A 4-a Conferință ISp: Actualizare privind perspectivele mondiale

de

A 4-a Conferință ISp: Actualizare privind perspectivele mondiale

A 4-a Conferință Anuală a Internationalist Standpoint (ISp) a avut loc între 18-22 aprilie. Discuțiile principale au avut loc pe baza a 3 documente:

  • Actualizare privind perspectivele mondiale
  • Despre tactică
  • Marxism și chestiunea națională

Alte discuții au inclus:

  • Construcția și dezvoltarea activității ISp la nivel internațional

sesiuni speciale asupra:

  • Iranului
  • Braziliei
  • Statelor Unite

și rapoarte speciale asupra muncii noastre în:

  • România
  • Taiwan
  • Nigeria

Rezoluția asupra documentelor „Actualizare privind perspectivele mondiale” și „Despre tactică” au fost modificate în cadrul discuțiilor premergătoare conferinței, aprobate și votate în cadrul conferinței. Documentul asupra Chestiunii Naționale va continua să fie amendat pe baza discuțiilor de dinaintea și din timpul conferinței și va fi finalizat și va fi finalizat și supus votului într-o ședință online specială a delegaților la a 4-a Conferință.

În continuare puteți citi rezoluția asupra „Actualizării privind perspectivele mondiale”. Această rezoluție a fost pregătită în martie 2026. Precum e tradiția ISp documentele nu sunt documentele nu sunt actualizate după ce au fost discutate și aprobate, pentru a-și păstra caracterul inițial. Din acest motiv unele fapte și date prezentate în această rezoluție s-ar putea să fie puțin învechite.

Documentul „Despre tactică” va urma peste câteva zile și la o dată ulterioară cel privind „Chestiunea Națională”.

__________________

  1. Situația mondială în 2026 continuă să fie caracterizată de crizelor la mai multe niveluri, reflectând incapacitatea structurală a capitalismului global de a oferi soluții la oricare dintre problemele și provocările umanității. Lumea se confruntă simultan cu rate tot mai scăzute de creștere a PIB-ului, rivalități inter-imperialiste tot mai intense, multiple războaie de tip proxy, o accelerare a degradării mediului și adâncirea inegalității și a polarizării sociale. Creșterea inflației revine pe agenda politică, precum și posibilitatea unei recesiuni mondiale dacă războiul asupra Iranului continuă. Observăm o reorientare către naționalism, militarizare și o nouă cursă a înarmării, cu o creștere masivă a cheltuielilor militare pentru prima dată de la sfârșitul Războiului Rece (deși nu a ajuns încă la aceleași niveluri).
  2. Atunci când a fost scris acest text atacul americano-israelian asupra Iranului continuă. Acesta se adaugă unei întregi serii de evenimente care erau de neconceput acum un deceniu: invazia rusă și războiul care durează de patru ani în Ucraina, răpirea șefului de stat al Venezuelei, genocidul din Gaza, tarife vamale americane care se apropiau de cele din anii 1930 înainte ca Trump să fi fost forțat să bată retragerea (în urma deciziei Curții Supreme din februarie 2026) și multe altele. Într-o declarație recentă după începerea războiului din Iran, directoarea-generală a Fondului Monetar Internațional Kristalina Georgieva, a sumarizat situația bine: „Sfatul meu pentru decidenții politici e să se gândească la ce e de neconceput și să se pregătească pentru asta”.
  3. După cum am explicat în materialul nostru anterior, un factor-cheie care modelează evenimentele mondiale este declinul relativ al imperialismului american ca, mai ales sub Trump, își folosește puterea militară pentru a-și menține poziția dominantă. Apariția Chinei ca principal adversar față de hegemonia SUA a intensificat a intensificat competiția pentru sfere de influență și acces la resurse. Acest conflict influențează aproape toate evenimentele politice mondiale, conferind un caracter de conflict de tip proxy tuturor confruntărilor militare din această perioadă.

Clasa conducătoare mondială este îngrijorată

  1. „Metodele” lui Trump reprezintă o față de tot ceea ce diplomația imperialistă occidentală învățase despre gestionarea problemelor internaționale complexe prin experiența marilor convulsii sociale, a revoluțiilor și a războaielor, în special a celor două războaie mondiale. Demantelarea Națiunilor Unite și a unei întregi serii de înțelegeri internaționale, combinat cu ambiția sa de a deveni conducătorul necontrolat al planetei, provoacă îngrijorare în secțiunile serioase ale clasei conducătoare, la nivel internațional, în rândul aliaților bogați ai SUA și în Statele Unite însăși. Dacă principalii adversari nu ar fi și deținători de arme nucleare, amenințând cu distrugere reciprocă indiferent cine atacă primul, atunci cu siguranță am fi văzut începutul unui Al III-lea Război Mondial.
  2. Disputele lui Trump cu puterile europene a dat naștere unei noi situații pentru imperialismul occidental, una care, pe termen mediu și lung, subminează fix hegemonia americană pe care Trump încearcă să o apere. Secțiunile serioase ale capitalului internațional înțeleg că Trump, dacă este lăsat să acționeze necontrolat, poate împinge planeta spre o altă recesiune economică majoră cu politicile sale protecționiste și războaiele comerciale, iar acum și cu războiul împotriva Iranului. Acesta din urmă nu numai că cauzează o imensă instabilitate regională, dar ridică și posibilitatea unei noi „crize petroliere”, amintind de cea din 1973-74.

