-colonie a Vestului este, culmea, o mai mare convergență de interese cu puterile imperialiste. La AUR nu este vorba de un patriotism anti-colonial, așa cum eronat afirmă uneori susținătorii liniei ceaușiste, ci de un naționalism european agresiv și chiar expansionist. Documentul solicită, printre altele, și refacerea „Unității Spațiului de Existență a Națiunii Române“, probabil în scopul căreia cheamă și la introducerea stagiului militar obligatoriu. Deși extremei drepte îi place să se prezinte drept „vocea poporului“, astfel de documente demonstrează caracterul său servil în fața capitalului. AUR se luptă cu capitalul internațional pentru a asigura partea leului pentru capitaliștii români. Manifestul AUR NU oferă nimic în plus celor mulți și oprimați; nu oferă nimic în plus celor care muncesc, construiesc și mențin societatea. Angajatului plătit prost, care lucrează peste program în condiții periculoase pentru a aduce profit patronului, AUR îi oferă alternativa de a face același lucru pentru un patron român—și eventual îi cere să fie mândru de asta.  Fascism și militarism: Lecții recente și istorice Pericolul mobilizării cadrelor militare prin astfel de manifeste de către forțele dreptei reacționare sunt evidente în contextul internațional curent.În Bolivia, junta militară care l-a eliminat pe președintele legitim Evo Morales din fruntea statului a fost consolidată astfel, prin efortul cadrelor militare și polițienești de extremă dreaptă. Administrația lui Morales a ignorat acest pericol până când a fost prea târziu.În Brazilia, Jair Bolsonaro a mizat pe cadrele militare pentru a perturba societatea și a cauza o eventuală lovitură de stat în momentul în care a pierdut alegerile. Acestea au reprezentat o bază necesară pentru fostul președinte, care a încercat să replice în Brazilia invazia asupra Capitolului desfășurată de susținătorii lui Trump.În SUA, Heritage Foundation, unul dintre cele mai periculoase think tank-uri ale extremei drepte, plănuiește o lovitură de stat în cazul în care Republicanii nu vor câștiga alegerile din 2024 și produce propagandă destinată inclusiv cadrelor militare în acest scop.Un exemplu istoric destul de cunoscut este cel al loviturii de stat din Chile (1973), în care extrema dreaptă sprijinită de imperialiștii americani a dat o lovitură de stat și l-a lichidat pe președintele ales democratic Salvador Allende, urmând o dictatură militară sub conducerea generalului Pinochet. Este nevoie de o reacție fermă din partea stângii pentru a preveni astfel de situații în România și pretutindeni. În primul rând, trebuie să milităm pentru reducerea ingerenței armatei, a serviciilor secrete și a oricăror alte structuri de forță în spațiul politic și în procesul democratic. Nu trebuie să ne facem iluzii în privința democrației burgheze; trebuie totuși să conștientizăm că o acaparare a acesteia de către extrema dreaptă ar însemna o lovitură majoră pentru lupta de clasă. Trebuie să susținem adoptarea unor legi care limitează activitatea serviciilor secrete, care protejează intimitatea și viața privată a cetățenilor și care stabilesc conflicte de interese. Trebuie să luptăm pentru reducerea finanțării aparatului militar-polițienesc și finanțarea adecvată a educației, sănătății și a serviciilor sociale.  Știm deja că soldații, polițiștii și agenții serviciilor secrete nu ne sunt aliați, pentru că au un interes material în menținerea orânduirii existente. Totuși, putem observa cum între interesele acestora și ale clasei dominante apar ocazional tensiuni. Este și cazul nemulțumirii pensionarilor militari cu privire la pensiile pe care le primesc, fapt care a dus la proteste de stradă în ultimii ani. În România există în acest moment peste 170.000 de pensionari militari, foști angajați ai MAI și MApN. Acestora li se adaugă 53.000 de rezerviști. Raportat la numărul total, cifra de 501 semnatari ai manifestului AUR este una ridicolă. Este clar că aceștia NU reprezintă o majoritate a cadrelor pensionate și rezerviste, ci o ultra-minoritate din orbita politică a AUR. Totuși, intenția este evidentă: recrutarea acestui strat din aristocrația muncii înspre extrema dreaptă pe baza unor nemulțumiri de ordin material. Această strategie ar putea da roade în perioada următoare, dacă condițiile materiale o vor favoriza.  De aceea avem nevoie de organizare și solidaritate antifascistă, atât la nivel local și național, cât și internațional. Soluția nu este niciodată a ne alia cu capitaliștii români împotriva exploatatorilor transnaționali, ci o mișcare muncitorească internațională care să pună capăt sistemului capitalist exploatator. [...]
Zilele precedente, conflictul dintre forțele palestiniene și regimul din Israel au atins noi culmi. Mai multe grupuri militante din Gaza, sub conducerea Hamas, au lansat operațiunea Al-Aqsa Flood, prin care au luat prin surprindere armata și serviciile secrete israeliene. Militanții palestinieni au dărâmat gardul prin care Israelul a transformat Gaza în cea mai mare pușcărie în aer liber, au pătruns în așezările coloniale israeliene din apropiere și au ucis sau capturat atât soldați în timpul serviciului militar, cât și civili, bilanțul ridicându-se la sute de persoane. În acest timp, Hamas a lansat un număr mare de rachete spre baze militare și așezări civile deopotrivă.Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP), o organizație marxist-leninistă, a publicat un apel prin care a încurajat participarea palestinienilor din teritoriile ocupate (Cisiordania), cu această ocazie, la lupta contra ocupației. Israelul a ripostat printr-o blocadă completă asupra întregii Fâșii Gaza, în urma căreia atât militanții cât și civilii au fost privați de apă, electricitate, hrană sau tratamente medicale. IDF-ul a bombardat locuințe ale liderilor palestinieni, precum și blocuri de locuințe civile, ambulanțe, moschei sau biserici. Au fost vizate în special zonele rezidențiale, comerciale și taberele de refugiați. Peste 700 de persoane au fost ucise și în jur de 4.000 au fost rănite. Ministrul Apărării continuă să amenințe cu o contraofensivă de proporții. Diverse acuzații vizează o posibilă implicare a regimului teocratic din Iran în pregătirea ripostei palestiniene. La rândul lor, imperialiștii occidentali și regimul ucrainean aservit acestora și-au anunțat intențiile de a susține agresiunile Israelului. Comisia Europeană a suspendat sprijinul financiar către Gaza.  Aceleași voci politice și mediatice din Occident, aservite puterilor imperialiste, care deplâng invazia rusă în Ucraina, deplâng acum pierderile de partea israeliană, în timp ce uită foarte convenabil să menționeze că pentru palestinieni astfel de violențe sunt realitatea zilnică. Un viitor apropiat sumbru se prefigurează pentru Gaza în fața adversarului posesor de arme de distrugere în masă, precum fosforul alb, deja folosit. Media vestică tace, desigur, în fața acestor crime de război. Palestinienii se regăsesc în situația periculoasă de a fi abandonați și de celelalte state din regiune, care fie vor să evite noi tensiuni cu Israelul, fie valorifică situația conform propriilor interese geopolitice. Un exemplu în această direcție este Egiptul, care își asumă rolul de mediator între Israel și Hamas, dar în același timp are o contribuție în menținerea blocadei asupra Gazei prin controlul pe care îl exercită asupra vămii Rafah, singura porțiune de graniță care nu este controlată de Israel. Cauzele conflictului  Această escaladare fără precedent este rezultatul a decenii de oprimare sistematică a populației palestiniene de către regimul israelian. Teritoriile palestiniene din Cisiordania se află în continuare sub ocupație, iar guvernul instalează noi colonii peste spațiul rămas, în timp ce limitează sever libertatea de mișcare a populației arabe din aceste teritorii. Arabii din Israel și teritoriile ocupate sunt supuși unor privațiuni severe de ordin material și democratic, fiindu-le refuzate drepturi fundamentale, Israelul fiind considerat un “stat apartheid” de mai mulți observatori internaționali, precum și de foști membri ai guvernului național. Gaza, deși ne-ocupată din 2005, a fost supusă pentru ani unei blocade severe și criminale pentru populația civilă. În același timp, palestinienii care ripostează în fața opresiunii sunt frecvent omorâți sau aruncați în închisoare de forțele de represiune.  Este evident că toate aceste abuzuri și violențe vor mobiliza populația oprimată înspre a riposta și vor permite forțelor politice organizatoare a ripostei să își cultive o bază politică. În ciuda superiorității militare evidente și a sprijinului din partea imperialiștilor vestici, Israelul nu va putea niciodată să suprime definitiv această rezistență.  foto credits: Activestills Cine a creat Hamas?  Hamas (Mișcarea de Rezistență Islamică, înființată în 1988) este o organizație politică și paramilitară reacționară, cu caracter politic-islamist și cu poziții anticomuniste declarate. Aceasta controlează Fâșia Gaza din 2007, unde operează un guvern propriu, fiind în conflict politic cu Autoritatea Palestiniană, dominată de Fatah, care administrează, de drept, Cisiordania (în fapt, mare parte din teritoriul acesteia este sub ocupație). Hamas respinge soluția celor două state și sprijină declarativ eliberarea deplină a Palestinei. Printre tacticile folosite de Hamas se numără atacurile cu rachete, capturarea de ostatici în vederea negocierilor și, în trecut, exploziile suicidale.  Hamas și-a câștigat o bază politică după trădarea din partea liderilor PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) și a burgheziei naționale palestiniene, întrucât PLO a negociat, în secret, primul Acord de la Oslo în 1993 – urmat de un al doilea în 1995. Acordurile de la Oslo au consfințit ocuparea celei mai mari părți din Cisiordania de către Israel, condamnând locuitorii din acestea la o viață de teroare, represiune și colonizare.  Capitularea PLO, laolaltă cu violența Israelului au permis Hamas să desfășoare ample programe sociale și de caritate, prin care și-au cultivat o bază politică. În 2006, Hamas a câștigat în mod democratic alegerile legislative din Palestina, urmând preluarea controlului asupra Fâșiei Gaza și ostilitățile cu Fatah.  Trebuie menționat că răspunderea pentru apariția și ascensiunea la putere a Hamas o poartă în primul rând Israelul, iar în al doilea rând, burghezia națională care – contrar așteptărilor susținătorilor teoriei stadiilor – au trădat chiar lupta pentru eliberare națională a Palestinei. Hamas este, desigur, o organizație care pune în pericol însăși populația pentru care pretinde că luptă, prin tacticile sale care expun civili în prima linie sau cauzează atacuri în retaliere de la adversarul înzestrat cu tehnologie militară superioară. Dacă Israelul n-ar fi oprimat sistematic în cele mai violente moduri populația palestiniană, în timp ce îi neagă accesul la servicii esențiale traiului, Hamas n-ar fi reușit niciodată să își cultive o bază de susținători suficient de mare încât să preia puterea în Gaza.  Dar, în realitate, regimul din Israel este avantajat din mai multe puncte de vedere de existența Hamas.  Totul de pierdut pentru oameni, totul de câștigat pentru lideri În contextul actual, Israelul a cunoscut o mobilizare de masă a claselor populare în 2023 contra reformelor judiciare și contra establishmentului politic și birocratic. Până la 240.000 de oameni s-au mobilizat în stradă la Tel Aviv în februarie-martie, au existat blocaje, iar guvernul actual și-a pierdut mare parte din susținerea populară și a recurs la diverse metode de represiune împotriva propriilor cetățeni.  În mod similar, în Israel există grupuri socialiste, activiste și muncitorești care susțin încetarea ocupației, a blocadei și a apartheidului. Evenimente precum demonstrația antifascistă din mai 2023, în care activiștii au blocat desfășurarea Marșului Drapelului, reprezintă o speranță în această direcție. Totuși, problema opresiunii palestinienilor este, în acest moment, insuficient abordată de stânga israeliană, aceasta ezitând mult prea des să se solidarizeze. Sciziunea dintre acestea și organizațiile palestiniene este, de asemenea, o problemă majoră. Atacurile recente ale Hamas asupra unor civili israelieni, soldate cu aproximativ 900 de decese, nu numai că îngreunează orice fel de solidaritate între clasa muncitoare de ambele naționalități, dar și permit guvernului israelian să se legitimeze în fața populației, pe care pretinde că o apără de un inamic periculos. Un efect deosebit de grav este că astfel regimul din Israel are oportunitatea să bombardeze, să omoare și să închidă palestinieni, în timp ce își lărgește baza populară prin asta. Alte atacuri ale Hamas au fost folosite de guvern ca o justificare pentru militarizarea intensivă și chiar măsuri biopolitice de control și limitare a mobilității. Toate aceste instrumente de represiune au ajuns să fie folosite și împotriva propriului popor, în timpul revoltelor din 2023.  La rândul său, Hamas, așa cum am arătat, și-a construit baza politică prin atacurile la adresa inamicului israelian și prin furnizarea de servicii pe care acesta le-a negat. Rezistența palestiniană la barbarismul regimului din Israel este justificată și nenegociabilă. În același timp, a acorda susținere necritică grupului Hamas ar fi o eroare politică pentru stânga. O greșeală similară a fost comisă de stânga internațională în cazul Iranului, iar istoria a demonstrat-o: noul regim n-a adus mai aproape eliberarea clasei muncitoare, a femeilor, a celor oprimați, ci dimpotrivă, o nouă formă statală pentru opresiunea și exploatarea cu care toți aceștia se luptă în prezent. Eliberarea nu va fi atinsă prin cooperarea cu astfel de forțe. Israelul a avut, de asemenea, încă un interes în dezvoltarea Hamas și a altor organizații islamiste: combaterea grupurilor seculare care luptau pentru eliberare națională, grupate în jurul PLO – cu precădere pe cele care urmează o linie comunistă, precum PFLP. Din menținerea conflictului exclusiv în cheie națională, fără o dimensiune de clasă, câștigă atât regimul actual din Israel, cât și organizațiile de tipul Hamas. Aici trebuie, totuși, menționat că unitatea de clasă este dificilă atâta timp cât una dintre părți interacționează cu cealaltă prin prisma relațiilor dintre colonizator și colonizat, fără a se face dreptate victimelor colonizării în niciun fel – dar și atâta timp cât viața civililor de ambele părți este pusă în pericol.  foto credits: Activestills Nu există pace fără dreptate Care sunt, deci, soluțiile posibile? Ocupația asupra Cisiordaniei trebuie să înceteze, iar blocada asupra Gazei trebuie să fie ridicată. Israelul trebuie să-și retragă toate coloniile de pe teritoriul palestinian. Politicile de represiune și apartheid asupra populației arabe trebuie să ia sfârșit. Sub alte condiții, pacea temporară se va atinge doar cu prețul violenței și oprimării pe termen lung și al izbucnirii unor conflicte asemănătoare pe viitor.  Problema națională din Palestina-Israel trebuie depășită printr-o abordare de clasă. Este necesară cooperarea dintre clasa muncitoare din Palestina și Israel în vederea articulării unei alternative în interesul maselor, împotriva propriilor lideri care întrețin această diviziune. Din cauza relațiilor de natură colonială antemenționate, va fi probabil necesar ca muncitorii israelieni să facă primul pas, solidarizându-se cu lupta palestinienilor împotriva regimului opresiv și susținând-o prin metode active. Anumite inițiative recente ale socialiștilor și activiștilor pentru pace israelieni lasă loc unei asemenea posibilități, însă un anumit scepticism din partea maselor palestiniene este un răspuns ușor de anticipat. Doar prin unitatea unor mișcări muncitorești de ambele părți ale baricadei, care să ajungă la propuneri comun acceptate pentru rezolvarea nedreptăților istorice și curente, se poate ajunge la o pace de durată. Deși contextul actual pare potrivnic acestei direcții, ea este, totuși, o necesitate.  Soluțiile administrative sunt dificil de anticipat în acest stadiu. Una dintre ele poate fi un stat comun, multietnic, multicultural, multilingvistic pentru masele arabe și israeliene deopotrivă. Extinzând modelul, putem vedea și nevoia de o federație socialistă a statelor din Orientul Mijlociu, care să garanteze respectarea autodeterminării în timp ce oferă o unitate politică necesară prevenirii conflictelor. [...]
