Începând cu 13 iunie, războiul rece dintre imperialismul Statelor Unite ale Americii și regimul de la Teheran s-a terminat. Inițial Israelul – statul prin care SUA își exercită dominația în Orientul Mijlociu – a atacat echipamente militare precum instrumente anti-aeriene, armamentul balistic și siturile nucleare pentru a determina regimul și sistemul capitalist oligarhic pe care îl reprezintă să accepte cererile imperialiste ale SUA. Acest atac a fost justificat prin ipocritul pretext ca Iranul își dezvolta arme nucleare, justificare legitimată pe 12 iunie prin rezoluția Agenției Internaționale pentru Energie Atomică de a considera Iranul neconform cu obligațiile nucleare. Iranul a răspuns cu un bombardament de rachete și drone asupra Israelului, războiul continuând cu lovituri care nu discriminau infrastructura civilă de ambele părți. Pe 22 iunie, SUA s-a implicat direct în război bombardând amplasamente nucleare, iar Iranul a răspuns pe 23 iunie prin lovitura asupra unei baze militare americane din Qatar. În momentul de față, sute de civili sunt morți și mii sunt răniți, iar Iranul are disproporționat mai multe victime decât Israelul.
Articolul de mai jos a fost redactat pe 17 iunie de Morad S, un tovarăș iranian, pentru Internationalist Standpoint.
Pentru un moment războiul rece dintre imperialismul Statelor Unite ale Americii și regimul de la Teheran s-a terminat, dar Israelul, statul prin care SUA își exercită dominația în Orientul Mijlociu atacă echipamentele militare precum echipamentele anti-aeriene, armamentul balistic, dar și cel nuclear, pentru a determina regimul și sistemul capitalist oligarhic pe care îl reprezintă, să accepte cererile imperialiste ale SUA.
În urma acestor atacuri, negocierile s-ar putea relua, însă cu un cost uman imens reprezentat de civilii omorâți, ale căror vieți au fost distruse pentru interesele a două tabere ce disprețuiesc clasa muncitoare, deși poartă sângele ei pe mâini.
Eșecul strategic
Războiul din prezent reprezintă lungul eșec al politicii capitalului iranian de a „se opune” imperialismului SUA. Timp de decenii, regimul de la Teheran a investit într-o rețea regională de aliați și state aliniate cu scopul creării unui scut între Iran si Israel, principalul rival regional. Până de curând această rețea a fost un factor important pentru propagarea influenței Iranului în Orientul Mijlociu, dar începând cu octombrie 2023, aliații Iranului sunt tot mai puțini.
Acum Hamas este doar o umbră a ceea ce era înainte de octombrie 2023; Conducerea din Liban a grupării Hezbollah a fost decimată, iar mare parte dintre capacitățile lor militare distruse. Mișcarea Houthi a fost forțată să accepte un armistițiu cu SUA, iar singura acțiune a Kata’ib Hezbollah din Irak a fost aceea de a avertiza SUA să nu se implice direct în acest război. Cât despre regimul Assad din Siria, acesta s-a prăbușit odată ce Rusia și Iranul nu l-au mai putut susține.
Conform Generalului Brigardier Mohammad-Reza Naghdi, în ultimii 30 de ani, regimul a cheltuit 17 miliarde de dolari cu această rețea (unele surse aproximează costurile totale la 17 miliarde de dolari, dar costul lor real este cel mai probabil mai mare decât susține Naghdi). Această strategie a fost un eșec abject, în special având în vedere că, acum, Mossadul s-a infiltrat în aparatul de securitate al regimului.
Oricând s-ar ține runda a șasea de negocieri cu președintele Trump, regimul de la Teheran nu va mai putea folosi pârghia rețelei de aliați regionali și va fi pierdut și pârghia reprezentată de programul nuclear, aproape dus la bun sfârșit.
Pentru clasa muncitoare iraniană este important să înțeleagă lecțiile războiului imperialist, încă de dinainte ca acesta să se termine. Încă odată, acest război dezvăluie adevărata față a regimului iranian și natura imperialismului american și israelian. De asemenea, evidențiem și colapsul opoziției de stânga și nevoia urgentă de a forma celule de acțiune clandestină.