Iran

  1. Războiul asupra Iranului indică, printre altele, miopia politică a administrației Trump. E ca și cum invazia Afganistanului (2001), a Irakului (2003) și intervențiile în Siria și Libia în urma „Primăverii Arabe” din 2011 nu s-ar fi întâmplat niciodată. În toate aceste cazuri imperialismul american și occidental nu au reușit să își stabilizeze controlul în teren și au trebuit să se retragă după ce au creat condiții de război civil și haos care au dus la sute de mii de morți în fiecare caz. Ultimul act în drama acestor intervenții a fost apariția Statului Islamic în Irak și Siria (ISIS). De ce s-ar aștepta cineva la rezultate diferite astăzi?
  2. Forțele din teren care au pus capăt avansului ISIS, înainte de înfrângerea acesteia, au fost kurzii (în Kobani, Rojava – nordul Siriei, 2015). Dar în ianuarie (2026) ei au fost (din nou) înjunghiați în spate de către SUA care și-a acordat sprijinul deplin operațiunii militare a noului regim sirian al lui al-Sharaa, care a pus capăt autonomiei extinse de care se bucurau kurzii. Acum Trump și Israelul încearcă să folosească kurzii din Iran și Irak ca forțe terestre pentru războiul lor din Iran.
  3. O schimbare de regim în Iran nu poate fi considerată realistă și nu poate fi realizată doar prin bombardarea țării, fără forțe terestre. Dar orice intervenție militară serioasă, adică la scară largă, a trupelor americane e exclusă. Ocuparea Iranului în întregime este imposibilă. Ceea ce ar fi posibil este trimiterea de forțe mici pentru a ocupa un cap de pod sau altul (de exemplu, în strâmtoarea Ormuz, insula Kharg etc.). Dar fără „schimbarea regimului”, acest lucru nu ar dura.
  4. Atât între SUA și majoritatea puterilor europene, cât și în interiorul establishment-ului american, există diviziuni clare în ceea ce privește operațiunea. Chiar și secțiuni ale taberei MAGA au criticat deschis atacul. Jurnalistul MAGA, Tucker Carlson, a descris împingerea către război drept „dezgustătoare” și „malefice”, în timp ce fosta membră republicană a Camerei Reprezentanților, Marjorie Taylor Greene, a atacat ceea ce ea a numit o politică care pune Israelul pe primul loc. Chiar și segmente ale structurilor de conducere militare și-au exprimat îngrijorarea profundă. Potrivit rapoartelor din presă, Dan Caine, președintele Șefilor de Stat Major Interarme și unul dintre cei mai importanți consilieri militari ai lui Donald Trump, a avertizat că un război cu Iranul nu este o idee bună, iar directorul Centrului Național de Combatere a Terorismului, Joe Kent, a demisionat, declarând că Iranul nu reprezenta o „amenințare iminentă” pentru SUA. Aceste tensiuni reflectă diviziuni mai largi în cadrul clasei conducătoare americane.
  5. Spectrul războaielor din Irak și Afganistan încă planează asupra clasei conducătoare americane. Imperialismul american, luat de val de propria sa doctrină a «Pax Americana», a plătit un preț greu pentru inițierea și angajarea în aceste războaie și ocupații. Ele au costat între 2-3 trilioane de dolari și s-au încheiat cu împingerea Irakului sub influența Iranului, cu retragerea umilitoare a forțelor americane din Afganistan în 2021 și revenirea la putere a Talibanilor. Astăzi, analiștii estimează costul actualului război la aproape un miliard de dolari pe zi, fără a include costul trimiterii de forțe terestre și cel al creșterii prețurilor petrolului.
  6. În timpul bombardamentelor care au început pe 28 februarie, SUA și Israel s-au adresat în masă poporului iranian (prin intermediul rețelelor de socializare), chemându-l să răstoarne regimul și chiar să ia legătura direct cu serviciile secrete americane și israeliene, CIA și Mossadul. Au făcut exact același lucru în timpul Războiului de 12 zile asupra Iranului din iunie 2025. Te întrebi pe ce își bazează acest optimism stupid, că atunci când bombardează o țară, poporul acesteia se poate ridica în favoarea lor? Războaiele, da, pot duce la răscoale, dar abia după ce se apropie de sfârșit sau s-au încheiat, iar clasa muncitoare și oamenii săraci trebuie să trăiască cu consecințele morții, distrugerii și mizeriei cauzate de politicile guvernului lor. Cu toate acestea, atunci când invadatorii lansează bombe, ca poporul să se revolte în sprijinul invadatorilor este lipsit de sens.
  7. „Apelurile” SUA și Israelului către poporul iranian de a se ridica cu armele împotriva regimului nu pot avea, practic, niciun sens decât dacă sunt îndreptate către minoritățile naționale (aproximativ 40% din populație) și în special către minoritatea kurdă. Majoritatea partidelor kurde nu sunt dispuse să joace acest rol, cel puțin deocamdată. Dar dacă o vor face, induși în eroare din nou de niște promisiuni americane false, rezultatul ar fi un masacru de proporții într-un război intern purtat pe linii naționaliste, nu de clasă. Ar putea fi mai feroce și mai devastator decât orice am văzut până acum în Orientul Mijlociu. În orice caz, chiar dacă s-ar întâmpla acest lucru, este o speranță deșartă să se aștepte că aceasta ar duce la instaurarea unui regim pro-american – de fapt, un regim mai nemilos, mai teocratic și mai autoritar i-ar putea lua locul. Totul arată că SUA sunt prinse într-o situație imposibilă.

Spre deosebire de SUA, Israelul are un plan

  1. Spre deosebire de situația în care se găsește SUA, fără un plan real atunci când a intrat în război și fără un plan de ieșire, guvernul Netanyahu are un plan și știe ce urmărește. Israelul își extinde teritoriul și alianțele (pe baza acestui război care a început de fapt în octombrie 2023): în Gaza, după ce a ocupat 53% din enclavă; în Cisiordania, extinzând coloniile; în Liban, cu noua ofensivă împotriva Hezbollah și până la râul Litani; în Siria, consolidând cucerirea Înălțimilor Golan și extinzând teritoriile pe care le deține, apropiindu-se de suburbiile capitalei Damasc; în plus, în Siria își construiește alianțe puternice cu druzii din sud-vestul Siriei și kurzii din estul Siriei. În decembrie 2025, Israelul a devenit prima țară care a recunoscut oficial Somaliland, care își revendică independența față de Somalia din 1991. Aceasta este o mișcare care vizează asigurarea intereselor Israelului în Marea Roșie printr-un partener stabil, asigurându-și “adâncime strategică” împotriva amenințărilor din partea grupurilor aliniate Iranului, în special a houthiților din Yemen. Între timp, regimul Assad din Siria s-a prăbușit, dând o lovitură așa-zisei “axe a rezistenței” dintre Iran, Siria, Hamas, Hezbollah, houthiști și alte grupuri pro-iraniene.
  2. Prin actualele atacuri asupra Iranului, Israelul încearcă să slăbească – întrucât nu a reușit să îl răstoarne – regimul iranian, principalul său rival din regiune, în cea mai mare măsură posibilă. Oricare ar fi rezultatul final, Israelul va ieși cu câștiguri concrete în ceea ce privește expansiunea militară și geografică din această aventură în care este aruncată planeta.