În ciuda tuturor protestelor și eforturilor de lobbying din ultimul timp, Guvernul României reduce emisiile de gaze cu efect de seră doar pe hârtie.  Și nici acolo prea inteligent.Transportul public feroviar își dă ultima suflare, în timp ce oamenii de afaceri își scot angajații în stradă să ceară autostrăzi. Noi cariere se deschid, noi planuri de extracție a gazului se pun în aplicare. Tranziția justă a rămas un simplu slogan politic, în timp ce fabricile ruginesc, iar oamenii din regiunile carbonifere se afundă în sărăcie fără alternative. Piața și statul capitalist nu vor genera niciodată soluții viabile la criza climatică, deoarece aceasta a fost cauzată de contradicții inerente sistemului capitalist. Este timpul să căutăm o alternativă chiar noi, cei afectați – tineri, muncitori, localnici.Vrem schimbări sistematice, nu dezastre climatice! S-a cerut salvare, ni s-a dat stagnare În 2019, tinerii din România și din întreaga lume s-au mobilizat în masă la proteste împotriva schimbărilor climatice. Politicienii s-au făcut că ascultă cu atenție și interes. Însă reducerea emisiilor a stagnat în România în ultimii 10 ani. Din 2013 până în 2021, observăm o reducere anuală cu 0.04%. Conform calculelor noastre, în acest ritm, România va atinge zero emisii abia în anul 4400! AnulEmisii Gaze cu Efect de Sera (mil. tone/an)Reducerea procentuală pentru fiecare perioadăReducerea medie anuală a emisiilor1990229.980%0%2013103.08-55.18% (din 1990-2013)-2.30% (din 1990-2013)2021102.69-0.38% (din 2013-2021)-0.04% (din 2013-2021)2030102.258-0.42% (din 2021-2030, păstrând trendul din 2013-2021 )0.04%(din 2021-2030, păstrând trendul din 2013-2021 )44000-100%(din 2021-4400, păstrând trendul din 2013-2021 )-0.04%(din 2021-4400, păstrând trendul din 2013-2021 )Tabel: Totalul de emisii anuale de gaze cu efect de seră (CO2, CH4 și N2O) în România, din 1990, până în 2021, de la toate sursele, incluzând emisiile din urma activităților agricole și utilizarării terenurilor. Extrapolarea pentru anii 2030 și 4400 s-a realizat folosind reducerea procentuală a emisiilor de gaze cu efect de seră în perioada 2013-2021. Trendul din această perioadă este unul de stagnare, iar politicile statului nu indică vreo schimbare semnificativă. Anul 4400 e menit să arate cât de ridicolă este tranziția verde stabilită de guvernul PNL-PSD. Sursa: ourworldindata. Damnațiune pentru națiune Programul de guvernare 2023-2024, intitulat Viziune pentru Națiune, este un exemplu cras de greenwashing politic. Acesta nu aduce nicio schimbare palpabilă, nu propune obiective clare, ci doar folosește buzzwords destinate instituțiilor UE și obținerii de fonduri dinspre acestea.Guvernul investește insuficient în energia solară și eoliană. Producția obținută n-ar schimba semnificativ structura mixului energetic. Guvernul investește în schimb în CCS (Carbon Capture and Storage), adică o tehnologie care nu aduce reduceri semnificative ale emisiilor de gaze cu efect de seră, deși lobby-ul pretinde în mod mincinos altceva.Guvernul NU a făcut planuri concrete de modernizare a infrastructurii feroviare și de transport în comun. Reducerea emisiilor din transporturi NU interesează birocrații cu BMW-uri. Guvernul NU stabilește cote de reducere a emisiilor. 0.04% e destul. Investiții offshore, nu pentru viitor În timp ce economia e „decarbonizată” cu CSS, ne trezim cu noi proiecte pe combustibili fosili. Cel mai revoltător exemplu este Neptun Deep, o colaborare între Romgaz și corporația austriacă OMV pentru exploatarea offshore a gazelor. 4 miliarde de euro vor merge în extracția a 100 miliarde m3 de gaze.Metanul încălzește planeta de 29.8 de ori mai puternic ca dioxidul de carbon, pe o perioadă de 100 de ani. Orice extracție înseamnă scurgeri. Extracția va avea loc la 200 km de Insula Șerpilor, zonă intens militarizată. Se creează astfel riscul de tensiuni militare și geopolitice în Marea Neagră. În Mediterana de Est, unde se extrag deja gaze naturale, astfel de tensiuni între Grecia, Turcia și Cipru deja au atins un punct critic. Vrem și noi asta? Pentru mai multe informații, vedeți inițiativa transnațională Kazma Bırak / Don’t Dig! Tranziție prin inaniție? Cum fentează Guvernul planul Fit for 55 Fit for 55 este un plan UE pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu 55% până în 2030. Acest obiectiv a fost acceptat de toate statele, inclusiv România. De ce este Guvernul atunci atât de puțin preocupat de reducerea emisiilor?Toate bune și frumoase, dar scăderea pe care Fit for 55 o cere este față de nivelurile din 1990. Ori, România și-a redus deja emisiile cu 55% încă din 2013, de dinainte ca planul să existe! Cum a fost posibil? Într-un mod indezirabil și care n-are legătură cu preocuparea pentru viitor. Dacă ne uităm pe grafic, România a avut două perioade de scădere a emisiilor: cea mai semnificativă dintre ele a fost dezindustrializarea din anii ‘90; cea de-a doua a fost recesiunea din anii 2012-2013. În România, decarbonizarea de până acum a avut mai puțină legătură cu mediul și mai multă legătură cu valurile succesive de privatizări ale industriilor, care au dus la închiderea unei uriașe capacități industriale, la scăderea standardelor de trai ale românilor și aruncarea lor în sărăcie. Iar acum, Guvernul s-a văzut cu obiectivul accidental împlinit și profită de acest fapt, pentru a fugi de responsabilitatea de a decarboniza economia cât mai rapid. De aceea nu vedem nicio cotă de reducere a emisiilor. De asta nu le pasă.Dacă ne uităm pe grafic, România a avut două perioade de scădere a emisiilor: cea mai semnificativă dintre ele a fost dezindustrializarea din anii ‘90; cea de-a doua a fost recesiunea din anii 2012-2013. În România, decarbonizarea de până acum a avut mai puțină legătură cu mediul și mai multă legătură cu valurile succesive de privatizări ale industriilor, care au dus la închiderea unei uriașe capacități industriale, la scăderea standardelor de trai ale românilor și aruncarea lor în sărăcie. Iar acum, Guvernul s-a văzut cu obiectivul accidental împlinit și profită de acest fapt, pentru a fugi de responsabilitatea de a decarboniza economia cât mai rapid. De aceea nu vedem nicio cotă de reducere a emisiilor. De asta nu le pasă. Această abordare nu doar că ne condamnă la stagnare când suntem contratimp, dar pune și probleme țărilor în curs de dezvoltare care sunt mai puțin capabile să reducă masiv emisiile fără consecințe asupra oamenilor. Iar astfel vom ajunge să consumăm din bugetul de emisii de carbon alocat țărilor din Sudul Global, care au nevoie urgentă să-și dezvolte temporar industriile, pentru a putea crește standardele de trai pentru cetățenii lor. Una peste alta, în România capitalistă tranziția se face prin inaniție și decarbonizarea prin dezindustrializare și recesiune. Ar exista alternative, dar cine le dorește?Piața și miliardarii nu ne vor salva. Trebuie să construim noi o alternativă. În capitalism, clasa dominantă nu are niciun interes să combată criza climatică. Nu ei sunt cei afectați enorm de mult, ci miliardele de oameni de rând din Sudul Global. Dimpotrivă, capitaliștii obțin profit din crizele pe care ei le cauzează. Criza climatică este un rezultat direct al unor contradicții inerente modului de producție capitalist, NU o eroare de funcționare. Dependența de combustibilii fosili a început ca urmare a nevoilor capitalului, la începutul Revoluției Industriale, și se va sfârși odată cu dominația capitaliștilor. Avem nevoie să ne mobilizăm. Avem nevoie de o mișcare de masă capabilă să ne apere viitorul. Avem nevoie de o forță politică muncitorească. Criza climatică: soluții socialiste Noi, Grupul de Acțiune Socialistă, luptăm pentru: Aducerea în proprietatea și controlul public a tuturor companiilor producătoare de energie, alimentare, construcții și de gestionare a deșeurilor. Planificarea democratică a producției în funcție de nevoile populației și ale industriei, care să realizeze o tranziție rapidă și justă înspre o economie post- combustibili fosili. Închiderea tuturor centralelor energetice pe combustibili fosili. Retehnologizarea capacităților și a fabricilor furnizoare, înspre a continua activitatea productivă și a păstra locurile de muncă, fără dependența de industria combustibililor fosili.  România să denunțe Energy Charter Treaty (ECT) și să se retragă din acesta.1 Oprirea completă a extracției de cărbune, petrol și gaze naturale, indiferent de scop sau utilizare. România să se alăture la Tratatul de neproliferare a combustibililor fosili.  Crearea unui sistem internațional pentru producția si transportul energiei, dincolo de limitele graniței si ale pieței globale, în funcție de nevoile populației si ale industriei. Sistemul să fie deținut public și controlat democratic și consfințit printr-un tratat corespunzător. Investiții majore în cercetarea publică pentru producția de energie nepoluantă. Investiții majore în transportul public, în primul rând transportul feroviar. Limite asupra folosirii mașinilor personale în interiorul orașelor.  Eliminarea patentelor pe semințe, soiuri de plante și din cercetarea în domeniile energetic și agro-alimentar.  Interzicerea imediată a materialelor plastice de unică folosință. Planificarea producției de plastic obținut prin tehnologii alternative, biodegradabile și reutilizabile (pe bază de amidon, cânepă, lignină, etc). Eliminarea practicii uzurii planificate în toate ramurile producției. Protejarea și restaurarea habitatelor și ecosistemelor, pentru a combate a 6-a mare extincție. Oprirea expansiunii construcțiilor în ariile protejate. Oprirea folosirii de pesticide și alte substanțe detrimentale populațiilor de insecte. Rămâi în contact cu noi și hai să vedem cum putem obține toate acestea împreună! O asemenea propunere a venit chiar și din partea Comisiei Europene în luna iulie a acestui an. ↩︎ [...]
Batjocura statului capitalist împinge la măsuri disperate. De trei zile, opt angajați ai Complexului Energetic Oltenia sunt în greva foamei în fața Ministerului Muncii și solicită aplicarea Legii 197/2021, care reduce vârsta de pensionare a minerilor și energeticienilor cu 13 ani. Aceștia n-au fost doar ignorați, ci li s-a și interzis accesul în instituție, iar autoritățile au refuzat să le pună la dispoziție toalete ecologice, conform Sindicatului Energia Rovinari. Unul dintre protestatari a suferit complicații astăzi, 21 iunie. Legea 197/2021 a fost deja promulgată acum doi ani și avizată pozitiv de ICCJ în martie 2023. Cu toate acestea, aplicarea ei este tergiversată, iar casele de pensii refuză să emită deciziile de pensionare. În Gorj, instanțele deja au dat câștig de cauză mai multor energeticieni care au chemat șefii caselor de pensii în judecată. Ministrul Budăi a promis că va debloca legea, dar energeticienii continuă să fie sceptici după doi ani de minciuni. În perioada 2020-2023, mai multe proteste au avut loc în Gorj ca urmare a neaplicării legii. Pe 15 iunie, cea mai recentă demonstrație a adus în stradă, în fața Prefecturii Târgu Jiu 500 de energeticieni. Aceștia au avut un răspuns clar pentru prefectul Iulian Popescu: „Nu cedăm!”. Protest al minerilor și al energeticienilor la Târgu Jiu, 15 iunie 2023, Situația angajaților CEO este critică. „Tranziția energetică justă” a rămas, pe plan local, doar un slogan al specialiștilor în politici publice, majoritatea angajaților temându-se de disponibilizări ca urmare a încetării producției de energie pe cărbune. Planul de restructurare al CEO, convenit cu Comisia Europeană, prevede peste 4000 de disponibilizări în 2023. Ca orice transformare capitalistă, și tranziția energetică, oricât de necesară, riscă să lase straturi ale clasei muncitoare în condiții de vulnerabilitate cruntă, în timp ce capitaliștii fac profit schimbând direcția investițiilor. Reducerea vârstei de pensionare cu 13 ani contribuie major la rezolvarea problemei, mii de angajați ai companiei fiind astfel capabili să iasă la pensie înainte să fie dați afară, dacă legea este aplicată. Batjocura la care greviștii disperați sunt supuși este o mărturie că niciun drept nu se obține fără luptă, nici măcar când legea o prevede! Asemenea sfidări merită întâmpinate cu rezistență fermă – greve, proteste și oprirea activității. [...]
După 3 săptămâni de grevă, în apropierea examenelor naționale, Guvernul a publicat o Ordonanță de Urgență (OUG) prin care se acordă o creștere salarială medie de peste 25% pentru personalul din învățământul preuniversitar, cu variații ale procentului în funcție de grad, vechime și studii. Prima tranșă de majorare se acordă de la 1 ianuarie 2024. Salariul debutantului a fost adus, de asemenea, la nivelul salariului brut pe economie.Drept consecință, greva din educație a fost suspendată pe 12 iunie de liderii naționali ai principalelor sindicate din învățământ (FSE și FSLI), la consultarea liderilor locali și fără consimțământul majorității profesorilor greviști. Birocrații din sindicate au refuzat să ofere procentul exact al profesorilor care susțineau continuarea grevei, dar documente neoficiale arată că acesta varia între județe, procentele fiind în principal între 70-80%. Printre profesori plutește un sentiment de deznădejde și dezamăgire, iar conducerea sindicatelor e acuzată de trădare. Au existat apeluri de a ieși din sindicat sau de a crea sindicate alternative, precum și apelul de a reuni sindicatele existente într-o singură mare organizație, după înlăturarea liderilor actuali. Procentele de angajați care susțineau continuarea grevei, pe județe. Sursa: Facebook Cea mai combativă poziție au luat-o profesorii greviști din județul Suceava. Alianța Sindicatelor din Învățământ Suceava (ASÎ) a emis un document prin care anunță că angajații din județ vor rămâne în grevă, în urma solicitărilor acestora, deși greva s-a suspendat la nivel național. Luni, 12 iunie, 1500 de profesori au protestat în stradă la Suceava, acuzând că au fost trădați de liderii naționali. Avem convingerea că greva profesorilor a reprezentat o mobilizare istorică, ale cărei efecte în privința conștiinței și a luptei de clasă vor fi vizibile pe termen lung. Lupta este încă în desfășurare. Este neclar dacă profesorii vor renunța pur și simplu la grevă sau se vor reorganiza. Au existat și apeluri publice de a picheta sediile sindicatelor FSLI și FSE. În timp ce monitorizăm situația în continuare și încercăm, în limita posibilităților, să intervenim cu propuneri, avem următoarele observații în privința consecințelor. Ce ne-a demonstrat greva? 1. Angajații din învățământ s-au convins că puterea e la ei, în momentul în care își opresc activitatea; că angajatorul (Guvernul, în cazul de față) este obligat să facă el compromisuri în momentul în care greviștii nu dau înapoi. Guvernul și-a văzut primele două propuneri respinse, anume cea a cupoanelor pentru „dezvoltare profesională” și a majorării cu 1000 de lei, fiind obligat să vină cu o nouă ofertă. Asta poate servi ca un exemplu atât în interiorul ramurii educaționale, cât și pentru muncitorii din alte domenii. Asistăm cu siguranță la desfășurări care generează un progres al conștiinței de clasă. Ne putem, în consecință, aștepta să vedem mai multe greve generale și o atitudine mai combativă a greviștilor.2. Greva profesorilor a construit solidaritate vizibilă între muncitori – fapt vizibil și la protestul angajaților CFR, la care au luat parte sindicaliști din domeniile medical și forestier și s-a declarat susținerea pentru greva profesorilor. Și la protestul cadrelor medicale de săptămânile trecute, s-a făcut apel la solidaritate între profesori, medici, ceferiști și pădurari. Este nevoie ca această solidaritate să se transpună, pe viitor, în greve inter-sectoriale și seturi de revendicări comune. De remarcat și solidaritatea între elevi și profesori, a cărei lipsă era deplânsă de cadrele didactice anterior: mai mulți elevi s-au alăturat protestelor, iar Asociațiile Elevilor din diverse județe și-au declarat susținerea pentru grevă. În același timp, alte structuri s-au desolidarizat sau chiar au jucat jocurile guvernului: Consiliul Național al Elevilor și Federația Națională a Părinților (Edupart), condusă de un „antreprenor”. Caracterul acestor organizații a devenit evident – ele există ca să servească interesului de clasă al burgheziei și al straturilor sociale privilegiate. 3. Ca în majoritatea situațiilor istorice similare, s-a dovedit că membrii de sindicat de rând sunt mai combativi decât șefii lor. Indignarea în fața fiecărei propuneri guvernamentale respinse a fost a maselor de muncitori din educație, nu a liderilor de sindicat, care au fost nevoiți să le respingă atâta timp cât au ținut cont de poziția angajatului de rând. Revolta în fața suspendării grevei aparține tot, în principal, maselor de angajați, nu liderilor locali. Propunerea de majorare a salariilor cu 25% a aparținut liderilor FSE și FSLI; profesorii, în schimb, au considerat-o din primul moment modestă sau insuficientă și au îndrăznit să spere la măriri de salariu mai semnificative. Nu este clar nici dacă membrii de sindicat din teritoriu au fost consultați înainte de a se înainta această propunere, alături de cealaltă (legată de salarizarea personalului debutant) – cele două propuneri înlocuind lista inițială de revendicări. Alte sindicate au trădat mai devreme și mai fățiș: Anton Hadăr, șeful Alma Mater (organizație inițiatoare a grevei), a declarat la TV că propunerea de majorare a salariilor cu 1000 de lei (refuzată de greviști) ar fi aparținut „sindicatelor”. 4. Liderii de sindicat și-au îndeplinit același rol (confirmat istoric) de trădători ai clasei muncitoare. La fel ca în Polonia în 2019 sau în Africa de Sud în 2010, trădarea a luat forma „suspendării” grevei. Birocrațiile sindicale au interesul să reconcilieze munca și capitalul; să calmeze lupta de clasă, nu s-o avanseze. Angajații din orice domeniu trebuie să se pregătească de trădarea acestora în momente critice și să fie gata să meargă mai departe – construind consilii la firul ierbii, practicând militantismul în propriile organizații și schimbând liderii atunci când aceștia fac compromisuri în detrimentul lor. Rămâne de văzut dacă profesorii vor reuși să-i înlăture din funcții pe Marius Nistor și Simion Hăncescu, autorii trădării, precum și pe liderii locali care au luat parte la decizie – despre care, pe surse, am aflat că au început să demisioneze în anumite județe. Doar o schimbare a conducerii și o pichetare a sediilor nu este suficientă; e necesar ca greviștii dezamăgiți să se implice activ în sindicate, să le democratizeze și să le pregătească pentru luptă și nu compromis. Ne confruntăm și cu un alt pericol: acela al unei retrageri masive din sindicate ca rezultat al dezamăgirii – gest la care unii dintre profesorii de rând au făcut apel. Deși indignarea e de înțeles, aceasta ar fi o eroare strategică. Fără un sindicat, angajații sunt mult mai vulnerabili și au o putere de negociere mult mai mică, iar un nou sindicat cu o acoperire de doar câteva procente nu ar putea face o mare diferență. Soluția e, deci, nu ieșirea din sindicat – ci dimpotrivă implicarea în sindicat. 5. În mijlocul unor crize istorice, devin foarte vizibile dezavantajele inexistenței unui partid socialist de avangardă, cu legături organice cu clasa muncitoare, capabil să ofere propuneri, sprijin și îndrumare politică. Mai multe apeluri de a reuni toate sindicatele într-unul singur au fost făcute, iar profesorii au constatat și că nicio forță politică nu le reprezintă interesele. Asta dovedește o dezvoltare a conștiinței de clasă care oferă o posibilitate de intervenție și radicalizare – dar, în lipsa unui partid muncitoresc, cu o linie clară și un program revoluționar, cu prezență și în interiorul sindicatelor, este semnificativ mai dificil ca un protest sau o grevă să capete o direcție revoluționară, chiar și atunci când contradicțiile sistemului devin evidente pentru mase. Greva profesorilor reprezintă, fără îndoială, un salt semnificativ în privința conștiinței de clasă în România, care va inspira pe termen lung acțiuni mai combative din partea muncitorilor organizați din toate domeniile. Capitularea Guvernului, deși amară pentru profesorii trădați de proprii lideri, demonstrează la cine se află puterea, de fapt. Este necesar ca profesorii să se organizeze în jurul sindicatelor locale mai combative, să construiască comitete la firul ierbii și să elimine conducerea care a acționat contrar voinței lor. Sperăm la o continuare a luptei în această direcție. Situația din Suceava, unde greva continuă, reprezintă speranță pentru angajații din învățământ din întreaga țară. Note: Pe această bază, a nemulțumirii profesorilor în fața propunerii de majorare cu 25%, GAS a preluat poziția exprimată de mai mulți angajați din domeniu și a susținut dublarea salariilor în întreg sectorul educațional. O petiție prin care se cere demisia liderilor de sindicat Marius Nistor și Simion Hăncescu, lansată de un cadru didactic de rând, a strâns aproape trei mii de semnături într-o singură zi. [...]
