Politica radicală a ultimilor zece ani a stat sub semnul unei false dihotomii între avansarea drepturilor sociale și lupta pentru bunăstarea economică a muncitorilor – presupuși automat bărbați albi, cis-hetero și creștini măcar cultural. Oricine se dedică cu o minimă seriozitate studiului și practicii socialiste descoperă imediat unitatea celor două dimensiuni prezentate ca antagonice de către revizioniști și oportuniști, însă tocmai această instrumentalizare oportunistă a tensiunii dintre, să zicem, factorii identitari și economici este ceea ce împiedică pe mulți din a se deda unei activități socialiste autentice. Să luăm, de exemplu, problema ascensiunii extremei drepte, unde discuțiile dintre activiștii politici se polarizează în jurul încercărilor de a stabili cauza susținerii reacțiunii de către muncitori, cadrul adoptat permițând doar un sprijin, irelevant dacă e critic sau nu, pentru marele capital chipurile mai progresist și cele mai de stânga partide tradiționale, respectiv minimizarea pericolului reacționar. Pe de-o parte, ipoteza social-progresistă vede muncitorii ca trădând celelalte pături populare, ba chiar și propriul interes economic, dintr-un șovinism înnăscut; pe de altă parte, explicația economistă îi vede pe muncitori ca fiind deja trădați de „stânga” și doar raliindu-se în spatele reacției care măcar ia seama de suferința lor. Într-un fel ambele perspective spun aceeași poveste, fapt cu atât mai curios cu cât este o poveste care nu are multe în comun cu realitatea empirică.
O primă problemă ar fi că nu prea iese contabilitatea electorală. Este adevărat că fenomene ca Brexit, cele două mandate ale lui Trump sau populismul de dreapta transformat în suveranism s-au petrecut pe fondul unor reconfigurări electorale, însă nici pe departe la fel de dramatice precum sugerează discursul public. În 2016 cei mai săraci americani au preferat-o în continuare pe Clinton în fața lui Trump, în 2020 partidul Republican rămăsese în continuare la fel de „muncitoresc” pe cât era încă din anii 1980, iar în 2024 Harris a pierdut față de Biden voturi de la toate păturile sociale, mai puțin de la muncitorii sindicalizați dintre care chiar a atras mai mulți. Cât despre România, în măsura în care profilul localităților corelează cu profilul votantului, Georgescu a fost cel mai votat tocmai în acele localități cu o economie productivă în creștere, bazinul său electoral fiind deci format din mica burghezie și muncitorii care aspiră la această condiție. În realitate cel mult poate fi vorba despre o dealiniere a clasei muncitoare, așa cum e ea definită sociologic, care nu mai sprijină monolitic partidele tradiționale de stânga, însă nu fiindcă ar fi întors armele, ci pentru că participă din ce în ce mai puțin în arena electorală, atât în SUA, cât și în România. A doua problemă este că legătura dintre stânga radicală și marea politică oficială este prea firavă pentru a putea vedea în politicile democraților, sau a oricăror omologi, emanația stângii.
Printr-o alchimie sofistă ambele probleme sunt rezolvate la pachet cu un recurs la istorie. Astfel, fluctuațiile alminteri neimpresionante în preferințele electorale ajung înscrise pe un mai lung traseu al trădării unei pături a proletariatului de către alta. Momentul când stânga și-a abandonat baza socială este proiectat până în trecut spre anii 1960, în mișcarea contra-culturală nord-americană, respectiv mișcarea pentru drepturile civile, protestele din Mai 1968 și formarea revistelor sau organizațiilor încadrate în general drept Noua stângă. E imposibil de contestat că elemenete din discursul și practica noii stângi au fost recuperate în cadrul politicii neoliberale sau că există o relație între noua stânga și activismul instituționalizat în ONGuri finanțate de marele capital și marile state imperialiste. Până aici suntem de acord atât cu social-progresiștii, cât și cu economiștii. Dar pentru a vedea în mijlocul secolului XX trădarea progresului social de către muncitorii care preferă consumismul adus de capitalism și imperialism, respectiv trădarea muncitorilor de către stânga care a abandonat lupta pentru drepturile muncitoriul în schimbul intrării în stratul profesional-managerial trebuie făcută abstracție atât de cum a debutat perioada, cât și de cum s-a încheiat.