SUA vs Iran – necesitatea vitală a unei poziții echilibrate

  1. Am fost întotdeauna extrem de critici și ne-am opus regimului reacționar, teocratic și capitalist al Iranului. Dar în cazul unui atac al imperialismului american (și al Israelului) împotriva unei țări care se află pe linia a treia sau a patra în ceea ce privește dezvoltarea industrială și economică, nu păstrăm “distanțe egale” – prioritizăm construirea unei campanii anti-imperialiste, anti-americane, anti-israeliene, care cere încetarea războiului și eliminarea bazelor americane (și NATO) din regiune, ca poziție principală și dominantă. Imperialismul american este principalul inamic al clasei muncitoare și al fostelor popoare colonizate de pe glob, iar un eșec al SUA în atingerea obiectivelor sale ar reflecta slăbiciunea tot mai mare a Americii (așa cum am subliniat în rezoluția noastră de anul trecut privind perspectivele mondiale, despre Trump). Acesta este un exemplu concret al pierderii puterii hegemonice de către SUA, ceea ce deschide noi oportunități pentru clasa muncitoare și popoarele oprimate. O victorie clară a imperialismului american ar deschide calea către următorul atac, de exemplu împotriva Cubei, în același mod în care răpirea reușită a lui Maduro în Venezuela a deschis calea pentru atacul asupra Iranului.
  2. Cu toate acestea, această poziție nu înseamnă acordarea vreunui sprijin regimului iranian. Din păcate, după atacul asupra Iranului, largi segmente ale stângii anticapitaliste au uitat complet, în numele anti-imperialismului, de crimele și masacrele regimului din ultimii ani și decenii îndreptate împotriva repetatelor răbufniri ale maselor iraniene. Alții au mers atât de departe încât susțin că pur și simplu nu există probleme cu regimul iranian, iar toate criticile privind lipsa drepturilor sunt doar propagandă occidentală. Aceasta reflectă modul în care stalinismul a afectat gândirea stângii în deceniile care au urmat degenerării staliniste a Uniunii Sovietice. Descrierea situației așa cum este ea cu adevărat este o datorie a revoluționarilor. Păstrarea unei distanțe clare față de regim și continuarea opoziției față de acesta este absolut necesară pentru ca socialiștii revoluționari să deschidă un orizont maselor iraniene care s-au luptat împotriva regimului în ultimii ani și decenii. Acest lucru este important atât la nivel internațional, cât și pentru cadrele revoluționare din interiorul Iranului.
  3. Problema echilibrului este însă esențială. Accentul argumentației și al campaniei noastre trebuie să fie împotriva războiului imperialist și a rolului imperialismului american și al Israelului. Dar nu trebuie să mergem atât de departe încât să evităm să criticăm regimul doar pentru că acesta se opune intervenției americano-israeliene. De fapt, dacă ar exista forțe revoluționare puternice în interiorul Iranului, capabile să răstoarne regimul în condițiile crizei create de război, acestea ar avea responsabilitatea istorică de a o face – dacă nu ar face-o, aceasta ar fi o trădare istorică. Aceasta este, desigur, o abstracțiune teoretică, deoarece în prezent nu există o masă critică de forțe revoluționare pe teren. Totuși este esențial să enunțăm această soluție politică drept premisă necesară pentru instruirea cadrelor menite să alcătuiască viitorul partid revoluționar.

Geopolitica

  1. În cadrul celei de-a treia Conferințe a Internationalist Standpoint (ISp), din martie 2025, am scris:
     
     „Din punct de vedere geopolitic, Trump produce transformări fundamentale a ceea ce a fost considerat stabil în ultimele decenii. Cea mai importantă dintre toate este ruptura uriașă care se creează între SUA și puterile europene. Puterile europene au urmat mai mult sau mai puțin „ascultătoare” Statele Unite în politicile pe care acestea din urmă le-au decis de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial – servindu-și desigur în același timp propriile interese imperialiste. Această alianță a fost unul dintre factorii cheie care au permis Occidentului în general și Statelor Unite în special să domine lumea, în special după prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991. Trump pare să aducă această alianță la un sfârșit brusc (și șocant pentru principalii săi protagoniști).
  2. Pentru un timp principalele puteri europene au răspuns acestor presiuni cu prudență, încercând să evite destrămarea alianței transatlantice în ciuda tensiunilor tot mai mari. Cu toate acestea, disputa privind Groenlanda a fost un punct de cotitură, iar curând după aceea războiul împotriva Iranului a fost un altul. În fața rezistenței UE în problema Groenlandei Trump a dat înapoi, cel puțin deocamdată, fără să urmărească o preluare militară a Groenlandei.
  3. În ansamblu, puterile europene s-au confruntat tot mai mult cu consecințele unor politici modelate de prioritățile strategice ale SUA. Războiul din Ucraina este un exemplu. Inițial țări precum Franța și Germania au ezitat și au explorat posibilitatea unor compromisuri diplomatice cu Rusia. În timp, însă, s-au aliniat strategiei americane. Această schimbare a avut costuri economice semnificative pentru capitalismul european. Ruperea relațiilor energetice cu Rusia a lipsit Europa de gazele naturale ieftine, crescând costurile energetice și slăbind competitivitatea industrială. Povara financiară și militară a războiului din Ucraina a fost de asemenea substanțială. Guvernele europene au oferit un sprijin militar și financiar masiv lui Zelenski, în timp ce Statele Unite au beneficiat economic prin creșterea exporturilor de arme și extinderea vânzărilor de gaz natural lichefiat pe piețele europene. În același timp, statele europene au fost târâte în războiul comercial cu China, din nou sub presiunea SUA. Acest lucru a limitat accesul european la una dintre cele mai dinamice piețe din lume.

„Ordinea bazată pe reguli”