„Ar trebui să vină 20-30 de mii de muncitori să spargă geamurile la Ministerul Transporturilor, altfel n-o să ne asculte niciodată!” – sindicalist prezent la protest Salariile mici, umilințele, subfinanțarea și degradarea continuă a infrastructurii feroviare au scos în stradă angajații CFR. Pe 29 mai, câteva sute de membri de sindicat au protestat în fața Ministerului Transporturilor. O nouă mobilizare de stradă este anunțată pe 26 iunie, iar dacă Guvernul continuă să trateze angajații CFR cu nepăsare, aceștia vor intra în grevă generală de pe 1 iulie. Sindicaliștii cer mărirea salariilor, amintind că unii dintre angajați sunt plătiți cu 2200-2400 de lei pe lună. O creștere cu 40% ar răspunde nevoilor, dar ceferiștii nu îndrăznesc să mai spere. Contractul Colectiv de Muncă s-a terminat pe 1 iunie, ceea ce înseamnă și finalul acordării sporurilor și a bonurilor de masă. Negocierea acestuia a avut loc între conducerea companiei și conducerea sindicatelor, fără ca pe angajați să-i întrebe cineva ce doresc. O creștere salarială semnificativă a fost parte din oferta inițială, dar conducerea companiei și-a retras ulterior promisiunea. Conducerea sindicatelor este tratată cu suspiciune și resentimente de ceferiștii protestatari, care au deplâns lipsa de implicare și de atitudine combativă a acestora, la fel ca lipsa de receptivitate a ministerului. Numărul redus de participanți la protest confirmă observațiile. Într-un domeniu esențial cum sunt transporturile, angajații dețin o mare putere de negociere, care va deveni vizibilă în momentul în care își opresc activitatea – așa cum a demonstrat și greva profesorilor. Asta nu se va întâmpla, însă, dacă sindicatele sunt puternic birocratizate, servile conducerii companiei și dispuse la compromisuri. Încurajăm o atitudine militantă în interiorul sindicatelor existente și înființarea de noi organizații acolo unde este necesar. Acapararea transportului feroviar de către privat este o realitate dureroasă pentru ceferiști. Lucrătorii au subliniat că nu doar rutele profitabile, ci și alte servicii, precum reparațiile infrastructurii, sunt contractate cu capitaliștii privați. Aceștia repară cele mai ne-esențiale părți, își iau profitul și dispar, timp în care infrastructura și utilajele rămân în continuă deteriorare. Nimeni nu a investit suficient în reînnoirea lor, iar următorul accident grav așteaptă să se întâmple. “Multe macazuri din Medgidia au peste vârsta mea!“ – sindicalist prezent la protest Solidaritatea inter-sectorială și progresul conștiinței de clasă În același timp, nivelul de conștientizare al ceferiștilor este unul îmbucurător. În cadrul protestului, vorbitorii au menționat că problemele au drept cauze fundamentale capitalismul și imperialismul. S-a sublinat cum organisme internaționale precum Comisia Europeană impun privatizările doar anumitor țări, precum cele din Europa de Est, relația dintre România și țările occidentale fiind una de tip neo-colonial. S-a explicat și cum PNRR-ul aduce, în realitate, noi privatizări, sub pretextul construirii rezilienței și bunăstării. Sindicaliștii au avut un mesaj clar pentru capitaliștii ahtiați după profit: „Bunăstare ne putem face și singuri, n-avem nevoie de privatizări!” Greva recentă a profesorilor a construit o solidaritate vizibilă între muncitorii din diferite sectoare. La protestul ceferiștilor au fost prezenți sindicaliști de la Silva și Sanitas, care au făcut apel la grevă generală și la susținere reciprocă între ceferiști, medici, silvicultori și profesori. Muncitorii prezenți au rezonat și au reiterat apelul la unitate. Pe bazele acestei solidarități este cazul să se consolideze o grevă generală inter-sectorială, prin unificarea și coordonarea grevelor intra-sectoriale anunțate acum. Pe această cale, muncitorii pot obține ceea ce au nevoie și – mai mult de atât – pot concepe revendicări tranziționale, prin care să preia controlul asupra propriei activități. Să schimbăm macazul până nu e prea târziu Ce propune GAS în privința transportului feroviar? Investiții masive în transportul public feroviar. Salarizarea adecvată a angajaților CFR. Refacerea infrastructurii deteriorate și construcția de noi căi ferate acolo unde acestea lipsesc. ​Naționalizarea companiilor feroviare private și a vehiculelor feroviare operate de acestea, precum și a fabricilor care produc piese de schimb și alte materiale auxiliare.​​​​​​ Transport feroviar gratuit, subvenționat de stat, pentru copii, elevi, studenți, pensionari și persoane vulnerabile economic. Dezvoltare a sistemului feroviar bazată pe planificare economică democratică, în acord cu nevoile populației și ale industriei—proces în care organizațiile muncitorilor feroviari să ocupe un rol central. O direcție combativă și democratică în cadrul sindicatelor feroviare existente; construcția de noi organizații sindicale acolo unde este necesar. [...]
Pe data de 30 mai am fost împreună cu Blocul Tineretului Marxist și Solidaritate România-Palestina pentru a înmâna 6 scrisori de protest la Guvernul României, Ambasada Statelor Unite, Ambasada Germaniei, Ambasada Regatului Unite, Președintele României și Comisia Europeană. Prin aceste scrisori, ne-am exprimat solidaritatea cu cauza eliberării Palestinei și am condamnat crimele de ocupație ale statului israelian. Scrisorile solicită de asemenea sancțiuni economice similare cu cele aplicate în cazul Rusiei. Lupta palestiniană pentru eliberare a început din anul 1948, de la fondarea Israelului, când echipe ale morții, formate din coloniști sioniști, au masacrat mii de palestinieni și au forțat sute de mii să fugă din casele lor. Evenimentul a primit numele Nakhba (“catastrofă” în limba arabă). De atunci, regimul din Israel a dezlănțuit atacuri violente asupra populației palestiniene și a ocupat tot mai mult din teritoriul Palestinei, expropriind și lichidând locuitorii acestora. Cei care au rezistat și au refuzat să plece sunt supuși unui sistem de apartheid, fiind tratați ca niște cetățeni de mâna a doua. Totul s-a întâmplat cu complicitatea puterilor imperialiste occidentale, care doreau să aibă un stat satelit într-o regiune în care mișcările muncitorești de eliberare începeau să erodeze sistemul colonialist impus de Franța și Marea Britanie, sub falsa justificare mistică a recuperării „pământului promis”.În zilele noastre, clasele populare din Palestina se opun în mod curajos ocupației și discriminării la care sunt supuse. Rezistența lor este adesea etichetată drept „terorism”. Chiar și cetățenii palestinieni care nu luptă în mod activ împotriva ocupației sunt adesea supuși perchezițiilor, încarcerărilor, bătăilor și chiar linșajelor arbitrare. Ce sperăm să obținem în urma depunerii scrisorilor? Nu ne așteptăm ca liderii puterilor imperialiste să-și retragă susținerea pentru statul israelian sau să condamne crimele de apartheid și ocupație ale acestuia, pentru că suntem convinși că ei știu deja tot ce știm noi. Dorim, în schimb, să arătam dublul standard cu care aceștia tratează două tragedii care au loc simultan: invazia Ucrainei, care primește sprijin necondiționat (inclusiv militar), și ocupația Palestinei, caz în care statul agresor beneficiază de susținere entuziastă (inclusiv pe plan militar). Nu angajamentul față de valorile abstracte precum „libertatea” sau „dreptatea” și nici revolta față de crimele imperialiste sunt motivele pentru care Occidentul se opune regimului lui Putin, ci interesele cinice ale propriilor oligarhi. Ca marxiști, este datoria noastră tragem la răspundere reprezentanții țărilor noastre pentru sprijinul acordat regimului din Israel și complicitatea la crimele sale de ocupație și apartheid, să răspândim adevărul despre ce se întâmplă în Palestina și să ne organizăm pentru a sprijini lupta de eliberare a claselor populare palestiniene. Ocupația asupra Cisiordaniei și blocada asupra Fâșiei Gaza trebuie să înceteze, dar acesta nu este sfârșitul luptei. Sistemul segregaționist și colonialist existent trebuie înlăturat, iar arabii și evreii din clasa muncitoare trebuie să trăiască într-un singur stat multinațional și multietnic, asupra căruia dețin controlul și care funcționează în interesul lor. Scrisoarea de protest 30 mai 2023 Dlui Președinte al României, Dlui Prim-Ministru al Guvernului României, Senatului României, Camerei Deputaților a Parlamentului României, Excelenței sale Dl Ambasador al SUA, Excelenței sale Dl Ambasador al Germaniei, Excelenței sale Dl Ambasador al Marii Britanii, Reprezentanței Comisiei Europene în România, Dle Președinte, Dle Prim-Ministru, Stimați Senatori, Stimați Deputați, Excelența voastră Dnă Președinte a Comisiei Europene, În ultimul an, opinia publică internă și internațională a asistat la eforturile rapide, substanțiale și constante făcute de dumneavoastră prin sancționarea agresiunii și ocupației militare a Rusiei asupra Ucrainei în vederea încetării acestora și ajutorul dat poporului ucrainean afectat de acestea. Însă, în contrast cu aceste preocupări și acțiuni ferme, nu v-ați preocupat și acționat similar în cazul agresiunii și ocupației Israelului asupra teritoriilor palestiniene și a suferinței permanente a poporului palestinian sub acestea. Cu îngăduința și sprijinul necondiționat al dumneavoastră, agresiunea Israelului asupra poporului palestinian continuă neîncetat după ocupația teritoriilor palestiniene, care persistă, nestingherită, din Iunie 1967. În ciuda deciziilor comunității internaționale prin numeroasele rezoluții ale ONU privind această agresiune și ocupație, a acordurilor nerespectate și încălcate de către Israel, nici măcar nu ați afirmat, discutat sau propus  vreodată o posibilă sancțiune împotriva statului israelian agresor și ocupant, cu atât mai puțin să fi întreprins o acțiune în acest sens, în conformitate cu legislația sistemului de drept internațional. În contrast cu declarațiile privind susținerea anchetei Tribunalului Penal Internațional asupra crimele comise de Rusia în Ucraina, nu ați manifestat niciodată o preocupare similară față de crimele Israelului, în continuă desfășurare, comise de acesta în Teritoriile Palestiniene Ocupate. Mai mult, nu ați luat în niciun fel în considerare vocile societății civile, rapoartele ONG-urilor pentru drepturile omului și ONU privind comiterea de către statul Israel a crimei de apartheid, pe diferite niveluri, pe întreg teritoriul cuprins între Răul Iordan și Marea Mediterană, începând chiar de la înființarea sa, în 1948. Această disonanță, atât în retorică cât și acțiunile dumneavoastră, relevă, în mod evident, dublul standard ca mod de lucru – încă o imoralitate, adăugată celor precedente, neîndeplinirea obligațiilor legale și complicitate la încălcările israeliene. Opinia publică este nedumerită și șocată. Modul dumneavoastră de lucru indică faptul că, și în acest caz, dealtfel primordial, sunteți parte a unei alianțe a unor țări care, ignorând și subminând sistemul de drept internațional, doar invocându-l în anumite situații convenabile acesteia, l-a substituit cu un sistem arbitrar de dominație care servește exclusiv interesele acestui grup de țări, și nicidecum comunitatea internațională în ansamblul său, comunitatea umană globală. Singurul mod în care dumneavoastră puteți începe a dobândi credibilitate în fața opiniei publice și a demonstra respect și atașament față de sistemul de drept internațional este de a depune eforturi urgente, substanțiale și constante până la încetarea de către statul israelian a agresiunii continue asupra poporului palestinian și a ocupației militare israeliene asupra teritoriilor palestiniene – Ierusalimul de Est, Cisiordania și Ghetoul Gaza. Prin urmare, fără a accepta niciun fel de pre-condiții, vă solicităm să cereți, urgent, statului agresor și ocupant Israel: ridicarea blocadei totale aplicate Ghetoului Gaza; retragerea ocupației militare asupra Cisiordaniei – inclusiv Ierusalimul de Est; retragerea coloniștilor săi din așezările ilegale israeliene implantate în Cisiordania – inclusiv Ierusalimul de Est; punerea în aplicare a rezoluțiilor ONU, începând cu Rezoluția 194 – a întoarcerii și/sau despăgubirii refugiaților palestinieni; abrogarea legilor rasiale israeliene. În cazul în care statul israelian nu se conformează acestor cerințe elementare, vă solicităm să aplicați acestuia, imediat, următoarele sancțiuni: oprirea oricărui tip de ajutor și colaborare militară; interzicerea importurilor și exporturilor israeliene de armament; interzicerea importurilor și exporturilor israeliene de IT ale oricărei entități cu legături de afaceri cu statul israelian; interzicerea exporturilor companiilor israeliene care își desfășoară activitatea în teritoriile palestiniene ocupate; înghețarea fondurilor statului israelian în străinătate, cu excepția celor folosite în scopuri civile, pentru populație; interzicerea zborurilor companiei aeriene El-Al; interzicerea călătoriilor în străinătate ale oficialilor și reprezentanților israelieni ai companiilor implicate în afaceri represive și militare cu statul israelian; susținerea Tribunalului Penal Internațional pentru a finaliza cercetările privind crimele de război și crimele împotriva umanității comise de oficialii politici și miltari ai statului israelian. Cu speranța că, de acum înainte, veți lucra în modul corect și nediscriminatoriu pentru care ați fost investiți de către cetățeni, Vă mulțumim. Solidaritate România–Palestina BTM – Blocul Tineretului Marxist GAS – Grupul de Acțiune Socialistă [...]