Lecțiile războiului imperialist
Prima lecție este că, deși regimul era dispus să cheltuiască miliarde de dolari pentru a avea un as în mânecă la granița Israelului, fapt ce îi oferea o poziție puternică în regiune, nu a fost niciodată dispus să facă cheltuieli pentru protecția civililor, cum ar fi să investească în adăposturi anti-bombardamente. Singurul loc unde civilii se pot adăposti este metroul din Teheran, dar restul orașelor sunt expuse total în fața atacurilor aeriene.
Timp de decenii, muncitorii din Iran și celelalte pături oprimate și exploatate au suferit din cauza falimentului economic, social și politic al regimului de la Teheran. Acum, sunt încă odată ținta incompetenței militare a acestuia.
Această situație a fost semnalată încă din octombrie 2024 de către muncitorii de la terminalul Kharg Oil Company:
Ținând cont de amenințările Israelului asupra facilităților de producție a țițeiului, oficialii și conducerea companiei nu pun preț pe viețile personalului și nu au nicio intenție să întocmească un plan în eventualitatea unui atac.
Nu există niciun adăpost, niciun echipament, niciun document și mai ales nicio instrucțiune despre ce să facem și unde să ne ascundem în cazul unui atac.
I-au abandonat pe oameni și ne angajează doar ca să muncim pe salarii mici și fară să avem vreun cuvânt de spus.
Indiferent că este vorba de protejarea cartierelor muncitorești, a fabricilor și a infrastructurii industriale, muncitorii trebuie să se apere prin propriile forțe. Oriunde este posibil din punctul de vedere al securității, ei trebuie să înființeze patrule și alte organizații cu scop defensiv, să se înarmeze și să se antreneze pentru a putea lua toate măsurile pe care aparatul de stat capitalist nu le oferă.
De fiecare dată când demagogii și apologeții regimului le spun să se modereze amenințându-i cu posibilitatea războiului, cei ce muncesc ar trebui să strige la unison : „Dați-ne arme, ne putem apăra și singuri fabricile și cartierele!” deoarece singurul mod prin care muncitorii și familiile lor pot fi protejate este să-și organizeze propria apărare.
A doua lecție, o lecție amară pentru cei din opoziție ce sperau că ar putea profita de haosul creat de un atac al Israelului pentru a răsturna regimul reacționar, este că aparatul represiv al statului capitalist nu a suferit mari pierderi.
Este important pentru muncitorii iranieni să ia în considerare faptul că deși Israelul a atacat peste 100 de ținte atât cu bombe cât și cu rachete, niciuna dintre facilitățile și si personalul aparatului represiv burghez, că vorbim de închisorile în care sunt încarcerați zeci de mii de deținuți politic, torționari, spioni, tunuri cu apă sau alte echipamente folosite la spargerea protestelor nu au fost distruse. Astfel, statul capitalist iranian poate continua liniștit bătăile, arestările, torturile și omorurile asupra oricărui dizident politic.
Este evident că acțiunile militare ale Israelului nu au scopul de a răsturna un regim, la fel cum nu au scopul de a reducere represiunea orchestrată de capital în Iran, ceea ce înseamnă că toate aceste acțiuni militare au ca scop slăbirea poziției Iranului la următoarea runda de negocieri cu imperialismul SUA.
În momentul în care muncitorii de la Terminalul Kharg Oil Company și-au semnalat lipsa de protecție în cazul unui atac israelian, Hamid Taqvaee, liderul Partidului Comunist-Muncitoresc al Iranului credea că slăbirea regimului iranian de către Israel ar crea un vacuum de putere ce ar urma să fie umplut de partidul său, fapt ce s-ar dovedi benefic pentru mase:
„(...) orice lovitură adusă Republicii Islamice va facilita lupta oamenilor de a răsturna guvernul (…) Multe revoluții din era noastră s-au întâmplat în condiții de război și au fost victorioase, iar asta se poate întâmpla și în Iran”
Din păcate, aceste opinii sunt susținute de liderii și activiștii multor partide ale naționalităților oprimate ale Iranului.