  1. Administrația Trump a dat lovituri repetate la ceea ce a fost descris drept ordinea internațională „bazată pe reguli”. Acest concept se referă la rețeaua de instituții, tratate și norme care s-au dezvoltat după cel de-al Doilea Război Mondial, sub egida SUA și a aliaților săi. Scopul acestui cadru a fost de a crea un sistem internațional care să faciliteze expansiunea globală a capitalismului sub dominația politică și militară a imperialismului occidental și să limiteze expansiunea blocului de țări condus de URSS. Piesa centrală a acestei arhitecturi au fost instituții precum Organizația Națiunilor Unite și o serie de acorduri multilaterale menite să reglementeze conflictele dintre state, să gestioneze relațiile economice și să legitimeze rolul global al puterii americane. Administrația lui Trump desființează practic orice concept de coordonare internațională cu alți capitaliști.
  2. Cea mai recentă lovitură în această direcție a fost crearea așa-numitului „Consiliu pentru Pace”. În acest Consiliu, Trump va fi conducătorul absolut – el va decide și va ordona, nici o decizie nu poate fi luată fără acordul său, el și numai el va decide componența Consiliului său și orice modificare adusă acestuia. Trump vrea să desființeze efectiv Consiliul de Securitate al ONU (în esență, însăși ONU) și să îl înlocuiască cu propriul său Consiliu pentru Pace, care va hotărî unde va fi război și unde pace, răsturnând sau va instalând guverne conform deciziilor sale.
  3. Capitaliștii nu au descoperit peste noapte diplomația, regulile și organizațiile internaționale de parcă ar fi avut o revelație bruscă. Timp de secole, colonialiștii europeni au acționat pe baza forței brute, a jafului, a războaielor și a genocidului. Ei au fost conduși spre diplomație și organizații internaționale de crizele economice și sociale repetate ale sistemului lor, de războaiele în care s-au trezit implicați și, în cele din urmă, de revoluțiile cărora aceste condiții le-au dat naștere.
  4. Marxiștii trebuie să folosească fiecare ocazie pentru a scoate în evidență ipocrizia capitalismului. În acest caz trebuie nu doar să atace trumpismul, ci și să demaște „ordinea bazată pe reguli”, arătând cum a fost folosită iar și iar pentru a ataca regimurile care nu se conformau intereselor imperialismului occidental. Marxiștii nu ar trebui, în lupta lor împotriva deciziilor unilaterale, belicoase și haotice ale lui Trump, să susțină și să apere vechea „ordine” capitalistă, denumită de obicei „drept internațional”, așa cum fac social-democrații, stânga reformistă și chiar și unele curente anticapitaliste. Sub această „ordine” au fost purtate războaiele din Irak și Afganistan, a avut loc ofensiva neoliberală globală împotriva muncitorilor etc. Această „ordine” este acum apusă și dispărută, iar acest fapt se datorează crizei capitalismului care îi împinge pe marii capitaliști/imperialiști să intre în conflict unii cu alții. Sarcina marxiștilor este să ofere alternativa socialistă la nivel continental și global – o ordine socialistă bazată pe respect, democrație, drepturi egale și planificarea democratică a producției pentru nevoile societății, nu pentru profiturile capitaliste.

Impactul asupra războiului comercial cu China

  1. Există motive întemeiate să ne așteptăm că politicile economice ale lui Trump se vor întoarce și ele împotriva sa. Economia SUA nu a luat avânt, nu s-au creat locuri de muncă noi, producția nu s-a întors în Statele Unite așa cum promitea Trump – ca să nu mai vorbim de posibilitatea unei noi recesiuni cauzate de războiul împotriva Iranului. De asemenea, politicile lui Trump nu au adus niciun avantaj Statelor Unite în competiția sa cu China.
  2. Reducerea surplusului comercial mare al Chinei a fost un obiectiv central al politicii americane. La sfârșitul anului 2024 surplusul comercial al Chinei se apropia de 1 trilion de dolari (mai exact 992 de miliarde de dolari), un record istoric, în ciuda faptului că s-a confruntat cu un război comercial din partea SUA și a aliaților săi începând cu 2017. La sfârșitul anului 2025, după noile acțiuni agresive ale lui Trump, surplusul comercial nu numai că nu a scăzut, ci a crescut la 1,2 trilioane de dolari (mai exact 1,19 trilioane de dolari) – un nou record istoric. Pentru comparație, la sfârșitul anului 2017 acesta era de 422,5 miliarde de dolari. În primele două luni ale anului 2026 surplusul comercial a atins un alt nivel record, în timp ce producția industrială a crescut cu peste 6%, mult mai mult decât se preconizase.
  3. Creșterea PIB-ului Chinei a fost de aproximativ 5% în 2025 și este estimată (de către organisme internaționale occidentale) să fie între 4,2% și 4,5% pentru 2026. Este semnificativ mai mică decât în deceniile anterioare, dar este totuși de 2 până la 3 ori mai mare decât creșterea din SUA și din UE. Pentru 2026, se preconizează (de către FMI înainte de războiul din Iran) că PIB-ul global va crește cu 3,1%. China va contribui cu 26,6% la această creștere, India cu 17% (împreună 43,6%), SUA cu 9,9% și Europa (UE cu Marea Britanie) cu 9,5%. Cu alte cuvinte, tendința Occidentului de a pierde teren în raport cu China și India nu a fost frânată.
  4. În ceea ce privește întrebarea dacă războiul comercial al SUA (și al Europei) împotriva Chinei a reușit să îi limiteze dezvoltarea tehnologică, să-i ascultăm pe cei care „știu mai bine”. CEO-ul Google Deep Mind (care a dezvoltat Gemini) și laureat al Premiului Nobel, Demis Hassabis, a declarat recent că modelele chinezești de inteligență artificială sunt mai aproape de capacitățile SUA și ale Occidentului „decât am fi crezut acum un an sau doi. Poate că în acest moment sunt doar la câteva luni distanță”. În aceeași ordine de idei, CEO-ul Nvidia (compania cu cea mai mare capitalizare de piață de pe planetă, evaluată în acest moment la 4,6 trilioane de dolari), Jensen Huang, a făcut declarații precum: „Așa cum spun de mult timp, China este la nanosecunde în urma SUA în domeniul inteligenței artificiale”, „suntem foarte, foarte aproape… China este exact în spatele nostru…” și „China va învinge SUA în cursa IA”.
  5. Dacă privim imaginea de ansamblu al confruntării SUA-China ea e probabil cel mai bine rezumată în titlurile a două dintre cele mai importante instituții ale mass-mediei capitaliste din SUA. „China în epicentru pe fondul haosului american”, scria Bloomberg pe 15 ianuarie, în timp ce New York Times scria pe 31 ianuarie: „Aliații SUA se apropie de China, dar pe condițiile Beijingului”.
  6. Toate cele de mai sus, desigur, nu neagă contradicțiile grave și problemele inerente economiei chineze care, în ciuda intervenției foarte puternice a statului, funcționează pe baza pieței capitaliste. Nici nu neagă faptul că războiul comercial al lui Trump, deși mult mai blând decât retorica belicoasă cu care a debutat la începutul lui 2025, are un efect negativ asupra tuturor țărilor capitaliste și va afecta cu siguranță și China, contribuind la reducerea ratelor sale de creștere economică.