Mai multe accidente feroviare petrecute în ultimul timp la nivel național și internațional demonstrează consecințele potențial fatale ale dezvoltării haotice neoliberale din ultimele decenii. Calitatea și siguranța transporturilor feroviare în capitalism este subminată prin lipsa unui proiect coerent de dezvoltare, birocrație, subfinanțare și privatizarea serviciilor publice. România nu face excepție. Politicile neoliberale care au succedat restaurația capitalistă de după 1989 au dus la un declin progresiv al companiei de stat CFR. Căile ferate devin tot mai nesigure, iar transportul feroviar cade tot mai mult în mâna capitaliștilor.  O analiză a trecutului și a prezentului sistemului feroviar românesc și a nevoilor pe care le-a servit în contextul industrializării țării, precum și a confruntărilor din prezent pe care angajații din domeniu le poartă, poate deschide calea unor soluții. ​Istoria muncitorească a ceferiștilor nu este un mit inventat de comuniști Muncitorii feroviari au avut încă de la începuturile transportului feroviar din țară un statut special și o contribuție esențială pentru ceea ce am numi astăzi clasa muncitorească. Încă de la construcția primei rute de cale ferată de la 1854, dintre București și Giurgiu de către Oriental Railway Company, concesionată autorităților române, a început dezvoltarea unor trăsături culturale aparte în imaginarul colectiv românesc. Vedere panoramică a cartierului CFR Steaua, (cca. 1933). Sursa: ASZ.ro Începutul planificărilor a suferit tărăgănare din rațiuni de profitabilitate, neexistând dezvoltare industrială și capital uman – dar argumentul necesității strategice a unei căi ferate a câștigat într-un final, la presiunile austriecilor. Dezvoltarea căilor ferate fiind dirijate de către autoritățile austriece și investitori britanici, servind interese strategice pentru apărarea în fața unui eventual conflict. O dată ce capitalismul a pătruns mai puternic în România, la începutul secolului al XIX-lea, imperativul economic era dezvoltarea cu cea mai mare viteză a transportului feroviar, atât pentru călători cât și marfă. Urmările au contribuit masiv la o urbanizare de tip anarhic, trenul devenind simbolul descompunerii feudalismului și a instaurării capitalismului, în special prin mai târzia apariție a industriașilor ca Nicolae Malaxa. Dezvoltarea unui sistem de cale ferată a necesitat un număr mare de angajați, cu competențe specifice, fapt ce a presupus în fază incipientă angajări în orașe, centrul urban fiind singurul care deținea mijloacele potrivite pentru rigorile stricte ale CFR. În marile orașe apar cartiere întregi dedicate ceferiștilor, cu școli speciale pentru copiii muncitorilor. Cartierul Steaua CFR Grivița (1912) este cea mai mare parcelare făcută vreodată de Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, între Calea Griviței și Bd. Ion Mihalache – prevăzută cu biserică, maternitate, grădiniță, școală, liceu, dispensar, farmacie și un atelier pentru tâmplărie și mecanică. Din faptul că muncitorii conviețuiau și în afara sarcinilor de lucru putem trage concluzia că socializarea lor era semi-izolată, fiind și un motiv pentru care o cultură distinctă ia naștere. Inscripție memorială de la grevele ceferiste din 1933, pe gardul exterior al Atelierelor CFR Grivița. Sursa: ASZ.ro O dată cu avansul industrial al României, sunt înființate ateliere în regie proprie CFR, iar cele pentru reparația locomotivelor apărând cu mult înaintea centralizării eforturilor la Grivița. Geografia provocatoare a țării în construcția de căi ferate oferă o experiență practică inedită inginerilor, culminând în constituirea unor ateliere regionale specializate în formele de relief din proximitate, ca Atelierul de Poduri CFR Pitești. Toate acestea dând de înțeles că exista un efort comun al muncitorilor dar și al autorităților, deși interesele erau divergente: funcționarii căutând să îndeplinească fericirea claselor conducătoare, pe când ceferiștii erau plătiți cu ora; în vederea unei dezvoltări cât mai rapide și cât mai eficiente. Locomotiva LDH-125-107 “Quarter Horse” la 1976, fabricată la Uzina FAUR în 1975 pentru terminalul Washington, SUA, casată la sfârșitul anilor 80. Foto: Kim Piersol Timpul în care ceferiștii aveau și prezent, și viitor O dată cu instaurarea republicii populare începuse perioada țării în care capitalismul s-ar descompune în fața instaurării socialismului. Ceferiștii aveau să fie promovați într-un model pentru viitorul proletariat, deoarece încă nu dispăruseră elementele feudalismului deja intrat în putrefacție, iar ambiții puternice în sensul colectivizării și urbanizării (deci proletarizării) sunt puse în practică. A fi om de cale ferată era un fenomen preponderent urbanizat, care avea deja propria sa activitate revoluționară și cultură muncitorească – era deci concluzia logică ca ceferiștii să fie prezentați drept oamenii care înving natura. Inginerii și muncitorii români au început experimentarea cu locomotive pe abur încă din 1872 la Reșița și 1891 la Arad. Ei au perfecționat tehnologii deja existente, creând locomotive ajunse în folosință în mod industrial chiar și dupa 70 de ani de la fabricație. Creativitatea și setea de inovație a muncitorilor și a inginerilor a guvernat stilul de viață ceferist, fiind dezlănțuit la potențial maxim de naționalizările uzinelor marilor industriași, principiul lui “trebuie să faci din rahat bici și să-l faci să și trosnească” a fost dominant, iar cu el în brațe, muncitorii români au reușit să electrifice căile ferate și să construiască locomotive de ultimă generație. Faimoasele DA, și mai târziu EA, cunoșteau exportul către Iran, Bulgaria, China (care astăzi contestă poziția dominantă din domeniu a Japoniei), Iugoslavia și Polonia. O locomotivă ND-2, fabricată la Electroputere Craiova între 1972 și 1987 pentru China Railway. Sursă: 慕尼黑啤酒 Fabricația de material rulant este o tradiție românească mai puțin menționată, amintind zecile de modele unice de locomotive, automotoare și tramvaie FAUR, Electroputere, ASTRA și nu numai. Și astăzi tradiția merge mai departe, însă mult mai chinuită, în prezent doar Softronic Craiova și Astra Arad mai activează la mod serios, restul companiilor fiind transformate în simple ateliere de reparații pentru CFR Călători, CFR Marfă și a operatorilor privați. CFR e alergic la usturoi, iar vampirii de la privat știu asta De fapt, nu mai există CFR în adevăratul sens al cuvântului, acesta este doar o umbrelă pentru diviziunea corporatistă suferită de acesta în anii precedenți. Astăzi CFR este format din: CFR Infrastructură, CFR Marfă, CFR Călători și alte mici companii de stat care se ocupa cu externalizarea serviciilor de mentenanță. Urmările directe ale diviziunii au adus situații absurde unde rolul istoric al ceferistului, un fel de om bun la toate, care sare să-și ajute colegii în orice împrejurare, este șters cu buretele. De pildă, astăzi pe peronul oricărei gări, când colegul de la Călători se chinuie cu o muncă (cum ar fi cuplarea unui vagon defect), cel de la Infrastructură stă pe margine și se uită ca la spectacol, și nu numai. Modelul neoliberal a distrus fără nici un regret orice urmă de colegialitate în ceea ce era o dată “a doua armată a țării”. Ba chiar modelul neoliberal a profitat cel mai mult din aceste urmări, dar cum așa? Cumva pare intuitiv că proasta manipulare logistică aduce pierderi. Însă luând situația mai îndeaproape, CFR are o reputație groaznică, iar operatorul privat este mereu văzut ca un sfânt, chiar dacă și acesta folosesc tehnologii similare (sau poate chiar mai vechi) și au trenuri second-hand suprauzate.  Un argument adus frecvent de către politicieni și stăpânii lor capitaliști, acela că CFR-ul nu e profitabil, este adevărat. Firește că CFR nu este profitabil când operatorii privați, în special în transportul de călători (pentru că la CFR Marfă a fost deja aproape în întregime privatizat), preia ca prin magie orice rută des frecventată (ce prezintă, evident, și un profit garantat). Știați că pe linia des frecventată București Nord – Brașov, trenul de călători privat are prioritate în fața CFR Călători? Dacă s-a întâmplat vreodată să staționați mult pe această rută, acum știți de ce, “tramvaiul” de la Astra Trans Călători are prioritate! Știați că pe linia București Nord – Aeroport Henri Coandă, a apărut un operator privat, Transferoviar Călători? Acesta a reușit cumva să fie introdus și în abonamentul metropolitan Bucureștean, adică între companiile de stat, STB, CFR și METROREX, a apărut și privatul Transferoviar. CFR Călători anulează rute profitabile. Sursa: Club Feroviar Transferoviar și REGIO Călători au multiple rute de navetă exclusive, pe care circulă cu trenuri (într-adevăr, cu excepția a 12 automotoare Bombardier Talent) vechi de peste 60 de ani. Administrația statului i-a facut cadou Transferoviarului și halta des frecventată, Titan Sud, din capitală (și nu este singurul caz). Bineînțeles, toate aceste preluări sunt complet legale. Proasta reputație a CFR ne poate induce ideea că acesta nu este în stare să mențină o rută eficientă de navetă, așa că ar fi justificate aceste închirieri ale magistralelor. Nimic mai fals, relația București – Scroviștea ne demonstrează contrariul, deși Transferoviar s-a strecurat și aici cu 7 trenuri (de menționat că a primit, evident, orele de vârf), CFR Călători circula aproape la fiecare oră și cuprinde un volum destul de mare de călători, iar pe unele părți prinde chiar viteza de 140km/h. O scurtă listă a situațiilor cel puțin ciudate: R-E 11052 (Regio Călători) în comparație cu IR 1573 (CFR Călători) pe relația București Nord – Buzău, pleacă cu 10 minute mai devreme, lasând trenul de la CFR Călători cu zero călători pe această relație. De asemenea, deși R-E este un rang inferior IR, primul parcurge 348 de kilometri, pe când al doilea doar 259 de kilometri. Aceasta este o relație extrem de profitabilă cum are oprire în Ploiești, o rută vitală pentru navetă. În Iulie 2022, Consiliul Concurenței a dat cadou Transferoviar Călători câteva rute profitabile ale CFR Călători pe relația București Nord – Aeroport Henri Coandă. Halta Titan Sud, dar și secția 801, frecventate des de navetiștii din direcția Oltenița sunt inchiriate integral către Transferoviar Grup. Costul uman impus de administrația capitalistă Pe 13 Martie 2023, o tragedie a lovit căile ferate din țară la Roșiori, cu 13 răniți, trenul IR 1822 al CFR Călători a ignorat complet semafoarele, crescând viteza, mecanicul acționând un buton (DEPĂȘIRE ORDONATĂ) care ar fi dezactivat frânarea automată a locomotivei pe semnalul OPRIRE. La vederea garniturii marfarului 50514 al DB Cargo, mecanicul a frânat brusc, însă a fost prea târziu, impactul a fost de 50km/h și a împins trenurile 117 metri, producând daune materiale. Totuși, presa, dar si AGIFER (instituția abilitata cu investigarea accidentului) au avut grijă să nu menționeze tratamentul preferențial prin care garnitura DB Cargo a reușit, pentru a economisi timp, să se strecoare în fața trenului de călători, mai mulți operatori privați au deplâns tratamentul preferențial pe care DB Cargo îl primește de ani de zile. Mecanicul IR 1822 nu se aștepta să aibă un tren de marfă în față, și astfel a ignorat semnalele, deși nu avea voie. Vedere panoramică. Accidentul feroviar de la Roșiorii de Vede. Sursa: Adevărul.ro Pe 25 martie 2023 o altă mare tragedie s-a petrecut în gara din Galați, la formarea trenului R7576, cu 3 răniți și un decedat. De data aceasta eroarea umana a fost exclusă din start, pentru că la apropierea de gară, graduatorul (un fel de cutie de viteze) locomotivei Rade Končar a furat trepte de viteză, ajungând la 75km/h necontrolat, ciocnind violent vagoanele – un caz similar a avut loc și la Bârsești în 2016. După AGIFER, problema sistemului de comandă a graduatorului este rezultatul montării defectuase a acestuia în timpul lucrărilor de modernizare. CFR nu a aplicat recomandările AGIFER după accidentul de la Bârsești, în loc să retragă aceste locomotive pentru rezolvarea problemelor, a permis circulația locomotivelor electrice defecte, cu o accelerație extrem de rapidă și puternică. Firește, compania privată SC ELECTROPUTERE SRL care a efectuat modernizarea, deși schema electrică prezenta cum unii conectori erau pur si simplu deconectați, a aruncat vina pe proasta pregătire a mecanicilor de locomotivă. Schema electronică a locomotivelor Rade Končar modernizate recent la Electroputere. Pinii neconectați sunt marcați cu X. Sursă: AGIFER, cazul Bârsești din 2016 De menționat că acestea sunt doar accidentele recente. Iar acestea sunt doar câteva urmări ale trecerii cu vederea a managementul defectuos, de inspirație neoliberală, care: trimite la drum mecanici de locomotivă obosiți – fostul director CFR, Dumitru Anchidin susține că cei care nu respectă ordinele sunt trimiși la manevre în depouri, unde le este scăzut și salariul permite modernizări și reparații sub standard – cazul accidentului de la Galați trimite la drum locomotive cu instalații de siguranță nefuncționale – mecanicii sunt adeseori forțați să încalce legea, plecând cu adevărate amenințări la adresa siguranței de pe loc îngenunchează în fața interesului privat – rutele profitabile merg la operatorii privați, din motive necunoscute, ca prin vrăji și farmece Ororile administrației capitaliste a căilor ferate nu țin cont de hotar Peste hotare, întâlnim situații similare ale administrațiilor incompetente a căror grijă primară este aservirea operatorilor privați. Un caz care a zguduit comunitatea locală (și doar locală, pentru că s-a avut grijă ca știrea să nu primească suficientă atenție mass-media) este cel din East Palestine, Ohio, unde pe 3 Februarie 2023 un marfar al operatorului privat Northfolk Southern Railroad a deraiat, eliberând în natura clorură de vinil și benzen (compuși extrem de toxici, inflamabili și cancerigeni), fiind comparat de comentatori cu faimosul dezastru de la Cernobîl. Investigația asupra cauzelor este încă în derulare, dar din rapoartele preliminare de vină ar fi fost osia unui vagon. Sistemele de siguranță au detectat problema, trenul a fost frânat, dar era deja prea târziu. Se mai cunoaște că trenurile americane au sisteme de siguranță învechite, cu metode de pe vremea Războiului Civil, dar se cunoaște si lobbying-ul făcut de operatorii privați, inclusiv Northfolk Southern Railroad pentru a diminua reglementarea măsurilor de siguranță pe calea ferată. O propunere legislativă din 2017, care ar fi impus îmbunătățirea acestor sisteme, probabil că ar fi făcut acest accident imposibil, însă aceasta a fost eliminată la rugămintea bănoasă a Northfolk Southern Railroad. Datorită dezastrului ecologic, va fi imposibil de determinat câte victime a avut această practică. Pe 28 februarie 2023, în Grecia a avut loc cel mai violent accident feroviar din istoria țării, cu 85 de răniți și 57 de decese. Șeful gării din Larissa, cu vechime în domeniu de aproximativ o lună, și doar 5 zile de vechime în gară, singur pe post în timpul accidentului, a dirijat un tren de călători pe o linie ocupată de un marfar. Personalul a izbit frontal marfarul cu o viteză între 140 km/h și 160km/h. În acea zi, multiple trenuri aveau întârzieri iar liniile erau ocupate, datorită unor avarii la sistemul electric al căii ferate. Singurul angajat, responsabil cu dirijarea unui trafic monstru, era șeful de gară, la a 5-a sa zi pe post. Întreaga țară a răbufnit în proteste violente și greve, iar ministrul transporturilor și-a oferit demisia în contextul mult mai controversat al stării căilor ferate grecești. Din nou se întrunesc două mari cauze ale accidentelor pe calea ferată: interesul privat care erodează voit sistemele de siguranță ale căilor ferate, cât și suprasolicitarea sistemică a angajaților. Aceasta este “inovația” pe care privatizarea o aduce pe calea ferată. Proteste în Grecia, după cel mai grav accident feroviar. Sursa: Xekinima.org Ce e de făcut? În sfârșit, am vrea să înaintăm o întrebare: de ce în trecut s-a putut, și astăzi, în era căilor ferate de mare viteză, și a necesității alternativelor de transport ecologice, nu se mai poate? Au fost oare politicile neoliberale compatibile cu nevoile societății românești? Credem că marile sindicate ale CFR ar trebui să fie mai combative și să se folosească de toate mijloacele pe care le deține pentru a goni interesul privat de pe calea ferată. Atâta timp cât privatul este prezent, el va căuta profitul. În același timp, CFR devine un mecanism de subvenție pentru privat, deoarece acesta acopera orele și rutele mai nepopulare, în timp ce marele profit merge la cei puțini câțiva care dețin aceste firme. Lipsa unei economii planificate a aruncat CFR într-un colț, forțat să își canibalizeze propriul material rulant pentru a repara alte locomotive, deoarece nu se mai fabrică piese de schimb. Închiderea marilor fabrici ca Electroputere Craiova, a generat o dependență față de fabricanți privați din România (Softronic, Astra) și din străinătate (Bombardier, Alstom, etc). GAS propune: O direcție combativă și democratică în cadrul sindicatelor feroviare existente. Crearea de noi sindicate militante acolo unde este necesar. Un proiect sindical ce vizează dezvoltarea capacității muncitorilor feroviari, atât din cadrul CFR cât și din cadrul companiilor private, de a prelua controlul asupra muncii lor, nu doar de a negocia compromisuri cu conducerea. Naționalizarea companiilor feroviare private și a vehiculelor feroviare operate de acestea, precum și a fabricilor care produc piese de schimb și alte materiale auxiliare. Dezvoltare a sistemului feroviar bazată pe planificare economică democratică, în acord cu nevoile populației și ale industriei—proces în care organizațiile muncitorilor feroviari să ocupe un rol central. Investiții masive în transport feroviar de calitate pentru ecologizarea transporturilor și micșorarea numărului de accidente rutiere. Refacerea infrastructurii deteriorate și construcția de noi căi ferate acolo unde acestea lipsesc.  Transport feroviar gratuit pentru copii, elevi, studenți, pensionari și persoane vulnerabile economic.  Surse Turnock, David. 2001. „Railways and economic development in Romania before 1918.” Journal of Transport Geography 137-150. Voinea, Andrei Răzvan. 2018. Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. București: Asociația Studio Zona https://antropedia.com/sfertulacademic/adrian-deoancahttps://www.transferoviarcalatori.ro/ro/pentru-calatori/rute https://clubferoviar.ro/cfr-calatori-anuleaza-trenuri-profitabile/ https://clubferoviar.ro/trenul-metropolitan-bucuresti-ursa-navetistilor/ https://clubferoviar.ro/accidentul-feroviar-de-la-rosiori/ https://clubferoviar.ro/mecanicul-ir-1822-de-la-rosiori/ https://clubferoviar.ro/accidentul-de-la-galati-legat-de-afacerile-manjite-si-incompetenta-ministerului-transporturilor/ https://www.theguardian.com/us-news/2023/feb/11/ohio-train-derailment-wake-up-call https://www.levernews.com/rail-companies-blocked-safety-rules-before-ohio-derailment/ Mersul Trenurilor 2023 (https://mersultrenurilor.infofer.ro/) ​ [...]
Miercuri, 10 mai, un marș de protest al angajaților din educație a avut loc. La acesta au participat în jur de 15.000 de oameni, personal didactic și nedidactic. Un efort colectiv al mai multor organizații sindicale (FSE Spiru Haret, FSLI, Alma Mater), marșul are loc în așteptarea grevei generale, care va începe în data de 22 mai. Grupul de Acțiune Socialistă (GAS) a fost prezent pe teren, în solidaritate cu lucrătorii protestatari. Am încercat să aflăm cât de încrezători sunt aceștia în concretizarea grevei generale, care este susținerea pentru extinderea grevei în alte sectoare, dacă solidaritatea elevilor și a părinților a început să apară și dacă sindicaliștii mai au speranțe în actualii factori decizionali. Persoanele cu care am discutat ne-au relatat că se bucură de susținerea părinților și a elevilor, unii dintre elevi chiar dorind să participe la protest în semn de solidaritate – o situație diferită de lipsa de solidaritate și chiar ostilitatea de care sindicaliștii se plângeau în februarie. Totuși, până la ora actuală, nicio organizație a elevilor nu s-a pronunțat în legătură cu greva. Abordarea punitivă și carcerală a violenței în școli a reprezentanților FSE Spiru Haret, care într-o serie de propuneri către Camera Deputaților au solicitat stabilirea unor pedepse ca exmatricularea și amenzile, precum și reînființarea “centrelor de reeducare” pentru minori nu sunt, cu siguranță, o cale bună de a construi această solidaritate.  Protestatarii sunt conștienți de necesitatea grevei pentru respectarea revendicărilor, precum și de faptul că drepturile se câștigă prin luptă. Încrederea în decidenți scade direct proporțional cu vechimea în meserie, pentru unele dintre persoanele prezente nefiind prima grevă și fiind familiare cu decepțiile politicienilor. Pentru alți participanți mai tineri, mobilizarea masivă lasă loc de speranțe că problema salarizării se va rezolva. Revendicările protestului sunt, printre altele, majorarea și indexarea salariilor cu rata inflației, plata orelor suplimentare, sporuri pentru condiții de muncă, respectarea drepturilor prevăzute în lege și contractul colectiv de muncă, investiții adecvate în educație și înlocuirea aplicației EduSal cu un program administrat de Minister.   Guvernul nu a invitat până acum la negocieri reprezentanții organizațiilor sindicale care au organizat marșul. Întrucât protestul avea valoarea unui avertisment, după cum ne-au menționat și cei prezenți, o grevă generală în întreg sectorul devine inevitabilă.  Forțele de extremă dreapta n-au ratat ocazia să dovedească, încă o dată, ale cui interese le reprezintă. Spre revolta sindicaliștilor, marșul nu s-a putut finaliza cu o oră de protest în fața Parlamentului, așa cum, conform FSLI, stabiliseră în protocolul cu Primăria Municipiului București. Partidul AUR s-a hotărât să organizeze, în același loc și la aceeași oră, un protest spontan împotriva PL-x 145 (un proiect de lege care reglementează o serie de activități ale serviciilor de asistență socială și protecția copilului), sub pretextul că proiectul legislativ ar propune “răpirea copiilor din familii”. Ne îndoim că a fost vorba de o simplă coincidență. [...]