Cea de-a treia lecție este aceea că naționalismul, ca întotdeauna, este călcâiul lui Ahile. Atât timp cât aparatul represiv are în subordinea sa Pasdaran, Basij și ministerul securității, clasa conducătoare din Iran își va menține puterea prin dominația ideologică asupra societății. Nici măcar liderii greviști și cei mai radicali dintre muncitori nu sunt imuni la ideologia burgheză, în special la otrava naționalismului.
În timp ce atenția internațională s-a concentrat asupra negocierilor cu SUA, regimul a răscolit încă odată naționalismul împotriva migranților, în special împotriva celor afgani. O serie de măsuri rasiste a fost adoptată, precum interzicerea copiilor afgani din a frecventa anumite instituții de învățământ și interzicerea afganilor de a călători cu metroul în stația Tajrish. Majoritatea acestora erau simpli muncitori ce încercau să se întoarcă acasă după o zi lungă de muncă. Este datoria principală a avangardei muncitorilor să combată sentimentul anti-imigranți al regimului și orice încercare de a-i oprima pe kurzi, arabi, azeri și alte minorități naționale.
Acest regim reacționar a încercat de asemenea să-și justifice luptele cu puterile regionale sau imperialiste ca simple consecințe ale caracterului său „revoluționar” sau „anti-imperialist”. Acesta este trucul deja folosit pentru a zdrobi mișcările muncitorești, ale drepturilor femeilor sau ale minorităților naționale din timpul Revoluției Iraniene.
Pentru muncitorii revoluționari este mereu important să țină minte că imperialismul este ultimul stadiul al sistemului capitalist și că pentru a fi anti-imperialist trebuie să fii, mai întâi de toate, anti-capitalist. În realitate, acest regim este cel mai fervent apărător al capitalismului din Iran.
Muncitorii trebuie sa respingă atât naționalismul anti migrațiune cât și falsa retorică revoluționară a regimului. Lupta împotriva naționalismului și a rasismului este crucială pentru reconstrucția unității și solidarității dintre muncitori în lupta acestora cu capitalismul și regimul iranian.
Mișcarea muncitorească trebuie să-și depășească cel mai mare punct slab, întrucât muncitorii nu-și vor rupe lanțurile atât timp cât nu își înving această slăbiciune. Pentru a construi o mișcare independentă a muncitorilor, aceștia trebuie să recunoască clasa conducătoare capitalistă drept inamicul lor principal.
Cea de-a patra lecție este necesitatea stopării oricărui război imperialist, de exploatare și opresiune dus de clasa capitalistă din „propria” țară. Avangarda proletariatului iranian trebuie să demareze urgent construcția unei celule clandestine independente, atât cu scopul organizării muncitorilor în greve și proteste, dar și în pregătirea unei revoluții ce va răsturna sistemul capitalist. Iar când condițiile necesare unei revoluții se vor ivi, aceste celule clandestine își vor putea uni forțele cu mișcările pentru emanciparea femeilor, cele studențești și cele ale minorităților naționale. Fuziunea acestor celule va crea partidul de avangardă, sub conducerea căruia va putea fi răsturnat sistemul capitalist.
Coaliția de extremă dreaptă a lui Netanyahu a devenit tot mai șubredă în ultima vreme pe fondul amenințărilor cu retragerea susținerii din partea celor mai extremiști parteneri. Acesta ar putea fi un factor în determinarea acestor atacuri. Cu toate că acesta este guvernul cel mai de extremă dreaptă din istoria sionismului, nu există nicio garanție că următoarele alegeri vor avea un rezultat mai moderat.
Este datoria avangardei proletarilor să formeze un partid leninist cu un centru de comandă independent ce se va pregăti alături de celelalte pături oprimate din societate să răstoarne regimul iranian și sistemul capitalist. Acesta poate fi un pas decisiv într-o revoluție regională a muncitorilor ce îi poate elibera atât pe israelieni, palestinieni și pe toți muncitorii arabi de barbarismul avansat tehnologic al capitalismului.
Morad Shirin,
Iranian Revolutionary Marxists’ Tendency