Economia SUA – nu o poveste de succes

  1. Economia este cheia. Indiferent de greșelile pe care Trump și echipa sa le-ar face la nivel internațional, dacă economia SUA avansează și oferă câteva firimituri gospodăriilor din clasa muncitoare și celor sărace din SUA, în timp ce miliardarii devin trilionari, atunci el își va consolida poziția pentru o vreme. Iar „aliații” europeni și din NATO ai SUA, care în prezent îl înjură pe Trump pe ascuns, vor înghiți pastila amară și insultele și se vor adapta noii realități. Trump, desigur, prezintă orice s-ar întâmpla drept o mare victorie realizată datorită carismei sale unice, însă faptele și cifrele economiei americane spun o altă poveste.
  2. La baza economiei americane se află o bombă cu ceas, și anume deficitul bugetar și datoria națională. Politicile lui Trump sunt departe de a oferi vreo soluție la aceste probleme. În ultimul deceniu, deficitul bugetar anual a crescut de la 585 de miliarde de dolari în 2016 la aproximativ 1,8 trilioane de dolari până la sfârșitul anului 2025 (de peste trei ori mai mare, în cifre absolute). Ca procent din PIB, acesta s-a dublat, de la aproximativ 3,1% în 2016 la aproximativ 6%. (FMI și alte instituții financiare internaționale insistă asupra unui maxim de 3% ca fiind necesar pentru stabilitate. Această cifră este parțial arbitrară și rezultată din ofensiva neoliberalismului, deoarece întrebarea-cheie este dacă deficitele sunt direcționate către investiții productive și nevoi sociale, dar rămâne totuși destul de sugestivă pentru problemele cu care se confruntă economia SUA).
  3. Datoria publică s-a dublat într-un deceniu – de la 19,5 trilioane de dolari în 2016 la 38,5 trilioane de dolari în prezent. Aceasta reprezintă aproximativ 124% din PIB. Pentru comparație, în deceniile dintre 1940 și 2024, media datoriei publice a fost de 66,38%. Ceea ce organizațiile capitaliste internaționale consideră necesar (pentru stabilitatea economică) este ca datoria să nu depășească 60% din PIB. Cheltuielile anuale cu dobânzile la datoria publică americană au atins nivelul fără precedent de 1 trilion de dolari. Aceasta corespunde la aproximativ 15% din cheltuielile bugetare, se situează la același nivel cu cheltuielile pentru sănătate (15%) și depășește cheltuielile pentru „apărare” (13%).
  4. Statele Unite înregistrează un deficit comercial cu restul lumii încă din anii 1970. Tarifele impuse de Trump asupra importurilor din țări terțe trebuiau să reducă (și chiar să inverseze) deficitul. În schimb, s-a înregistrat o creștere a deficitului balanței comerciale cu alte țări, de la aproximativ 903 miliarde de dolari în 2024 la 936 de miliarde de dolari până în noiembrie 2025.
  5. El a declarat că, prin impunerea de tarife, va readuce în Statele Unite industrii care au părăsit țara de mult timp, creând astfel multe locuri de muncă bine plătite. Nimic de genul nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, au loc pierderi de locuri de muncă. După cum relatează Bloomberg în ianuarie 2026: „Companiile americane au anunțat cel mai mare număr de disponibilizări pentru orice lună ianuarie de la apogeul Marii Recesiuni din 2009 încoace… Companiile au anunțat luna trecută 108.435 de disponibilizări, o creștere de 118% față de aceeași perioadă a anului precedent”.
  6. Pentru a reduce datoria și deficitele în mod fluid într-o economie capitalistă este necesar să existe rate ridicate de creștere a PIB-ului. Economia SUA nu are astfel de rate de creștere. OCDE estimează că economia a crescut cu doar 2% în 2025. Înainte de lansarea războiului împotriva Iranului, estima o creștere de 1,7% în 2026. Astfel de rate de creștere sunt departe de „miracolele” promise de Trump. Mai mult, această creștere se bazează pe doi factori instabili: a) deficitele bugetare mari menționate mai sus și b) bula inteligenței artificiale în care sunt investite sute de miliarde de dolari (fără a avea vreo idee ce fel de randament vor genera, amintind de bula dotcom din 2000, care a durat 2 ani și jumătate, și în urma căreia Nasdaq a pierdut 78% din valoare, adică o pierdere de peste 5 trilioane de dolari din valoarea de piață). Problema cu deficitele este că la un moment dat forțează o „aterizare” a economiei (recesiune), în timp ce „bulele” se sparg mai devreme sau mai târziu – cele două, de regulă, merg împreună. Astfel, singurul mod prin care capitalismul american poate reduce deficitele este prin politici de austeritate. Trump nu intenționează să facă acest lucru deoarece ar însemna sinuciderea sa politică. Dar acest lucru îi poate fi impus. Contradicțiile economiei SUA duc într-un fel sau altul către recesiune. Și este foarte probabil ca Trump să plătească prețul. Dar asta nu înseamnă că trumpismul – un fenomen cu adevărat periculos – se va încheia.

Nu e fascism

  1. Există o discuție despre cum ar trebui caracterizați Trump și regimul său, o mare parte a stângii vorbind despre fascism. După cum am dezvoltat în materiale anterioare, nu așa stau lucrurile. Fascismul, printre altele, înseamnă distrugerea completă nu numai a tuturor drepturilor (democratice, sindicale, sociale etc.), ci și a organizațiilor clasei muncitoare. Suntem foarte departe de așa ceva. Acest scenariu poate deveni realitate doar dacă clasa muncitoare americană va suferi înfrângeri masive în lupte care depășesc cu mult tot ce am văzut până în ziua de azi.
  2. Se poate vorbi despre elemente fasciste în administrația lui Trump, dar acest lucru este diferit de un regim fascist. Este greșit să vorbim și despre fascizarea societății americane, deoarece, în același timp în care anumite segmente ale societății se îndreaptă spre dreapta, altele se îndreaptă spre stânga și se radicalizează – așa cum o arată victoria lui Zohran Mamdani în New York, fără a ne face, desigur, iluzii despre Mamdani, care este un reformist legat de Partidul Democrat.

Convergență europeană?

  1. Marile puteri europene sunt, în cuvintele publicației The Guardian (11.03.2026), „uluite, marginalizate și dezbinate”. Declarațiile agresive repetate ale lui Trump, problema Groenlandei, războiul tarifar împotriva puterilor europene, războiul din Iran — toate acestea împing UE să se străduiască să se prezinte ca un pol independent în fața competiției atât din partea Chinei, cât și a SUA. Pe acest fundal, discuția despre o mai mare convergență la nivel financiar, fiscal, de apărare,  pe politică externă și pe alte planuri a fost revigorată. Însă nu s-au făcut pași reali.
  2. Ascensiunea lui Trump a creat și mai multe diviziuni în interiorul UE. Există dezacorduri evidente în cadrul UE cu privire la atacul asupra Iranului; între șefii celor două instituții principale ale UE, Comisia Europeană (condusă de Ursula von der Leyen – Germania) și Consiliul European (condus de Antonio Costa – Portugalia); noi ciocniri și o nouă divergență între Franța și Germania, pilonii-cheie ai UE, etc.
  3. Imposibilitatea UE de a-și depăși diviziunile și paralizia și de a evolua către o structură federală are la bază interesele contradictorii ale claselor conducătoare din statele membre, în ciuda integrării foarte avansate a piețelor sale. În fond, capitalismul european nu poate depăși statul-națiune, în ciuda limitărilor pe care acesta i le impune în epoca actuală. Aceasta nu înseamnă că anumiți pași către o convergență mai profundă nu pot fi întreprinși în unele domenii.