Între 27 și 29 martie, Conferința Europeană a Gazului (EGC) a avut loc la Viena. Reprezentanții celor mai puternice companii energetice din lume, precum BP, Shell și OMV, au avut întâlniri cu investitori privați și birocrați europeni ca să decidă în spatele ușilor închise viitorul energiei în Europa și în lume. Petrecerea cu șampanie a magnaților a fost întâmpinată cu o rezistență acerbă. În timp ce activiștii de mediu au organizat mai multe blocaje pe drumul spre conferință, oamenii au inundat străzile pentru a transmite un mesaj ferm clasei dominante care ne aruncă în sărăcie și ne fură viitorul. Organizată ca un contra-summit, Conferința Power to the People (24-26.03) a reunit activiști din întreaga lume. Au fost prezente mai multe rețele și colective din Sudul Global, inclusiv Don’t Gas Africa, Black Earth Kollektif și inițiativa transnațională Debt for Climate. Legăturile dintre industria gazului și război și actuala criză a costurilor de trai, precum și caracterul neocolonial al îndatorării externe și al proiectelor pe combustibili fosili din Sudul Global au fost printre cele mai discutate subiecte. Acțiuni directe  Coaliția BlockGas a folosit tactici de acțiune directă pentru a tulbura conferința. Duminică, 26 martie, în timp ce magnații energiei fosile aterizau pe aeroportul din Viena, activiștii au blocat accesul la terminalul pentru avioane private.  În prima zi a ECG, peste patru sute de persoane au organizat o blocadă a străzilor din jurul hotelului Marriott, în care avea loc conferința. Poliția a folosit gaze lacrimogene în încercarea de a-i dispersa pe protestatari și a reținut 143 dintre ei, însă autoritățile au fost nevoite să îi elibereze pe cei mai mulți a doua zi. Marți, o altă acțiune de blocaj a fost organizată împotriva rafinăriei vieneze a gigantului austriac OMV, unul dintre principalii sponsori ai conferinței EGC. Ca parte din seria de acțiuni directe, activiștii au infiltrat și au întrerupt dineul de gală al Complexului Industrial al Gazelor. Încrezători că se află într-o locație secretă, magnații energiei luau cina cu birocrați din UE și SUA, diplomați britanici, bancheri și manageri de fonduri speculative—o cloacă de birocrație, capital industrial și financiar deopotrivă. Miercuri, a avut loc o mobilizare în masă pentru un mare marș împotriva ECG. Mii de oameni au ieșit în stradă și au cerut, printre altele, democrație energetică, încetarea imediată a extinderii proiectelor de combustibili fosili și decolonizarea Sudului Global. Nemulțumirea față de sistemul capitalist și neîncrederea în pseudo-soluțiile acestuia au fost clar vizibile prin prezența unor sloganuri precum “O singură soluție – Revoluție” și afișarea diferitelor mesaje anticapitaliste și anticolonialiste. Protestatarii acuză companiile producătoare de combustibili fosili că profită de pe urma crizelor actuale în timp ce oamenii suferă și că se folosesc de războiul imperialist din Ucraina pentru a crește cererea de gaz natural lichefiat (LNG) și a-și asigura investiții din partea unor entități precum BlackRock. Prezența activiștilor din Africa a fost, de asemenea, esențială pentru protest, deoarece industria gazului și-a anunțat planurile de expansiune pe continent, potrivit militanților campaniei Don’t Gas Africa. Agresivitatea cu care este impus extractivismul de către companiile energetice, în principal occidentale, în țări periferice care se confruntă deja cu consecințele grave ale crizei climatice este o expresie a relațiilor neocoloniale existente. Securitatea energetică și viitorul nostru: Ce urmează? În contextul crizelor recente, am văzut că mișcarea pentru justiție climatică – precum și alte mișcări de masă – s-au orientat către o abordare mai radicală și antisistemică. Vremea “acțiunii simbolice” a trecut de mult și chiar și tacticile de acțiune directă încep să își arate limitele. Mobilizarea în masă devine tot mai mult strategia preferată de grupuri precum Extinction Rebellion, care își actualizează tacticile în funcție de experiența practică dobândită în ultimii ani. Mișcările au evoluat, de asemenea, în direcția practicării unității luptelor, după cum o dovedesc conexiunile cu mișcările queer-feministe, antirasiste, decoloniale și pentru eliberarea kurzilor, vizibile în cadrul Conferinței Power to the People și în evenimente similare. Aceasta nu a fost o tendință preexistentă la apogeul mișcării pentru climă din 2019 și este, de asemenea, rezultatul experienței practice și al recunoașterii originilor comune ale acestor probleme–actualul sistem capitalist și imperialist.  Cu toate acestea, pentru a răsturna acest sistem avem nevoie de mai mult decât proteste și blocaje temporare. Trebuie să lovim sistemul capitalist folosind cea mai mare vulnerabilitate a claselor dominante: dependența lor de exploatarea muncii noastre. Avem nevoie de solidaritate de clasă și de acțiuni de grevă. Trebuie construită o alianță a mișcării ecologiste cu organizațiile clasei muncitoare, în principal cu sindicatele mai combative. În acest fel, grevele și ieșirile în stradă pot fi combinate cu alte tactici de protest pentru a provoca întreruperi sistematice ale lanțurilor de producție și distribuție, ceea ce poate deschide discuția despre cum poate funcționa societatea într-un cadru diferit și poate deschide calea pentru preluarea fabricilor, drumurilor și birourilor de către muncitorii organizați. Numai prin implicarea clasei muncitoare și a societății în gestionarea producției se poate planifica o economie funcțională în funcție de nevoile oamenilor și de sustenabilitatea ecologică, mai degrabă decât în funcție de imperativul profitului.  Un pas important în această direcție este făcut de inițiative precum Debt for Climate, care reunește grupuri de mediu și sindicate, în principal din Sudul Global, sub obiectivul de a anula datoria țărilor sărace ca parte a tranziției juste și a decolonizării. Evenimente precum recentele proteste de la Viena arată caracterul internațional deja existent al mișcărilor de masă și subliniază necesitatea construirii unui front comun internațional al tuturor forțelor care luptă împotriva capitalismului, ca un prim pas spre lupta pentru construirea unui partid revoluționar internațional care să canalizeze aceste energii într-o direcție revoluționară. Un astfel de front include în mod necesar straturile cele mai avansate din mișcările de masă și organizațiile muncitorești existente, cu care trebuie să rămână conectat pentru a evita birocratizarea și degenerarea. În acest fel, revendicările existente pot fi aduse la nivelul următor—construcția unui program politic revoluționar cu caracter tranzițional. Surse & Info  https://www.powertothepeople.at/en/ https://blockgas.org/press-releases/ https://debtforclimate.org/ https://dont-gas-africa.org/ [...]
8 Martie 2023: De Ziua Internațională a Femeii, româncele au strigat “Uterul nostru nu este profitul vostru” Ziua de 8 martie în România este de obicei sărbătorită cu flori; bărbații oferă flori femeilor din viața lor; întreprinderile oferă flori clientelor lor de sex feminin; polițiștii opresc șoferițele în trafic doar pentru a le oferi flori. Dar, dincolo de această sărbătoare apolitică, în cele două orașe principale, București și Cluj, au avut loc două proteste politice ambele în apărarea accesului la serviciile de avort, amenințat din cauza privatizării și a ingerințelor religioase. În ciuda faptului că în Romania avortul este legal, medicii refuză să facă avorturi gratuite în spitalele publice sub pretextul religiei, în timp ce unii dintre ei acceptă să le facă în clinicile private contra cost (de obicei, valoarea salariului minim pe economie pe o lună). Mai mult, grupurile religioase au început să intervină prin deschiderea de “clinici” în care femeile sunt sfătuite împotriva avortului, folosind tactici de dezinformare cu privire la procedură, la consecințele acesteia și alte argumente neștiințifice. Protest în București. Foto: @math_amd Protestele au fost organizate de o coaliție de ONG-uri feministe și de colective informale și, sub egida melodiei Bella Ciao, tovarășele și-au scandat revendicările privind accesul la servicii de avort, la metode contraceptive și la educație sexuală în școală. Revendicările au inclus și accesul la asistență medicală preventivă pentru femei, cum ar fi vaccinuri și teste HPV gratuite și alte măsuri de protejare a sănătății sexuale, precum și nediscriminarea femeilor din medii vulnerabile și din minorități etnice și sexuale. În urma protestului din fața guvernului, membrele ONG-urilor au mers la Ministerul Sănătății, la Ministerul Educației și la alte instituții de stat pentru a-și prezenta cererile în fața fiecărei instituții.  Scopul a fost de a atrage atenția asupra efectelor catastrofale ale privatizării în domeniul asistenței medicale pentru femei, deoarece din 2011 au avut loc o serie de reduceri ale finanțării de stat a birourilor de planificare familială din întreaga țară, multe dintre acestea fiind închise, limitând astfel accesul la contraceptivele orale (care erau subvenționate până în 2011), precum și excluderea testării HPV din planurile de asigurări de sănătate publice. De asemenea, lipsa de finanțare pentru asistența medicală publică obligă birourile medicilor de familie din zonele rurale să se închidă, limitând și mai mult accesul la orice fel de servicii și obligând femeile din mediul rural să cheltuiască bani suplimentari pentru transportul către marile orașe. Efectul acestor politici neoliberale este discriminarea copleșitoare a femeilor în funcție de clasă, de gen și de statutul lor rasial. De asemenea, protestatarii s-au pronunțat împotriva cheltuielilor militare și au îndemnat guvernul să finanțeze facilități publice de îngrijire a copiilor, cum ar fi grădinițele și școlile, și au cerut introducerea unei educații sexuale cuprinzătoare pentru a preveni abuzul și maltratarea continuă a fetelor – deoarece România are cel mai mare număr de mame minore din UE și o rată alarmantă de copii care suferă abuzuri sexuale din partea unor membri mai în vârstă ai comunității. Biserica și anumite grupuri finanțate de neoprotestanți continuă să se opună virulent educației sexuale, în ciuda faptului că aceasta este o modalitate dovedită de a minimiza aceste riscuri. Protest și proiecție de film în Cluj-Napoca Protestul din București din fața Guvernului a adunat 200-250 de persoane, mai multe decât la evenimentele obișnuite de 8 martie din ultimii ani. Mulțimea a fost în general tânără și de stânga; au fost, de asemenea, un număr de studenți Erasmus veniți să susțină drepturile femeilor – din Franța, Italia, Spania, Germania și alte țări. Anul acesta nu au fost raportate incidente, în comparație cu anii precedenți, când grupuri de extremă dreapta sau religioase făceau o contramanifestație; cu toate acestea, lipsa de sprijin și chiar opoziția din acest an au venit din rândurile stângii! Într-adevăr, anumiți bărbați de stânga, majoritatea în vârstă de 40-50 de ani, au criticat protestul pentru că s-a concentrat prea mult asupra avortului – care, în opinia lor, nu este o preocupare socialistă, ci mai degrabă o conspirație liberală pentru a perverti femeile și a descuraja maternitatea. Acest lucru arată că o anumită parte a stângii românești continuă să fie conservatoare din punct de vedere social, condescendentă și supusă noțiunilor patriarhale. Cu toate acestea, activiști bărbați și non-binari mai tineri au venit la protest și au susținut revendicările, ceea ce este foarte încurajator și promite că noile generații de bărbați din stânga sunt mai favorabile drepturilor femeilor. Solidaritatea bărbaților mai tineri cu femeile din clasa muncitoare este un semn promițător al creșterii conștiinței lor. [...]
articol de Maria Luisa Guevara Situația actuală a României din perspectivă feministă este situația unei țări prinse între modernitate și obscurantism. Pe de o parte, unele straturi ale populației încă se bucură de beneficiile rămășițelor pozitive ale regimului stalinist în ceea ce privește drepturile femeilor, iar pe de altă parte, femeile din multe segmente vulnerabile ale populației (rome, LGBTQI+, sărace din mediul urban și rural) se confruntă cu obstacole aproape insurmontabile.   Perspectiva istorică Istoricul luptelor și al victoriilor feministe din România este unul complex, în principal din cauza abordării paternaliste și condescendente a drepturilor femeilor, chiar și în perioada socialistă și apoi ceaușistă, precum și a abordării feministe burgheze în perioadele capitaliste (înainte de 1947 și după 1989). Ana Pauker, prima femeie ministră de externe din lume Monarhie / Capitalism 1923: Constituția burgheză liberală recunoaște egalitatea deplină a ambelor sexe 1929: dreptul de a vota la alegerile locale 1938: drept de vot la toate alegerile atât pentru femei, cât și pentru bărbați peste 30 de ani (dar sub dictatura monarhistă, deci dreptul era nul) Fragmente din publicații feministe în România regală Republică / Socialism 1947: Ana Pauker, o importantă lideră comunistă, a devenit prima femeie ministră de externe din lume 1948: Constituția socialistă a acordat dreptul de vot atât femeilor, cât și bărbaților cu vârsta de peste 18 ani 1957: decretul de legalizare a avortului Încurajarea carierelor STEM pentru femei pe toată perioada socialistă și apoi ceaușistă 1966: turnură drastică, decretul 770 care interzice avortul, unic în spațiul sovietic și în contradicție directă cu ideologiile comuniste și socialiste Republică / Capitalism 1989/90: relegalizarea avortului, contracepție gratuită și introducerea educației sexuale în școli 2010-prezent: regresul accesului la avort, contracepția nu mai este gratuită, educația sexuală este scoasă din școli Manifestație reacționară pentru limitarea accesului la avort, Târgu Mureș Principalele probleme în România anului 2023 A. Sarcina precoce, în rândul adolescentelor este principala problemă cu care se confruntă fetele din România: țara noastră deține recordul pentru cel mai mare procent de mame minore din Europa, cu un număr constant de peste 16.000 de mame adolescente (sub 19 ani) pe an, dintre care peste 650 au mai puțin de 15 ani.  1 din 10 mame minore sau minore însărcinate nu a fost niciodată la școală, iar 75% dintre femeile însărcinate și mamele minore au abandonat școala secundară.  80% dintre gravidele sau mamele minore de 18 ani nu au folosit nicio metodă contraceptivă pentru că nu au avut informații despre utilizarea acestora.  Lipsa educației sexuale (SexEd) în școli este cea mai mare cauză, urmată de lipsa accesului la servicii de sănătate în zonele cele mai sărace ale țării, unde au loc cele mai multe dintre aceste sarcini. Este, așadar, o problemă de sărăcie intergenerațională (majoritatea mamelor adolescente au ele însele mame adolescente) și, fără a scoate milioanele de persoane vulnerabile din sărăcie, nu va exista nicio îmbunătățire a problemei sarcinilor la adolescente. Eleve și elevi protestând pentru introducerea educației sexuale în școli B. Lipsa accesului la educație sexuală, la metode contraceptive și la avort este o altă problemă majoră. Educația sexuală nu mai este predată în școli, dar religia este. Cei mai mulți dintre cei care se opun educației sexuale provin dintr-un mediu religios și susțin că educația sexuală le va “perverti copiii” și îi va “transforma în homosexuali”. Contraceptivele nu mai sunt subvenționate din 2011. Accesul la avort devine din ce în ce mai dificil, medicii refuzând să îl efectueze din motive religioase, chiar și în spitalele publice sau private; criza Covid a fost folosită ca pretext pentru a nu efectua avorturi în multe spitale și centre medicale publice și private.  Cele mai recente statistici sunt foarte grăitoare: în 2022, au fost efectuate 6 728 de avorturi la cerere, dintre care 4 131 în sectorul privat, aproape dublu față de sectorul public. O cauză majoră este afluxul de fonduri din partea grupurilor evanghelice ultraconservatoare din SUA în România, fie direct către biserici (atât protestante, cât și ortodoxe), fie prin intermediul ONG-urilor care promovează abstinența și non-avortul, precum și al influencerilor din social media.  În acest context, este important să păstrăm vie memoria decretului din 1966, prin colectarea poveștilor miilor de femei care au fost nevoite să facă avorturi ilegale în perioada 1966-1989 și ale rudelor celor care au murit.  C. Violența domestică este răspândită, în special în zonele rurale. În cel mai recent studiu pe această temă, din cele 27.000-40.000 de cazuri de violență în 2020, 54% dintre acestea s-au petrecut în zonele rurale. Cauzele sunt multiple și, în mod interesant, Poliția Română are o analiză bună a motivelor pentru care se întâmplă: se menționează rolurile tradiționale de gen în care bărbații domină femeile, acceptarea de către societate a violenței ca modalitate de rezolvare a conflictelor și sărăcia; cu alte cuvinte, capitalismul și patriarhatul. Insă autoritățile statului, în mod evident, nu folosesc acești termeni cheie, ci doar pun problema ca fiind ceva inevitabil aproape, tradițional, inherent societății. Principala problemă este, însă, că statul (și, bineînțeles, Poliția) nu ajută victimele violenței domestice, ci se bazează mai degrabă pe ONG-uri care au fonduri reduse pentru a aborda această problemă. Adăposturile pentru victimele violenței domestice sunt insuficiente, iar cele care există nu permit șederi pe termen lung. Unele ONG-uri încearcă să aibă o abordare pe termen lung pentru a ajuta victimele (oferind adăpost, sprijin psihologic, precum și ajutor pentru a găsi un loc de muncă și pentru a deveni independentă din punct de vedere financiar), însă este nevoie de mai multe fonduri pentru ca asta să fie sustenabil. Această lipsă de sprijin le determină pe femei să caute sprijin ad-hoc pe grupurile de Facebook despre ofertele de închiriere, unde solicită opțiuni de închiriere la un preț mai mic. Răspunsurile în aceste cazuri variază de la sprijin dacă victima este considerată ca fiind merituoasă (ne-romă, “harnică”, în vârstă de 30 de ani), la dispreț dacă victima este de origine romă sau foarte tânără, până la ofensă directă (bărbați care propun să adăpostească victimele în schimbul unor servicii sexuale). Protest contra limitării accesului la avort Munca sexuală, vândută ca împuternicire în neoliberalism În urma Restaurației capitaliste din 1989, România a devenit o țară în care femeile sunt simple obiecte de consum, un număr semnificativ de femei sărace și vulnerabile ajungând să fie traficate de rețelele internaționale de crimă organizată. Traficul de persoane rămâne o provocare majoră în România, însă importanța sa a scăzut în comparație cu anii 1990 și începutul anilor 2000, datorită îmbunătățirii nivelului de trai și a faptului că munca sexuală este canalizată mai mult către videochat, ceea ce face oarecum mai sigură practicarea acestui tip de muncă. Studiourile angajează modele în calitate de “liber-profesioniste” (oarecum similar cu Uber și economia de platformă) și se prezintă ca împuternicind femeile și încurajând antreprenoriatul feminin, păstrând astfel linia limbajului și a propagandei neoliberale. Diferența de remunerare între femei și bărbați: în sfârșit o veste bună în România În 2020, România se situa pe locul 2 în UE în ceea ce privește diferența dintre venitul mediu sau venitul salarial al unei femei și cel al unui bărbat (2,4%), imediat după Luxemburg (0,7%) și mult mai puțin decât media UE (13%). Aceasta este o moștenire clară a perioadei economiei planificate, în care salariile erau strict reglementate, discriminările de gen fiind inexistente în practică. Desigur, salariul minim de astăzi, de aproximativ 350 de euro/lună, este cu mult sub nevoile muncitorilor (de orice gen). Marșul “Împreună pentru Siguranța Femeilor” Mișcări de masă și proteste, sau lipsa acestora Există o lipsă clară de mișcări de masă în România în sprijinul drepturilor femeilor și ale altor minorități vulnerabile; cu toate acestea, unele marșuri și evenimente au totuși loc. Pe lângă protestele de 8 Martie, demonstrații minore organizate de diverse ONG-uri feministe și autorități publice (polițiștii opresc femeile în trafic pentru a le oferi flori, nu amenzi!), a existat o campanie interesantă condusă de o rețea de ONG-uri feministe, Rețeaua Română pentru Prevenirea și Combaterea Violenței împotriva Femeilor (VIF). Ultimul Marș pentru siguranța femeilor a avut loc pe 23 octombrie 2022 sub sloganul “Ne-am săturat de vorbe goale, vrem servicii sociale!”