Cursa înarmării și militarismul

  1. Una dintre trăsăturile izbitoare ale perioadei actuale este accelerarea rapidă a cheltuielilor pentru armament. Cheltuielile militare au crescut dramatic în ultimii ani, reflectând intensificarea rivalităților geopolitice. Potrivit datelor Institutului Internațional de Cercetare a Păcii de la Stockholm (SIPRI), cheltuielile militare mondiale au crescut într-un an cu 9,4% în termeni reali, ajungând la aproximativ 2,7 trilioane de dolari în 2024. Acesta a fost al zecelea an consecutiv de creștere a cheltuielilor militare și reprezintă o creștere de aproximativ 37% din 2015 încoace.
  2. Guvernele din cadrul NATO au convenit să crească cheltuielile pentru apărare de la 2% din PIB la între 3,5% și 5%. Trump a anunțat o creștere de 50% a cheltuielilor militare până în 2027, ceea ce va duce bugetul militar al SUA la 1,5 trilioane de dolari. Cheltuielile militare ale Rusiei au crescut de peste două ori față de 2021. China se află acum în al treilea an cu o creștere anuală de 7% a cheltuielilor pentru apărare. Rezultatul este un transfer masiv de resurse către sectorul militar. Veniturile celor mai mari producători de armament din lume au ajuns la 679 de miliarde de dolari în 2024.
  3. Mass-media tradițională încearcă să prezinte această schimbare ca având anumite beneficii economice, prin stimularea creșterii și a ocupării forței de muncă. Cheltuielile militare pot crea o cerere temporară în anumite sectoare ale economiei; totuși, impactul lor economic general este relativ limitat în comparație cu alte forme de investiții publice. Estimările sugerează că multiplicatorul fiscal al cheltuielilor pentru apărare este în jur de 0,5, ceea ce înseamnă că la fiecare 100 de euro cheltuiți se generează activitate economică în valoare de aproximativ 50 de euro. În contrast, investițiile în domenii precum infrastructura, educația, sănătatea sau energia regenerabilă produc de obicei randamente de 2 până la 4 ori mai mari. De asemenea, din cauza deficitelor bugetare ridicate și a datoriei publice mari, guvernele sunt nevoite să reducă cheltuielile din alte domenii pentru a putea furniza fondurile necesare pentru armament – ceea ce înseamnă că impactul cheltuielilor va fi și mai mic.
  4. În toate țările, cel mai pregnant în Europa, există o politică conștientă de militarizare. Guvernele încearcă să convingă populația că trebuie să fie pregătită să meargă la război și să lupte pentru țara sa – un concept care nu a mai fost adus în viața de zi cu zi din cauza stabilității relative din țările capitaliste avansate după Al Doilea Război Mondial. Armata germană încearcă în mod activ să recruteze adolescenți prin postări pe rețelele sociale, iar copiii de școală din Italia merg în „vizite educaționale” la unități militare. Ministrul de externe al Greciei a declarat că europenii trebuie să se obișnuiască cu ideea unor sicrie cu steagul UE pe ele.
  5. În același timp, evoluțiile tehnologice transformă natura războiului. Inteligența artificială este din ce în ce mai integrată în operațiunile militare, în special în supraveghere, desemnarea țintelor și coordonarea pe câmpul de luptă. Războaiele din Gaza și acum din Iran au demonstrat expansiunea rapidă a acestor tehnologii. Acum doar câțiva ani, guvernele și companiile de tehnologie asigurau publicul că nu vor apărea probleme morale din utilizarea IA în război deoarece aceasta va fi strict controlată. În realitate, integrarea IA în sistemele militare se dezvoltă mult mai rapid, ridicând pericole profunde privind escaladarea și automatizarea deciziilor letale. După cum explică experții, atât în Gaza, cât și în Iran, modelele de IA iau decizii privind țintele, chiar dacă există o „aprobare umană” finală. Ei numesc acest lucru „o versiune high-tech a bombardamentului de saturație” (adică ucidere fără discriminare, ceea ce este considerat o crimă de război).
  6. Odată ce sistemele tehnologice sunt introduse și integrate în planificarea militară, structurile de comandă și platformele de armament, devine extrem de dificil pentru state să inverseze procesul sau să le limiteze utilizarea. Fiecare pas către automatizare creează presiuni pentru a lărgi adoptarea deoarece puterile rivale caută să evite să rămână în urmă din punct de vedere tehnologic. Rezultatul este o dinamică în care luarea deciziilor este delegată progresiv unor sisteme algoritmice concepute să proceseze cantități vaste de date și să răspundă la viteze dincolo de capacitatea umană. În astfel de condiții timpul disponibil al oamenilor de a judeca si a se controla este drastic redus, ceea ce crește riscul ca escaladarea militară să se producă prin răspunsuri automatizate. Un exemplu care demonstrează cât de catastrofal poate deveni acest lucru este povestea Crizei rachetelor cubaneze din 1962. În punctul său culminant, ofițerul sovietic de pe submarin, Vasili Arhipov, a refuzat să autorizeze lansarea unei torpile nucleare în ciuda presiunii intense din partea altor comandanți care credeau că războiul cu SUA începuse deja. Refuzul său a contribuit la prevenirea unei confruntări nucleare între SUA și Uniunea Sovietică.

Femeile și drepturile persoanelor trans

  1. Potrivit Națiunilor Unite, „Lumea dă înapoi în ceea ce privește egalitatea de gen, iar prețul se plătește în vieți, drepturi și oportunități. Cu cinci ani rămași până la termenul limită al Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă (ODD) din 2030, niciunul dintre obiectivele privind egalitatea de gen nu este pe drumul cel bun.” În ciuda anumitor pași pozitivi făcuți în ultimul deceniu pentru a desființa legile discriminatorii (ca rezultat al luptelor feministe la nivel internațional), femeile dețin în prezent doar 64% din drepturile legale acordate bărbaților. Violența rămâne omniprezentă, una din opt femei declarând că a suferit violență din partea partenerului în ultimul an. Patru milioane de fete sunt supuse anual mutilării genitale feminine. „Pentru a elimina MGF până în 2030 ar fi necesară accelerarea progresului de 27 de ori față de ritmul din ultimul deceniu”. Mortalitatea maternă continuă să curme viața a 800 de femei zilnic din cauza complicațiilor legate de sarcină.
  2. Atitudinea misogină a administrației Trump încurajează guvernele de pretutindeni să încerce să anuleze drepturile femeilor, în special pe problema avortului, în timp ce persoanele trans au suferit un regres clar al drepturilor lor în ultimii ani. Numai în SUA, în 2025, au fost introduse 600 de proiecte de lege anti-trans, vizând asistența medicală, sportul și educația.
  3. Capitalismul nu va permite niciunui drept, câștigat prin decenii de luptă, să fie consolidat – odată intrat în criză, își va asuma caracteristicile sale conservatoare, reacționare și va ataca orice măsură progresistă luată în perioada anterioară.