. ONG-urile au cerut mai multă finanțare publică pentru servicii de asistență socială pentru victimele violenței de gen și pentru programe de educație, formare și conștientizare. De asemenea, au avut loc proteste mai punctuale, cum ar fi protestul “Cade Una, Cădem Toate”, organizat de diverse organizații feministe ca răspuns la uciderea a două adolescente în 2019. O expoziție online despre un deceniu de mișcări feministe a fost realizată de un colectiv de ONG-uri. Cu toate acestea, este nevoie ca în România să ia naștere mișcări de masă mai ample pentru a atrage atenția asupra problemelor cu care se confruntă femeile, și cu o perspectivă mai socialistă. Organizații și personalități feministe din România și abordarea lor În ultimul deceniu a avut loc o creștere a numărului ONG-urilor feministe în România, mai ales datorită finanțării din fonduri europene și din granturi nordice. Deși majoritatea acestor ONG-uri sunt destul de burgheze și academice în abordarea lor, activitățile lor în practică sunt benefice și uneori semnificative, dacă le comparăm cu lipsa de acțiune din partea autorităților publice. Principalele ONG-uri sunt: Centrul FILIA (feminism, violență) FRONT (feminism) ANAIS (violență de gen) E-Romnja (specializată în problemele femeilor rome) Transcena (abuz de substanțe, femei încarcerate) Centrul Parteneriat pentru Egalitate (CPE) Rețeaua Română pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor (VIF) Cu toate acestea, pericolul “înlocuirii” statului și a obligației acestuia de a aplica politici sociale există în permanență. Bineînțeles că trebuie să acționăm atunci când femeile din clasa muncitoare sunt în pericol, dar în același timp trebuie să ne extindem cererile pentru ca statul să-și asume rolul.  Figuri proeminente recente ale feminismului din România provin din mediul academic în principal, atât din dreapta sau centrul politic, cum ar fi Mihaela Miroiu, cât și mai mult din stânga socialistă, cum ar fi Oana Uiorean, Laura Sandu sau Nicoleta Moise de la revista feministă Cutra (un termen depreciativ la adresa femeilor, revendicat). Cu toate acestea, cea mai mare parte a abordării feministe recente din România are un caracter burghez, fiind modelată după șabloane academice occidentale și strâns legată de politicile identitare, înăbușind astfel o dezbatere sănătoasă asupra domeniilor mai controversate ale feminismului. Pentru o îmbunătățire, este necesar să lansăm campanii publice care să vorbească mai mult despre figurile feministe socialiste din perioada sovietică și presovietică, precum Alexandra Kollontai, Rosa Luxembourg sau Ana Pauker, și să reînviem memoria unei abordări diferite a feminismului, rămânând în același timp ancorate în realitățile luptelor de astăzi. Pe 9 martie, o dezbatere online este organizată de prof. Enikő Vincze, figură proeminentă a luptei pentru locuințe, împreună cu Oana Uiorean și Laura Sandu, despre o perspectivă socialistă asupra feminismului, o premieră în peisajul stângii din România, care dă semne de speranță.  Avem un drum lung de parcurs, dar suntem încrezătoare că, la fel ca în cazul țărilor din întreaga lume, mișcarea feministă se va impune și va obține câștiguri și în România. În același timp, ne asumăm să luptăm pentru ca aceasta să capete caracteristici radicale și socialiste. Femeile trebuie să discute modalitățile de organizare și luptă pentru revendicările feministe. In fine, trebuie deschisă o discuție între activiști, mișcări sociale, sindicate de luptă și fiecare colectiv din țară în jurul modului în care să se susțină revendicările și luptele feministe. Surse https://www.scena9.ro/article/votul-femeilor-in-romania-cronica-unei-lupte https://cutra.ro/visul-viselor-feminism-comunism-si-femeia-anilor-50/ https://romania.europalibera.org/a/politica-natalit%C4%83%C8%9Bii-ceau%C8%99iste-un-capital-s%C3%A2ngeros-al-comunismului/31498326.html https://historia.ro/sectiune/general/decretul-antiavort-prostitutia-si-decreteii-583529.html https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/177 https://www.statista.com/statistics/1203135/gender-pay-gap-in-europe-by-country/ https://violentaimpotrivafemeilor.ro/ghid-pentru-jurnalistii-care-abordeaza-subiectul-violentei-domestice/ https://violentaimpotrivafemeilor.ro/statistici-violenta-in-familie-2020/ https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/calitatea-vietii-femeilor-in-romania-reflectata-in-2154329.html https://www.dw.com/ro/de-la-violen%C8%9Ba-verbal%C4%83-la-crim%C4%83/a-61327585#:~:text=Potrivit%20datelor%20prezentate%20de%20Parchetul,tr%C4%83iau%20%C3%AEn%20concubinaj%20cu%20criminalul. https://www.politiaromana.ro/ro/prevenire/violenta-domestica/cauzele-violentei-domestice https://www.politiaromana.ro/ro/prevenire/violenta-domestica/despre-violenta-domestica https://www.politiaromana.ro/ro/prevenire/violenta-domestica https://www.agerpres.ro/sanatate/2022/11/16/peste-250-de-organizatii-ale-societatii-civile-cer-decontarea-avortului-la-cerere–1014467 https://www.libertatea.ro/stiri/in-11-judete-din-romania-nu-s-a-facut-niciun-avort-la-cerere-in-2021-in-spitalele-publice-exista-femei-care-sunt-nevoite-sa-mearga-in-alt-judet-4195786?fbclid=IwAR1qoNP-xcD-pIJseUGp6Jc2caL7fiokRuH-97CZjibZLW3Kuqy7qpqbH1A https://www.theguardian.com/global-development/2022/jul/22/how-us-dollars-put-anti-abortion-groups-at-the-heart-of-romanian-healthcare https://theblacksea.eu/stories/quarter-hospitals-romania-are-refusing-legal-abortions/ https://www.npr.org/2021/09/01/1021714899/abortion-rights-romania-europe-women-health https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/romania-tara-din-ue-cu-cele-mai-multe-mame-minore-e-important-ca-in-scoli-sa-se-faca-educatie-sexuala-mi-ar-fi-prins-bine-2191645 https://www.unicef.org/romania/ro/pove%C8%99ti/mamele-adolescente-%C8%99i-p%C4%83rin%C8%9Bii-tineri-o-privire-dincolo-de-statistici https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/romania-are-cele-mai-multe-mame-minore-2218213.html https://www.mediafax.ro/social/mai-mult-de-4-din-10-mame-sub-15-ani-din-ue-sunt-din-romania-topul-judetelor-cu-cele-mai-multe-mame-minore-20811595 https://romania.europalibera.org/a/fenomenul-copiilor-cu-copii/32119291.html https://www.euronews.ro/articole/romania-da-aproape-jumatate-din-numarul-de-mame-minore-din-ue-studiu-salvati-copi https://alephnews.ro/business/romania-patria-videochat-ului-cu-acte-in-regula-modelele-lucreaza-60-de-ore-pe-saptamana-pe-drepturi-de-autor/ https://www.romaniajournal.ro/business/romania-world-leader-in-the-videochat-industry/ https://borgenproject.org/human-trafficking-in-romania/#:~:text=Human%20trafficking%20is%20a%20complex,it%20difficult%20to%20return%20home. https://www.state.gov/reports/2022-trafficking-in-persons-report/romania/ https://historia.ro/sectiune/general/lupta-pentru-dreptul-de-vot-feminin-in-romania-584120.html https://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=9206 https://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517 [...]
Luna aceasta, Turcia și Siria au fost lovite de un seism puternic, în urma căreia am văzut cum lipsa de reziliență în fața dezastrelor are consecințe criminale. Răspunsul ineficient al autorităților din Turcia și sancțiunile imperialiste împotriva Siriei au făcut ca numărul victimelor umane să se ridice la zeci, poate sute de mii de persoane. La scurt timp, România s-a confruntat de asemenea cu o serie de cutremure în zona Olteniei. Din fericire nu au fost încă înregistrate victime, însă toate aceste evenimente ar trebui să tragă un semnal de alarmă cu privire la modul în care sistemul capitalist global ne vulnerabilizează în fața dezastrelor și să deschidă calea unor propuneri tranziționale înspre recucerirea planificării urbane de către clasa muncitoare și organizațiile ei. Turcia: Reziliență pe hârtie, răspuns criminal de tardiv Pe 6 februarie, două cutremure devastatoare, de magnitudine 7.8 și 7.6 grade pe scara Richter, au avut loc în apropierea graniței dintre Turcia și Siria.  Mai multe orașe din sudul Turciei și nordul Siriei au fost afectate puternic. În unele dintre ele, precum Maraș și și Adıyaman, s-au prăbușit 50% dintre clădiri. Printre centrele urbane afectate se numără și Alep, un oraș deja devastat de războiul civil din Siria. Până acum, s-a declarat că aproximativ 37.000 de oameni au murit în cele două țări, însă este posibil ca numărul real al victimelor să fie aproape de 200.000, din cauza răspunsului deficitar al guvernului turc și din cauza sancțiunilor economice impuse guvernului sirian de forțele imperialiste occidentale. Guvernul burghez al Turciei, condus de Partidul Justiției și Dezvoltării în frunte cu Recep Tayyip Erdoğan, a avut un răspuns întârziat. Autoritățile au fost ca și inexistente pentru primele două zile, mare parte dintre eforturile de salvare fiind făcute de ONG-uri și partide de stânga din Turcia. Armata turcă, antrenată și echipată corespunzător pentru misiunea de căutare și salvare, nu a fost trimisă pe teren în primele patru zile. Guvernul a fost însă foarte activ la nivel declarativ, oferind promisiuni din belșug, întrucât alegerile parlamentare se apropie. Printre acestea se numără și un sprijin pentru supraviețuitori, în realitate o sumă insuficientă, sub 500 de euro. Situația e cu atât mai revoltătoare cu cât, de la cutremurul din 1999 până în prezent, guvernul turc colectează o “taxă de cutremur” de la fiecare cetățean pe care o justifică sub forma unei “taxe speciale de consum”.  Pe lângă dezastrul imediat provocat de cutremur (clădiri distruse, printre care spitale, oameni răniți sau morți sub dărâmături), populația se confruntă și cu dezastrul secundar al condițiilor în care trăiesc supraviețuitorii cutremurului, rămași fără case și fără o sursă de apa potabila. Guvernul turc a luat decizia să blocheze orice ajutor extern destinat altor organizații în afara Ministerului de Interne. Soluția propusa de guvernul turc este construirea în masă de locuințe prin parteneriate public-privat. Este însă foarte improbabil ca aceste construcții să respecte cerințele minime de rezistență la cutremure. Turcia este este o țară frecvent lovită de cutremure și multe dintre clădirile prăbușite nu ar fi trebuit să se prăbușească “pe hârtie”. Pe de altă parte, capitaliștii imobiliari din Turcia sunt un foarte puternic pol de influență și lobby în alegerile burgheze și au reușit mereu să ocolească aceste reglementări, pentru a-și maximiza profiturile. Una dintre practicile comune care au dus la consecințe fatale este slăbirea fundațiilor pentru a construi camere suplimentare la subsol și demisol. Există suspiciuni că demolarea unei clădiri publice de un singur etaj, unde erau ținute proiectele clădirilor, ar fi fost făcută cu scopul de a apăra companiile de imobiliare care au construit clădirile prăbușite. Lipsa de eficacitate a modelelor care nu se bazează pe planificare a ieșit la iveală și în cazul eforturilor de ajutorare. Din cauza lipsei planificării, o mare parte din eforturi s-au risipit, iar unele nevoi au rămas neacoperite. Unul din contactele noastre din Turcia a declarat: “Existau mai multe haine decât aveam nevoie în regiune, dar nu exista nici măcar o singură toaletă”. Spre deosebire de sectorul public, furnizorii particulari de ajutoare, cărora le-a revenit sarcina în absența răspunsului guvernamental, nu pot face o planificare centrală. Siria: Un popor sub povara imperialismului Situația este cu atât mai gravă în Siria, unde sancțiunile economice imperialiste impuse în principal de Statele Unite și de aliații acestora au împiedicat un răspuns prompt de ajutorare. Aceste sancțiuni au garantat că statul sirian va fi pregătit insuficient pentru un astfel de scenariu și continuă, la ora actuală, să afecteze accesul populației afectate la ajutoare. În martie 2022, Siria era cea de-a treia cea mai sancționată țară la nivel mondial, conform Statista. În ultimul deceniu, teritoriul Siriei a devenit un teren de luptă între forțe imperialiste, forțe reacționare locale și organizații teroriste, forțele implicate nereprezentând interesele clasei muncitoare siriene. Deopotrivă SUA, Rusia și Turcia au intervenit pentru a-și avansa interesele imperialiste. Războiul civil a lăsat țara devastată de război și vulnerabilă în fața dezastrelor. În urma cutremurului, mii de oameni au murit și alte mii au rămas fără locuințe. Sancțiunile economice au făcut imposibilă, în perioada imediată cutremurului, trimiterea de ajutoare. Oricine ar fi dorit să facă o contribuție umanitară ar fi trebuit să dovedească în fața OFAC (un birou al Trezoreriei SUA) că tranzacția îndeplinește criteriile să fie exceptată de la sancțiuni. Având în vedere contextul, SUA a luat decizia de a simplifica procedura pentru următoarele 6 luni pentru toate tranzacțiile de întrajutorare, anunța Al-Jazeera pe 10 februarie. Această simplificare nu este echivalentă ridicării sancțiunilor și este departe de a fi o soluție. Multe organizații caritabile se tem în continuare să trimită ajutoare în Siria, pentru ca nu cumva să încalce accidental legea cu privire la sancțiuni. Dacă rudele din străinătate ale victimelor cutremurului vor să le trimită bani acestora, nu o vor putea face din cauza restricțiilor bancare.  Dacă imperialismul american a vrut să arate că ar avea o față umană, Uniunea Europeană, în schimb, a introdus excepții cu privire la sancțiuni abia pe 23 februarie, după ce întreaga perioadă critică de după cutremur a trecut deja.  Regimul din Israel, în schimb, a trimis “ajutoare” în stilul propriu, sub forma unui atac cu rachete asupra Damascului și împrejurimilor pe 19 februarie, care a ucis cinci persoane. România: În așteptarea dezastrului Pe 13 și 14 februarie 2023, în județul Gorj au avut loc două cutremure cu o magnitudine de 5,2 respectiv 5,7 grade pe scara Richter. Deși acestea nu au ucis nicio persoană, au existat consecințe: două persoane au fost rănite, altele au ajuns la spital cu atacuri de panică, iar mai multe clădiri, printre care sediul Primăriei și cel al Instituției Prefectului, au fost avariate. Cutremurele au avut ulterior peste 800 de replici în următoarele 9 zile. Aceste replici sunt periculoase pentru că riscă să destabilizeze cumulativ clădiri deja afectate. Aceste cutremure au demonstrat o profundă lipsă de reziliență în fața dezastrelor, care ar fi putut avea consecințe grave în cazul unor cutremure mai puternice. Planificarea urbană curentă – sau mai bine zis lipsa acesteia, întrucât dezvoltarea orașelor a fost abandonată pieței imobiliare și intereselor clasei rentiere – este un punct major de vulnerabilitate. În majoritatea orașelor României putem întâlni o combinație de clădiri vechi, adesea nereabilitate (pentru că nu există un interes comercial în asta) și construcții recente a căror arhitectură pare să reflecte deviza capitalistă a maximizării profitului cu minimizarea investițiilor. Și unele, și celelalte prezintă riscuri. Deși există reglementări cu privire la normele de siguranță, în realitate dezvoltatorii imobiliari din toată lumea slăbesc fundații, folosesc materiale mai ieftine și sar peste unele prevederi de siguranță pentru a reduce costurile. La fel de chestionabilă este și capacitatea autorităților din domeniu de a răspunde prompt unor situații de criză. Printre declarațiile mediatice, putem observa tendința acestora de a se arăta “surprinse” de cutremure. În cazul de față, s-a constatat că în orașul Târgu Jiu nu exista și nu există nici în momentul de față nicio stație seismică, deși precedente în acest sens erau cunoscute în zonă.  În asemenea condiții, este o chestiune de timp până când scenariul din Turcia și Siria se poate repeta pe plan local. Ce propunem? În calitate de socialiști, condamnăm răspunsul criminal de deficitar al guvernului turc și preocuparea sa mai degrabă cu politica electorală decât cu salvarea populației. Condamnăm și folosirea acestui dezastru ca o oportunitate de a da și mai mulți bani companiilor imobiliare, care, în ciuda tuturor avertismentelor seismologilor și ale organizațiilor de arhitecți, au construit clădiri insuficient de rezistente la cutremure. Există o nevoie puternică de regenerare, iar planificarea acestei regenerări ar trebui să fie lăsată pe seama organizațiilor de muncitori și a oamenilor pregătiți în domeniul construcțiilor și al seismologiei. Oamenii afectați de cutremur ar trebui să fie sprijiniți de guvernul turc, nu numai prin ajutoare financiare, ci și prin asigurarea gratuită a unor servicii (medicale, utilități, locative).  Sancțiunile economice imperialiste, impuse anumitor state, sunt criminale prin modul în care lovesc în mase, mai degrabă decât în guverne și structuri de putere. De aceea, trebuie să luptăm împotriva lor și să denunțăm imperialismul. Excepțiile actuale introduse în privința Siriei nu sunt nici pe departe suficiente; după terminarea celor 6 luni, sancțiunile vor continua să afecteze traiul a milioane de oameni.  Pe termen lung, planificarea urbană trebuie să fie recuperată de clasa muncitoare din mâinile dezvoltatorilor capitaliști și ale birocrației servile intereselor acestora. Ea trebuie să aibă loc în mod democratic, în acord cu nevoile concrete ale locuitorilor orașelor și nu urmărindu-se obținerea de profit. Fondul de locuințe trebuie să fie proprietate colectivă, iar accesarea acestora să se facă în baza nevoilor fiecăruia.  Reziliența în fața dezastrelor implică însă mai mult decât atât. Implică acces gratuit la servicii medicale, la transporturi și la alte bunuri și servicii esențiale. Este imposibilă obținerea unei astfel de reziliențe pentru mase în sistemul capitalist. Singura reziliență pe care capitalismul o manifestă este cea de partea clasei dominante și vine sub forma capacității sale de a genera profit din orice, inclusiv din dezastre și din reconstrucția necesară ulterior. [...]
Pe 1 februarie, am discutat cu personalul din învățământ care picheta Guvernul despre problemele cu care se confruntă. Condiția lucrătorului din educație nu este nici pe departe una avantajoasă: salarizarea insuficientă și crizele amenință nivelul de trai al angajaților, contractul de muncă limitează posibilitățile de organizare a unei greve, iar solidaritatea între profesori și elevi e înlocuită de un antagonism care, spun protestatarii, e întreținut în mod voit. Protestul, o mobilizare inter-sindicală a aproximativ o mie de angajați din învățământ, are la bază nemulțumirea cu privire la salariile inadecvate contextului de criză. Deși aplicarea legii-cadru a fost revendicarea principală, mai multe nemulțumiri erau vizibile. Protestatarii au subliniat importanța socială a muncii lor și s-au plâns de subfinanțarea educației, de lipsa de solidaritate a elevilor și studenților și de costurile de trai tot mai ridicate.  Între timp, liderii sindicali au fost chemați la negocieri, iar Guvernul a promis că va rezolva problema salarizării personalului nedidactic în termen de 2 săptămâni. Ca urmare, protestele au fost sistate. Ce consecințe au acest tip de abordări din partea birocrației sindicale vom aprofunda imediat. Ceea ce împărtășim mai jos, și ceea ce constituie baza observațiilor și propunerilor noastre, am aflat de la sindicaliștii prezenți.  Traiul angajaților, tot mai dificil Legea-cadru 153/2017 stabilește un sistem de salarizare pentru personalul din sectorul public. Personalul nedidactic din învățământ este, însă, singura categorie de angajați din sistemul public pentru care nivelul salariului de bază nu s-a ridicat la nivelul prevăzut în această lege pentru anul precedent—aceasta fiind și prinicipala revendicare a protestului. Conform participanților, unele cadre non-didactice nu au nici măcar salariul minim în mână, iar multe dintre acestea nu dispun de salariul mediu.  Nici cadrele didactice nu stau cu mult mai bine: acestea susțin că nivelul salariului prevăzut de Legea-cadru 153/2017 nu reflectă importanța socială a muncii lor și s-au plâns de riscurile expunerii epidemiologice, pentru care nu au primit sporuri adecvate. Salariile din învățământ nu au fost indexate, sindicaliștii susținând că acestea ar fi plafonate din 2020, iar creșterile anterioare au reprezentat plata unor datorii ale guvernului. Crizele recente au împins muncitorii din educație în pragul sărăciei. S-a prezentat factura în valoare de 1300 de lei a unui angajat pentru care nivelul salariului începe de la 1400 de lei.  Subfinanțarea, o problemă recurentă Participanții la protest au declarat că au observat un declin al sistemului de învățământ după anii ’90. Subfinanțarea acestuia este cauza principală, iar lipsa de dotări, de experți și de personal bine pregătit își spune cuvântul. Atunci când se decide alocarea bugetului, educația este ultima prioritate a decidenților.  Procentul din PIB alocat educației este mai mic decât în realitate, acesta fiind de numai 2,1% conform participanților la protest. Valoarea de 3,2% este, deci, o reprezentare frauduloasă, calculată prin includerea taxelor plătite de studenți și a altor venituri asemănătoare în suma finală. Una dintre revendicările adiționale consta în alocarea a minim 6% din PIB-ul României pentru educație. Bugetul alocat educației este mai mic decât cel destinat înarmării, fapt de care mai mulți protestatari s-au plâns. Participanții au subliniat importanța socială a muncii lor și a educației publice. “Deschizi o școală, închizi un penitenciar”, ne spune unul dintre ei.  Din cauza lipsurilor bugetare, s-au luat măsuri de reducere a personalului, ceea ce înseamnă că unii muncitori au fost disponibilizați. Solidaritatea între elevi și profesori, inexistentă Nicio organizație de elevi sau studenți nu a fost prezentă la protest și nu s-a solidarizat cu protestul, din ceea ce cunoaștem până la acest moment. Organizațiile cărora le este recunoscută o calitate reprezentativă, precum Consiliul Național al Elevilor, au evitat complet subiectul.  Am încercat să aflăm de la participanți de unde vine această lipsă de solidaritate. Ni s-a explicat că sistemul întreține mai degrabă o dezbinare între elevi și profesori—atmosferă dominantă în școlile românești. Responsabilitatea relației cu părinții sau cu elevii ar reveni în întregime școlii și profesorilor. Însă ne putem imagina ușor cum un sistem debilitat de subfinanțare și de consecințele sale nu este capabil să cultive astfel de relații în avantajul ambelor părți implicate.  Unul dintre participanți a vorbit despre situația din Ungaria, unde elevii au organizat o serie de proteste din cauza lipsei finanțării adecvate a sistemului de învățământ. Protestatarii nu sperau însă la astfel de mișcări de masă în contextul românesc. Lider chemat la discuții, proteste sistate Am întrebat protestatarii ce cred despre posibilitatea unei greve generale, în caz că revendicările nu le sunt ascultate. Însă ni s-a explicat că asta nu ar fi o opțiune, pentru că unele clauze ale Contractului Colectiv de Muncă incapacitează organizarea unei greve generale a profesorilor. În caz contrar, există riscul anulării contractului. Unii dintre participanți consideră, din această cauză, că acesta ar trebui denunțat.  În final, liderul FSE “Spiru Haret” a fost chemat la discuții cu o delegație condusă de Ministrul Educației. Guvernul a promis că în “1-2 săptămâni” va rezolva problema salarizării personalului ne-didactic, ceea ce ar însemna ca salariile acestora să atingă maximul prevăzut de legea 153/2017. Totuși, așa cum explică și liderul, este vorba de o creștere cu 20% a unor salarii foarte mici—un pas important, dar insuficient în direcția corectă.  Ca urmare a acestor negocieri, liderii de sindicate au decis să oprească protestele în aceste săptămâni. Pe 8 februarie, FSLI a semnalat un nou risc pentru angajații din învățământ. Aceștia ar fi putut să nu-și primească salariile la timp, din cauza eșecului de livrare a programului informatic de calcul salarial EduSal către unitățile de învățământ. Pentru a evita noi nemulțumiri, Ministerul a livrat programul către unități în ziua următoare, însă cu mențiunea că acesta poate întâmpina “probleme neașteptate” și fără ca el să conțină modificările Codului Fiscal în vigoare. Schimbarea incrementală nu e suficientă După cum ne arată relatările participanților la protest, problemele sistemului educațional sunt multiple, iar eșecul salarizării adecvate a personalului ne-didactic pare să fi fost doar ultima picătură. Subfinanțarea, lipsa de solidaritate și democrație internă, precum și eșecul organizării colective, deplânse de participanți, nu se vor rezolva prin simple compromisuri cu Ministerul. În fapt, nici nu avem vreo garanție că Guvernul își va respecta promisiunea, sau că decizia finală va fi în avantajul angajaților. Faptul că protestul a dus la o serie de negocieri și la o promisiune din partea Guvernului nu trebuie privit ca pe un semn de bunăvoință din partea acestuia, ci drept mărturie a puterii organizării colective a muncitorilor. Guvernul se teme de eventuale mișcări de masă, motiv pentru care va căuta să obțină compromisuri pentru a evita eventuale revolte și greve generale. Importanța rezolvării unor probleme punctuale nu este contestabilă. Însă, în momentul în care sindicatele decid să accepte soluții de compromis și să își oprească lupta pentru a beneficia de ele, asta se reflectă pe termen lung într-o frânare a luptei de clasă—fapt dovedit și istoric. Realitatea este că puterea, în mod real, se află la clasa muncitoare – și nu la exploatatorii privați sau la statul capitalist. Niciun serviciu, public sau nu, nu poate funcționa fără muncitori. În asta constă puterea reală de negociere, nu numai în capacitatea de a obține diverse compromisuri de la sistem. Și este nevoie ca clasa muncitoare să devină conștientă de aceasta și s-o folosească. Orice victorie obținută pe această cale este o mărturie a forței sale colective. Cum se poate salva învățământul românesc  Contractul Colectiv de Muncă prin care se restricționează posibilitatea organizării unei greve generale trebuie denunțat. Este inadmisibil ca lucrătorii din învățământ să nu aibă opțiunea de a-și folosi cea mai puternică armă în lupta pentru propriile interese. Denunțarea sa este responsabilitatea colectivă a angajaților, precum și responsabilitatea conducerii sindicatelor care luptă în mod real pentru aceștia. Mai departe, se impune o mobilizare la firul ierbii în toate instituțiile de învățământ pentru consolidarea unor organizații sindicale puternice și capabile să pună în practică inclusiv o grevă generală, atunci când situația o cere. Este nevoie de o debirocratizare și de o democrație reală în interiorul acestora ca ele să reprezinte instrumente de luptă eficiente pentru toți angajații din sistem. Faptul că la mai multe greve suntem redirecționați către liderii de sindicat atunci când încercăm să stăm de vorbă cu oamenii arată că este loc de îmbunătățiri în ceea ce privește participarea democratică în interiorul acestor structuri. Este nevoie de militantism în interiorul sindicatelor, pentru că scopul final nu sunt simple concesii acordate de sistem, ci controlul real al acestuia de către angajații care lucrează în el. În acest scop se poate instrumenta greva, ca prim pas. O conștiință de clasă capabilă să producă mai mult decât revendicări imediate și obiecții generaliste trebuie cultivată deopotrivă în rândul profesorilor și al elevilor.  De un demers similar de organizare este nevoie și în rândul elevilor și al studenților, unde momentan mișcarea de reprezentare este acaparată de organisme ultra-birocratice care sunt mai preocupate de PR și de a primi validare instituțională decât de a-i apăra pe cei care îi reprezintă. Asociațiile de elevi și studenți, pornite în ultimul timp ca reacție la această acaparare, pot reprezenta o fundație. Trebuie construite punți de solidaritate între acestea și sindicatele profesorilor, deoarece multe probleme din sistem sunt comune și e nevoie de unitate. Grevele și reacțiile comune ale elevilor, profesorilor și restului personalului, ocupațiile în școli și universități și alte demersuri similare pot asigura un nivel de presiune care nu poate fi ignorat. Ulterior, în cadrul acestor forme de organizare la firul ierbii, se pot concepe revendicări cu conținut programatic prin care toți cei implicați în educația publică, angajați și beneficiari, să modeleze un sistem de învățământ în conformitate cu nevoile lor și sub administrarea lor.  O schiță a unui astfel de program, din perspectiva elevilor Procesul pe care îl descriem nu este unul simplu, însă este necesar dacă dorim să ne construim un viitor în demnitate, într-o societate funcțională. Credem că un sistem public de educație, axat deopotrivă pe formarea profesională și pe valorificarea potențialului uman, nu pe a se transforma într-o simplă anexă a pieței libere, merită acest efort.  [...]
Cu câteva zile în urmă, pe 25 ianuarie, am fost în stradă să discutăm cu angajații din Spitalele CFR, ieșiți la protest împotriva planurilor Ministerului Transporturilor de a renunța la coordonarea acestor spitale.  Decizia, parte din demersul neoliberal care nu s-a oprit niciodată de privatizare și distrugere a serviciilor publice, este o amenințare deopotrivă pentru locurile de muncă și accesul la servicii medicale al angajaților. De această dată, statul capitalist nici măcar nu s-a mai obosit să simuleze un dialog cu sindicaliștii, refuzând comunicarea oricăror informații către aceștia. O situație incertă Din informațiile primite, soarta acestor spitale este incertă și variază în funcție de județe, urmând să fie ori trecute în administrarea altor entități, ori închise sau distruse pentru că s-au găsit modalități mai bune de a face profit.  În București, se urmărește demolarea spitalelor ca să se obțină profit din vânzarea terenurilor. Angajaților li s-ar fi spus că “terenul bate spitalul”. Spitalul Witting a fost deja închis, iar protestatarii ne-au comunicat că suspectează că urmează demolarea acestuia pentru ca dezvoltatorii imobiliari să pună mâna pe teren. Ca o actualizare, am aflat că este posibil ca Spitalul Witting să treacă în administrarea MApN.  În Moldova, angajaților li s-ar fi spus în mod deschis că vor fi demolate spitalele.  La Drobeta-Turnu Severin, se suspectează de asemenea o potențială demolare, pentru că nu se cunoaște autoritatea locală în subordinea căreia va intra spitalul.  Spitalul din Simeria funcționează deja pe bază de autofinanțare.  La Iași, este foarte probabil ca spitalul să fie transferat în subordinea universității, ceea ce ar însemna reducerea puterii de negociere pentru angajați. Aceștia au deplâns și birocratizarea care ar urma, în condițiile în care un rector nu este supus alegerilor periodice, precum un manager de spital. Angajații din Spitalele CFR, în stradă Ce va aduce viitorul? Pe 30 iunie, urmează o nouă lege a salarizării, prilej de nesiguranță pentru angajați. Însă protestul de față nu era nici măcar legat de revendicări salariale, ci doar un demers de apărare a stării de fapt în fața unor restructurări care lasă deopotrivă angajații și beneficiarii într-o situație vulnerabilă. Cu toate acestea, subfinanțarea spitalelor și scăderea consecvențială a calității serviciilor medicale a fost o temă centrală.  La final, unul dintre sindicaliști a sublinat în discursul său eficiența superioară a sistemului de sănătate înainte de restaurația capitalistă din 1989 și a îndemnat la o revoluție. Grupul de Acțiune Socialistă consideră că sănătatea este o nevoie fundamentală, nu o afacere. Asigurarea accesului la servicii medicale nu trebuie să fie opțională. Propunem un sistem de sănătate public și gratuit, sub controlul și administrarea angajaților, finanțat adecvat conform nevoilor și capabil să ofere toate serviciile necesare — spre deosebire de situația curentă, în care unele servicii, precum cele stomatologice, sunt lăsate în totalitate pe mâna pieței. Suntem conștienți că logica de funcționare a sistemului capitalist este în contradicție inerentă cu asta și că rezolvarea constă în înlăturarea sa – realitate de care tot mai mulți muncitori încep să fie conștienți.   [...]