Mediul înconjurător

  1. Reuniunile anuale convocate de ONU (COP) pentru a aborda criza de mediu au devenit o farsă. Refuzul lui Trump de a recunoaște măcar că există o problemă înrăutățește lucrurile – SUA nici măcar nu se obosește să participe la astfel de întâlniri. Dar Trump doar agravează o problemă deja existentă. Astfel de reuniuni, inclusiv Acordul de la Paris (2015), care a stabilit obiectivul de a se asigura că nu se va atinge niciodată creșterea de 1,5°C a temperaturii planetei (comparativ cu nivelurile preindustriale), nu pot lua decizii obligatorii. Majoritatea specialiștilor sunt de acord acum că obiectivul de 1,5°C a fost deja pierdut, iar dacă nu se iau măsuri drastice planeta se îndreaptă către o creștere cumplită de 2,5 – 2,8°C.
  2. Ultima astfel de reuniune, COP30, a avut loc în noiembrie anul trecut la Belém, Brazilia, la gura Amazonului, pentru a arăta, teoretic, respect față de ceea ce este adesea descris drept „plămânii planetei”. Nimic de genul acesta nu s-a întâmplat. Puterea corporațiilor nu s-a făcut simțită doar prin activitatea de lobby în jurul reuniunilor COP, ci acum este „în interiorul lor”: peste 1.600 de lobbyiști din domeniul combustibililor fosili au fost acreditați să participe la COP30 – delegația lor a fost mai numeroasă decât cea a oricărei alte țări, cu excepția gazdei, Brazilia. Agenda dominantă a continuat să se bazeze pe trei piloni: piețele de carbon (ceea ce înseamnă că țările bogate pot continua să genereze gaze cu efect de seră cumpărând „drepturile” națiunilor mai sărace), parteneriatele public-privat pentru „infrastructura verde” și tehnologii precum captarea și stocarea carbonului care permit continuarea extracției de combustibili fosili cu promisiunea unei „curățări” în viitor. Inițiativa emblematică a lui Lula, lansată oficial la Belém cu sprijinul ONU, al Băncii Mondiale etc., TFFF (Tropical Forests Forever Facility), urmărește să recompenseze țările cu păduri tropicale care nu taie copacii. Adică, în loc să ia măsuri decisive pentru a proteja pădurile tropicale și a investi corespunzător și rațional în energie regenerabilă oferă stimulente pentru ca capitalul privat să decidă ce este mai profitabil de făcut. Nu se iau măsuri serioase în direcția energiei regenerabile; dimpotrivă, există un nou val de creștere a combustibililor fosili pentru a satisface cerințele extreme ale IA în materie de energie. Energia nucleară revine pe ordinea de zi sub formă de centrale mai mici; este descrisă acum drept „verde”.

Sărăcia și inegalitatea

  1. Realitatea pentru miliarde de oameni ai muncii rămâne una a insecurității, sărăciei și a strămutării. Potrivit celor mai recente cifre aproximativ una din zece persoane la nivel global – în jur de 800 de milioane – trăiește în continuare în sărăcie extremă (adică în condiții de malnutriție), în timp ce aproape jumătate din populația planetei (46%) trăiește cu mai puțin de 8,3 USD pe zi. În același timp, concentrarea averilor a atins niveluri fără precedent: cei mai bogați 1% dețin mai multă bogăție decât restul de 95% din populația lumii la un loc. Războaiele, dezastrele naturale și prăbușirile economice îi împing pe milioane de oameni să se deplaseze peste granițe sau în interiorul țărilor. Capitalul este, de departe, principalul beneficiar al creșterii economice, la un nivel nemaivăzut până acum, în timp ce oamenii muncii se confruntă cu salarii reale în scădere, locuri de muncă precare, insecuritate tot mai mare și costuri de trai în creștere.

Conștiința

  1. Sărăcia, insecuritatea locului de muncă, inegalitatea, atacurile asupra drepturilor democratice și a altor drepturi, drepturile de gen, mediul – toate sunt probleme cheie care au un impact major asupra conștiinței. Acest lucru se exprimă politic printr-o criză profundă a partidelor și instituțiilor capitaliste tradiționale. În multe țări, vidul creat a permis extremei drepte să câștige teren. În același timp, acolo unde există forțe capabile să prezinte o alternativă de stânga ea poate obține succese, așa cum ilustrează recenta victorie a lui Mamdani în New York. Aceste tendințe contradictorii reflectă aceeași realitate subiacentă: sistemul politic creat în perioada anterioară de stabilitate capitalistă este din ce în ce mai puțin capabil să facă față, iar oamenii caută o cale de ieșire. Cu toate acestea, tabloul general este unul al unei continue retrageri a forțelor de stânga și ale organizațiilor clasei muncitoare și al unei ascensiuni a extremei drepte.
  2. Acest lucru are, evident, un impact asupra societății, întrucât straturi largi ale populației care suferă în condițiile actuale se simt disperate, dar și paralizate în căutarea unei căi de ieșire. Raportul OMS privind Sănătatea Mintală din 2025 a constatat că afecțiunile de sănătate mintală au atins un „maxim istoric”, întrucât „peste un miliard de oameni trăiesc cu o afecțiune de sănătate mintală, dar majoritatea nu primesc îngrijiri adecvate”. Acestea nu sunt doar probleme individuale, ci simptome sociale ale unui sistem care oferă doar insecuritate și alienare. Acest lucru se reflectă și în tendințele culturale. Există o creștere vizibilă a genului „distopic” în arte, deoarece acesta corespunde anxietăților reale legate de direcția în care se îndreaptă societatea.