articol de Vladimir Borțun E deja penibil să auzi oameni de dreapta silabisind numele complet al partidului nazist – Partidul Muncitoresc Național-Socialist German – ca pe o revelație istorică nemaipomenită. Dar este la fel de jenant când vezi parlamentari în toată firea, cu pregătire de economiști pe deasupra, că folosesc asta ca dovadă că naziștii „erau de fapt socialiști”. Dacă e să judecăm caracterul entităților politice după numele pe care și-l iau, atunci Coreea de Nord e într-adevăr o republică populară democratică. Sau poate nu. Faptul că naziștii au adoptat eticheta de „socialism” nu reflecta politica lor, ci spiritul epocii în care au apărut, în care ideile socialiste erau foarte populare în rândurile maselor pe care naziștii încercau să le atragă. De fapt, nu numai că naziștii nu erau socialiști, dar erau profund anti-socialiști. În acest sens, trebuie să ne uităm la politicile concrete pe care le-au pus în aplicare de-a lungul celor 12 ani în care s-au aflat la putere. Asta dă cu adevărat măsura unei organizații politice, dincolo de orice artificii retorice. Politici în interesul capitalului Nu poți fi socialist fără să fii anticapitalist. Naziștii nu au rupt niciodată cu capitalismul și nici nu au încercat s-o facă. În ciuda unei retorici anticapitaliste superficiale în perioada lor timpurie, odată ajunși la putere, naziștii au urmat o politică economică deosebit de prietenoasă față de marile companii germane. Deși baza lor socială era preponderent formată din micii antreprenori, guvernul nazist a adoptat încă din 1933 o lege care obliga toate companiile să se alăture unui cartel privat deja existent. Asta a pregătit terenul pentru decretul din 1937, care a dizolvat toate companiile cu un capital mai mic de 40.000 de dolari și a permis crearea de noi companii doar dacă dispuneau de un capital de cel puțin 200.000 de dolari. De altfel, naziștii au promovat atât de puternic interesele marilor afaceri, încât au mers împotriva curentului intervenționist din alte țări capitaliste avansate de după Marea Criză. După cum demonstrează acest articol din Journal of Economic History, „în timpul celui de-al Treilea Reich nu a avut loc aproape nicio naționalizare a firmelor private” și „au fost create foarte puține firme de stat”. Mai mult, Germania nazistă a fost prima țară care a efectuat privatizări în masă ale întreprinderilor de stat. De fapt, însuși termenul de „privatizare” provine din analizele de limbă engleză ale vremii asupra politicii economice de Reprivatisierung (re-privatizare, în traducere liberă) a guvernului nazist. După cum se documentează în detaliu în acest studiu, „Este un fapt că guvernul nazist a vândut proprietatea publică asupra mai multor firme de stat la mijlocul anilor 1930. Aceste firme aparțineau unei game largi de sectoare: siderurgie, minerit, bănci, servicii publice locale, șantiere navale, linii maritime, căi ferate etc. În plus, furnizarea unor servicii publice care erau oferite de stat înainte de anii ‘30, în special servicii sociale și de asistența muncii, a fost transferată către sectorul privat.” În plus, naziștii au distrus toate organizațiile independente ale clasei muncitoare, nu numai partidele politice, ci și sindicatele. Printre altele, au interzis dreptul de bază la negocieri colective. Ca urmare, lucrătorii au lucrat mai multe ore, iar PIB-ul pe cap de locuitor a crescut cu 60% între 1932 și 1939. În aceeași perioadă, însă, salariile reale au crescut doar cu 6%, în timp ce rata de rentabilitate a capitalului a crescut de la -5% la 15%. Aceste profituri au mers către proprietarii monopolurilor private și o elită managerială în ascensiune, un prototip al elitei corporatiste de azi. E ca și cum naziștii ar fi anticipat multe dintre elementele cheie ale neoliberalismului, promovat azi în România de oameni ca Năsui. Așadar, trăsătura esențială a capitalismului, maximizarea profitului, a rămas caracteristica dominantă a economiei germane sub naziști. Chiar și când efortul de război s-a intensificat și statul a preluat un control mai mare asupra economiei, monopolurile private, precum IG Farben (azi Bayer) sau Siemens, și-au sporit profiturile, în mare parte pe baza muncii forțate din lagărele de concentrare. La un nivel mai fundamental, războiul în sine a fost mânat în principal de interesele imperialiste ale marelui capital german care atinsese stadiul de monopol la nivel național și avea nevoie de mai multă materie primă, mai multe piețe de desfacere, mai multă forță de muncă ieftină (sau forțată). Ca să parafrazez o zicală celebră, războiul e expansiune capitalistă prin alte mijloace. În concluzie, nimic din ceea ce definește o economie socialistă nu a definit economia nazistă. Proprietatea publică era limitată, chiar și în raport cu alte țări capitaliste avansate ale vremii, ca Marea Britanie sau SUA. Planificarea economică, care s-a extins odată cu începerea războiului, nu a avut ca scop satisfacerea nevoilor sociale, ci pe cea a ambițiilor monopolist-imperialiste. Și, bineînțeles, orice fel de control democratic, fără de care socialismul nu este posibil, era în mod evident absent. În schimb, întreprinderile de stat au fost privatizate, organizațiile clasei muncitoare au fost desființate, iar profiturile monopolurilor private au crescut spectaculos. Așa-zisul „socialism” al naziștilor a fost, de fapt, capitalism pe pâine.  O viziune anti-egalitară Desigur, socialismul nu se reduce la o viziune asupra economiei. Această viziune își are sursa într-un angajament fundamental față de egalitatea socială. Asta înseamnă egalitate pentru toți oamenii, indiferent de sex, rasă, orientare sexuală sau religie. N-ai cum să fii socialist fără să fii egalitarist. A spune că naziștii nu erau egalitariști ar fi un eufemism. Barbarismul lor fără egal împotriva unor întregi categorii de persoane pe care le considerau „inferioare” (evrei, romi, persoane LGBTQ+, persoane cu dizabilități) își avea rădăcina într-un cult foarte asumat și ostentativ al inegalității. Naziștii au făcut o virtute și un principiu călăuzitor tocmai din lucrul pe care socialismul urmărește să îl abolească: inegalitatea socială.   Nu în ultimul rând, socialismul este în mod inerent internaționalist, din motive obiective care țin de solidaritatea și unitatea de clasă la nivel internațional, indispensabilă în lupta împotriva unui sistem economic internațional. Altminteri, socialismul pur și simplu nu este fezabil. La polul opus, naziștii au îmbrățișat cea mai șovinistă formă de etno-naționalism din istorie, prin care au extins viziunea lor anti-egalitară la națiuni întregi (ceea ce face și mai aberantă, în ziua de azi, proliferarea grupurilor neo-naziste în țările de cultură slavă).  În concluzie, nu, naziștii nu au fost socialiști. Dimpotrivă, au întruchipat exact opusul valorilor și politicilor centrale oricărei viziuni socialiste. Rolul naziștilor a fost, în definitiv, să apere interesele expansioniste ale capitalismului monopolist german. La fel ca fasciștii din toate epocile și țările, au fost de partea celor bogați și puternici. Atât populiștii de dreapta, cât și neoliberalii de azi nu sunt cu nimic diferiți în acest sens. [...]
Ultimele luni au adus o deteriorare semnificativă a nivelului de trai al maselor în România și pretutindeni în Europa, în special în contextul crizei energetice și a creșterii prețurilor. Politicile autorităților locale de a ignora nevoia de locuire și a evacua în mod abuziv oameni în plină iarnă, laolaltă cu prețurile tot mai inaccesibile ale chiriilor și ale facturilor, au scos în stradă în repetate rânduri chiriașii din Cluj-Napoca și București. Oamenii cer, printre altele, acces la locuințe sociale, plafonarea chiriilor și a prețurilor la energie și oprirea imediată a evacuărilor forțate care țintesc în principal populația de etnie romă.  Sâmbătă, pe 17 decembrie, la Cluj-Napoca, grupul de inițiativă Căși Sociale ACUM a organizat un marș cu ocazia comemorării a 12 ani de la evacuarea criminală a 350 de persoane de etnie romă din locuințele lor de către primărie, urmată de relocarea forțată lângă o groapă de gunoi. Sub sloganul “Ieșim în stradă până nu ne scot ei”, manifestanții au celebrat rezistența neîntreruptă a persoanelor evacuate și au protestat împotriva evacuărilor, scumpirilor și a inaccesibilității locuințelor.  Vezi această postare pe Instagram O postare distribuită de GAS – Grupul de Acțiune Socialistă (@actiune_socialista) Demonstrația nu este una singulară. Cu mai puțin de o lună în urmă, pe 24 noiembrie, a avut loc Marșul Nemulțumirii de la Cluj, un efort comun al Căși Sociale ACUM și al altor inițiative precum Gastivists, Fridays for Future, Sindicatul Elevilor și Studenților Militanți, împreună cu Grupul de Acțiune Socialistă (GAS), care a subliniat necesitatea construcției unei alternative politice la un sistem exploatator care nu va asculta revendicările maselor. Marșul a pichetat Primăria Cluj-Napoca și sediile partidelor, cu un mesaj categoric împotriva sistemului capitalist și exploatatorilor din cadrul acestuia, autorităților locale și corporațiilor energetice. S-au solicitat următoarele: Costurile locuinței și utilităților să nu depășească 20% din venituri. Salariile și pensiile să crească pe măsura costurilor traiului. Să se reducă si să se plafoneze prețurile de pe piața energiei, la alimente si la locuințe. Tarifele sociale la utilități să se aplice la toți cei care câștigă sub venitul mediu pe economie. Numărul de locuințe sociale să crească în funcție de nevoile reale. Să se reglementeze chiriile. Cu câteva săptămâni înainte, pe 12 noiembrie, chiriașii din București au ieșit în stradă la Marșul pentru Locuire, la inițiativa Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire și a organizației E-Romnja. În cadrul acțiunii s-au împărtășit experiențele personale traumatizante ale multor oameni în lupta lor pentru locuințe sociale, în care s-au lovit de birocrație dezumanizantă, dispreț, rasism și clasism. S-au strigat cerințe radicale de abolire a pieței imobiliare, de pe urma căreia un număr infim de oameni beneficiază, noua clasă funciară, și în cadrul căreia majoritatea suferim. Protestatarii au revendicat:  Plafonarea costurilor la energie și chirie Oprirea evacuărilor Relocarea adecvată a persoanelor deja evacuate Creșterea stocului de locuințe publice Acces facil la locuințe sociale prin simplificarea procedurilor și instruirea personalului pentru a-i ajuta pe oameni să depună documentele în loc să-i umilească sau să-i deruteze  Finalizarea blocurilor de locuințe sociale din Prelungirea Ghencea Accesarea fondurilor disponibile prin Ministerul Dezvoltării de către primării pentru construirea de locuințe publice, sociale și de necesitate Mai multe alte proteste și greve au avut loc în aceeași perioadă, printre care greva personalului ambulanțier, semn clar al refuzului crescând al maselor de a mai accepta deteriorarea nivelului de trai pentru profitul clasei capitaliste.  Criza, prilej de profit Deși majoritatea populației este împinsă în sărăcie și într-un viitor nesigur, criza economică și energetică pe care sistemul o traversează reprezintă oferă avantaje proprietarilor, dezvoltatorilor imobiliari, băncilor și corporațiilor energetice.  Un raport al analiștilor imobiliari Blitz arată că prețul chiriilor din Cluj-Napoca a crescut în medie cu aproape 7% în luna octombrie, creșterea ajungând până la 23,5% în anumite cartiere. Și în ceea ce privește prețul de vânzare, s-au înregistrat creșteri ușoare. Și orașele București și Brașov au înregistrat, de asemenea, creșteri în prețurile imobiliare. În același timp, companiile energetice au înregistrat profituri record în comparație cu anul precedent, deși aceeași comparație ne arată că acestea au redus, de fapt, producția. Scumpirile la combustibilii fosili și la energia electrică au permis gigantului Petrom, controlat de corporația austriacă OMV, să-și mărească de cinci ori profitul în doar nouă luni.  Și băncile au profitat de criză, mărind ratele dobânzilor. În al treilea trimestru al 2022, indicele ROBOR (Romanian Interbank Offered Rate) a ajuns la 8%, aducând sectorului bancar un profit de 7,6 miliarde lei în nouă luni.  Aceste cifre ne arată realitatea sistemului capitalist. În perioadele de criză, populația decontează pierderile, iar băncile și corporațiile își numără banii.  Statul, complice la sărăcirea populației Decizia autorităților de a liberaliza piața energetică, precum și refuzul de a plafona prețurile la chirie, imobiliare și alimente de bază permit corporațiilor, băncilor și proprietarilor să-și crească spectaculos profitul în felul acesta, cu prețul aruncării în sărăcie a unei părți tot mai mari din clasa muncitoare a României. Angajați, studenți, pensionari sau copii, cu toții suntem vulnerabili în fața scumpirilor și crizelor. Aceste decizii ale statului nu sunt întâmplătoare, ci demonstrează că autoritățile capitaliste nu acționează în interesul cetățenilor, ci al profitorilor privați. Compensarea și plafonarea prețurilor la energie și gaze este o măsură insuficientă, care lasă pe dinafară cei mai vulnerabili consumatori prin complicațiile birocratice. Plafonarea nu este decât parțială și pentru o cantitate mică de energie: dacă un consumator depășește 300 kWh/lună, ceea ce e foarte probabil pe timp de iarnă, va fi nevoie să plătească propria consumație integral.  Legea cu privire la plafonare se modifică în mod constant din cauza erorilor și a neclarităților. Ultima formă a legii lovește serios în interesele chiriașilor, conform unei analize realizate la Euronews România. Plafonarea se aplică automat la primul loc de consum, adică la adresa de domiciliu. Mulți chiriași nu au mutația făcută în locația în care au închiriat, pentru că adesea proprietarii urmăresc să nu înregistreze chiriile la ANAF pentru a nu plăti taxe. În aceste condiții, nu este posibil ca ei să beneficieze de plafonare fără a face mutația, riscând să fie dați afară dacă proprietarul nu e de acord. Și cel mai adesea nu va fi, pentru că asta i-ar îngreuna o posibilă evacuare discreționară. Aceeași problemă îi afectează pe toți cei care nu sunt, în acte, proprietarii locuinței lor. Alte familii vulnerabile cu locuri multiple de consum, inclusiv cele monoparentale, cele cu mai mulți copii sau cu persoane dependente de echipamente medicale, trebuie să înregistreze o cerere pentru plafonare, o procedură birocratică relativ dificilă și care întârzie aplicarea plafonării. Primăria și autoritățile locale din Cluj refuză de ani de zile să intervină asupra prețurilor crescânde ale chiriilor, în timp ce bucăți tot mai mari din terenul orașului este acaparat de către dezvoltatorii imobiliari, cu care primăria face înțelegeri. Prioritatea autorităților locale este să atragă așa-numiții investitori în ceea ce se vrea a fi un Sillicon Valley de România, nicidecum să se asigure că oamenii pot trăi decent în orașul gentrificat astfel. Un caz grăitor îl reprezintă proiectul imobiliar Transylvania Smart City, care vizează dezvoltarea unei zone rezidențiale în apropiere de ghetto-ul Pata Rât, unde trăiesc la ora actuală 1500 de persoane rome evacuate forțat de primărie în trecut. Acest proiect va duce, practic, la formarea unei comunități îngrădite în mijlocul unei comunități precare pe care autoritățile încearcă s-o marginalizeze intenționat. În aceste condiții, tot mai multe persoane se confruntă cu un nivel de trai tot mai dificil în marile orașe ale României și riscă inclusiv să nu-și mai poată permite locuirea.  foto: Căși sociale ACUM! / Social housing NOW! Evacuările forțate, o realitate zilnică Evacuarea brutală și abuzivă a celor 350 de romi din Cluj-Napoca de acum 12 ani nu este un incident singular. Autoritățile române aruncă constant în stradă oameni, nu rareori în plină iarnă, cu tot felul de pretexte. Brutalitatea poliției este un fenomen comun în astfel de instanțe, cei evacuați fiind provocați uneori de polițiști. Populația romă este vizată în mod intenționat de aceste demersuri, care adesea iau forma unei „curățenii rasiale” desfășurate în orașe pentru a o împinge la margine.  Adesea, romilor li se refuză complet accesul la vreun fel de locuință după evacuare, sau sunt relocați în zone de hazard sanitar și ecologic. Pata Rât este cel mai semnificativ exemplu în acest sens, dar nu este singurul. În orașul Baia Mare, populația romă ale cărei case au fost demolate de primărie a fost relocată în clădirea dezafectată a CUPROM, întreprindere care se ocupa cu prelucrarea cuprului, metal greu. Un astfel de incident a avut loc recent în București. Pe 7 decembrie, mai multe familii au fost evacuate forțat prin surprindere dintr-un imobil retrocedat de pe Strada Anton Pann, după ce proprietarul a refuzat să reînnoiască contractele de închiriere. Evacuarea s-a făcut în condiții nelegale și abuzive: locatarii nu au fost înștiințați, niciun executor judecătoresc nu a fost prezent la fața locului, iar jandarmeria a refuzat să prezinte vreun document în acest sens. Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire (FCDL) a mobilizat un protest spontan în fața primăriei sectorului, la care membri GAS s-au alăturat. S-a solicitat o soluționare imediată a problemei, sub forma unor locuințe sociale pentru familiile aruncate în stradă. Niciun document care atestă o bază legală pentru evacuare nu a putut fi identificat până în momentul de față, iar sursele FCDL indică o colaborare ilicită între poliție și proprietarul imobilului. Să construim o alternativă De la chirii tot mai inaccesibile la facturi care ne țin cu lumina stinsă, de la evacuări forțate la marginalizare în ghetto-uri, consecințele contradicțiilor inerente sistemului capitalist devin evidente pentru toți cei afectați de ele în situațiile de criză pe care le traversăm. Masele încep să realizeze că nicio autoritate și niciun politician nu va fi acolo să asculte revendicările și să le protejeze interesele. Protestele recente și organizarea la firul ierbii pentru apărarea propriilor drepturi o demonstrează, la fel ca indiferența și intervențiile violente ale puterii.  Este nevoie să construim o alternativă la un sistem care funcționează în acest moment exact așa cum este făcut să funcționeze: asigurând profit exploatatorilor și aruncându-ne tot mai mult în sărăcie. Avem nevoie de locuințe accesibile. Avem nevoie de utilități și transporturi asigurate. Avem nevoie de o planificare urbană care centrează nevoile umane. Avem nevoie să avem controlul asupra modului în care se planifică, se construiește, se produce și se repartizează.  Un prim pas în această direcție este deja făcut, așa cum o demonstrează conținutul programatic al revendicărilor protestelor recente. Conștiința politică a maselor se va ridica în mod inevitabil în aceste contexte. Este nevoie de un instrument pentru a canaliza aceste energii și a lupta în plan politic – ceea ce Grupul de Acțiune Socialistă își propune să fie. [...]

Alătură-te GAS

Să construim împreună organizația politică de care avem nevoie pentru emanciparea noastră colectivă.