Lupta de clasă

  1. În ciuda lipsei unui proiect politic de stânga, muncitorii și tinerii continuă să lupte. În ultimele luni, am asistat la mobilizări semnificative ale clasei muncitoare, îndreptate mai ales împotriva creșterii costului vieții cauzate de inflație. Într-un număr de țări europene, precum Portugalia, Spania, Italia și Belgia, au avut loc greve importante în sectorul transporturilor, afectând în special aeroporturile și trenurile, dar și în educație și sănătate. În Belgia, lucrătorii feroviari au intrat într-o grevă de 72 de ore în martie 2026, întrerupând conexiunile dintre Londra, Paris și Bruxelles – în urma grevelor și demonstrațiilor din toamnă și iarnă împotriva reformei pensiilor și a austerității. În Italia, pe lângă acestea, a avut loc greva generală demnă de admirație împotriva genocidului din Palestina și în apărarea Flotilei Global Sumud către Gaza. În afara țărilor „dezvoltate”, greve și mobilizări importante au avut loc și în țări fost-coloniale (numite „sudul global”), precum Nigeria, Iran, Mexic etc.
  2. O caracteristică a perioadei recente a fost ascensiunea generației Z (noua generație de adolescenți și tineri în jurul vârstei de 20 de ani). Tinerii de astăzi cresc în condiții de criză permanentă – insecuritate economică, colaps climatic, război, suprimarea drepturilor de gen, suprimarea generală a drepturilor democratice și a altor drepturi. Acest lucru produce o radicalizare în rândul unor segmente largi ale generației Z, exprimată prin revolte, proteste și mobilizări în masă. Proteste conduse de tineri au izbucnit în mai multe țări din cauza condițiilor economice și a represiunii politice, inclusiv în Bangladesh, Nepal, Madagascar, Kenya, Peru, Maroc și altele. Aceste izbucniri nu constituie o mișcare politică coerentă, dar demonstrează o respingere tot mai mare al sistemului existent și o deschidere către alternative radicale. Faptul că aceste mișcări nu au o structură politică puternică sau forme stabile de organizare face ca ele să se stingă adesea foarte repede. Aceasta se datorează, în fond, lipsei unei alternative politice din partea stângii.
  3. Una dintre cele mai importante țări în care au avut loc greve și mobilizări semnificative au fost Statele Unite. Acest lucru este deosebit de important, indicând faptul că ascensiunea unui candidat de extremă-dreapta precum Trump la putere nu duce neapărat la înfrângeri grave ale mișcării de masă, ci dimpotrivă, poate crea condițiile pentru o luptă mai hotărâtă. O luptă foarte importantă a avut loc în sectorul medical din New York, unde asistentele medicale au intrat în grevă timp de 46 de zile; greva de la Boeing, care a durat 102 de zile, a fost urmărită la nivel internațional de către muncitori; a existat o serie de greve „în lanț” importante la Starbucks etc. Dar ceea ce a ieșit în evidență a fost răspunsul hotărât al muncitorilor și tinerilor din Minnesota după uciderile lui Rene Goode și Alex Pretti de către agenții ICE, care a luat forma unei greve generale parțiale ce i-a forțat pe Trump și pe ICE să dea înapoi. Este foarte important faptul că subiectul unei greve generale la nivel național împotriva lui Trump este acum luat în discuție și dezbătut de muncitorii din mai multe state federale. Zilele protestelor „Fără regi” („No Kings”), organizate de mai multe ori de la inaugurarea lui Trump, au fost masive – în cea mai recentă mobilizare, din 28 martie, sub sloganurile „Fără regi, fără ICE, fără război”, se estimează că au participat aproximativ 8 milioane de oameni, la 3.000 de mitinguri în întreaga țară.

Nicio revitalizare a Noii Stângi

  1. În ciuda acestor progrese în lupta de clasă și în conștiința internațională, acest lucru nu s-a reflectat în ascensiunea unor noi partide de stânga care să poată oferi o cale de urmat. Cele mai recente două evoluții, din Marea Britanie odată cu formarea partidului „Your Party”, și din SUA cu succesele DSA (Socialiștii Democratici din America), nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor. În special în Marea Britanie, deși 800.000 de persoane și-au exprimat interesul pentru „Your Party” după anunțarea înființării sale, doar câteva zeci de mii s-au alăturat în cele din urmă. Cauzele acestei siuații țin de deficiențele conducerii, divizată între două facțiuni care se subminează reciproc în public, de o abordare de sus în jos din partea majorității conduse de Corbyn și de un program politic neclar. DSA din SUA a ajuns la 100.000 de membri și are sute de membri aleși în diverse funcții publice, inclusiv câțiva în Congres, dar nu are un avânt al schimbării real din cauză că nu oferă direcții de construcție a mișcărilor de masă, este legat de establishment-ul Partidului Democrat și are o structură deconducere de sus în jos. PSOL din Brazilia pe de altă parte se confruntă cu o altă criză majoră întrucât aripa sa dreaptă se desprinde pentru a se alătura partidului de guvernământ al lui Lula.

Marxism

  1. Pentru socialiștii revoluționari sarcina centrală este să lege aceste lupte în curs de dezvoltare și pe cele care vor urma într-o mișcare conștientă care să vizeze contestarea capitalismului și să pună bazele puterii muncitorilor și ale unei societăți socialiste. Construirea unor partide revoluționare de masă de stânga este instrumentul necesar pentru ca aceast obiectiv să fie realizat. Stânga revoluționară nu a reușit să ofere o viziune clară, în ciuda crizei masive a sistemului capitalist. Ca regulă generală, aceasta este multifracturată și incapabilă să influențeze evoluțiile. Unele înfrângeri majore ale clasei muncitoare la nivel internațional oferă contextul acestui tablou negativ – în primul rând restaurația capitalistă din fostele state staliniste din Uniunea Sovietică și Europa de Est, precum și incapacitatea clasei muncitoare de a respinge atacurile care au urmat recesiunii din 2007-2008-2009. Dar există și factori subiectivi: trăsături sectare, trăsături oportuniste, percepția predominantă în majoritatea actualelor grupuri troțkiste internaționale că ele – și numai ele – știu cum să conducă clasa muncitoare către putere, etc. Internationalist Standpoint se luptă pentru a depăși aceste deficiențe, pentru a construi o organizație revoluționară internațională de dimensiuni considerabile, ancorată în clasa muncitoare și în rândul tinerilor, și în același timp pentru a asista la construirea unor organizații de luptă de masă ale muncitorilor, fiind deschisă la discuții și colaborare cu grupuri care provin din medii diferite și cu care pot exista diferențe de analiză. Viitoarele organizații revoluționare de masă ale clasei muncitoare vor fi construite prin amalgamarea diferitelor curente revoluționare și nu prin creșterea liniară a vreunuia dintre grupurile revoluționare actuale.