Trucul de limbaj în care stă toată narațiunea e prezentarea vechii stângi din prima jumătate a secolului XX ca unitară și nu ca o coalație tensionată în continuă schimbare între social-liberali, socialiști aliniați URSS, radicali indepedenți și grupări muncitorești. Tocmai asta ignoră Catherine Liu când vorbește despre clasa profesional-managerială, Thomas Pikkety despre stânga brahmană, Sahra Wagenknecht despre stânga ca stil de viață sau răposatul Claude Karnoouh despre stânga de spectacol/de operetă. Departe de a excava istoria vreunei mutații a stângii, toate aceste povești, care-s de fapt aceeași poveste purtând alt titlu de marketing, obfuschează trecutul întinzând prezentul peste el. Ceea ce apare drept infiltrarea noii stângi în cultura multinaționalelor, a partidelor social-democrate și liberale sau a sectorului non-guvernamental sunt doar trofeele cu care societatea burgheză face paradă după ce a îngenuncheat și înfrânt acele mișcări care o contestau. Și este vorba despre înfrângere, nu despre infiltrare, derivă sau topire, căci orice discuție despre recuperarea studenților radicali în marile partide liberale, respectiv turnura culturalistă a teoriei este incompletă fără recunoașterea reprimării violente a celor mai militante elemente care au compus mișcările radicale ale anilor 1950 și 1960. Această înfrângere a avut loc dintr-un complex de erori teoretice care au dus la greșeli tactice și strategice, dar s-au petrecut și în contextul unor condiții istorice obiective.
Merită să menționăm că logica și traiectoria trădării muncitorilor de către stânga, sau a revoluției de către muncitori, nu-s deloc diferite de cele regăsite în conspirația reacționară a neomarxismului, așa cum e ea oferită de Lyndon LaRouche și apoi de William S. Lind. Menționăm acest detaliu nu pentru a încheia moralizant discuția, ci pentru a indica faptul că în înțelegerea lor sucită a lumii, conservatorii retează însăși premisele dihotomiei atât de obositoare. Motivul pentru care politicile woke le apar acestora drept neomarxiste este că dintotdeauna marxismul a susținut unitatea luptelor, a înțeles că depășirea capitalismului înseamnă nu doar salarii mai bune pentru muncitori, ci chiar sfârșitul muncii salariate, sfârșit care nu se poate atinge fără emanciparea femeilor, eliberarea popoarelor colonizate, dinamitarea ierarhiilor rasiale, dizolvarea familiei nucleare și a tuturor celorlalte instituții care sunt produse și reproduc societatea pe clase. Au existat și încă există socialisme care n-au avut asemenea ambiții, dar așa cum Marx le-a criticat pe bună dreptate pe cele contemporane lui și noi trebuie să le criticăm pe cele contemporane nouă.
Cât de vechi este wokismul?
Faptul că feminismul, anti-rasismul, lupta pentru drepturile persoanelor queer sau politicile de mediu sunt cât or fi ele de prezente în spațiile de stânga radicală arată de fapt cât de recentă e instrumentalizarea acestor teme de către liberalism, respectiv transformarea lor în categorii de consum. Infamul leftist circular firing squad sau complexul de fenomene descris de răposatul Mark Fisher drept Castelul vampirului — este interesant de menționat că pe cât de antologic a devenit eseul lui Fisher, el a stârnit nu doar critici care se încadrează destul de bine în tipologia reacțiilor descrise de text, ci și destule replici care îi demonstrează caracterul mai degrabă mitologic, inclusiv din partea editorului care a comandat articolul — apar tocmai fiindcă mișcări pentru drepturile muncitorilor, ale mediului, ale femeilor, ale persoanelor rasializate, ale persoanelor queer, ale persoanelor cu dizabilități sunt forțate să ocupe același spațiu de către un sistem care vrea exploatarea din ce în ce mai intensă a tuturor acestor categorii. Deși greu de coordonat în lipsa unui cadru teoretic precum al marxismului, toate aceste lupte s-au recunoscut iar și iar ca făcând parte din același război împotriva câte unui aspect al societății burgheze.
Că linia trasată de la noua stângă la wokeness nu-i nici pe departe un fir călăuzitor, ci o cârpeală e demonstrat și de cât de nou este limbajul prin care se discută clivajul care s-a petrecut, chipurile, acum mai bine de jumătate de secol. Deși apare folosit ironic și auto-critic în spații radicale încă din anii 1970, termenul de corectitudine politică nu iese din subteran ca subiect relevant în presă și literatură decât de la finalul anilor 1980, lansat de publicistica conservatoare cu un sens explicit peiorativ, așa cum se poate vedea pe Google Ngram – punctul de turnură este publicarea în 1987 a cărții The Closing of the American Mind, de Alan Bloom. De la începutul anilor 1990 începe să-și facă apariția formula identity politics. Termenul original avea un sens diferit, propriu, dar cu anii 2000 începe să fie folosit aproape ca sinonim pentru formula negativă a p.c., frecvența folosirii având nu doar același ordin de magnitudine, ci și creșterea frecvenței unei formule corelând cu scăderea frecvenței celuilalt termen. E important de consemnat acest transfer, căci în ciuda unor patologii legitime care pot fi descrise folosind p.c. sau idpol sau woke substratul rămâne cel al unei critici conservatoare, de rea-credință. Între 2013, 2014 și 2015 identity politics explodează până la picajul din 2020 când termenul woke nu mai este doar parte din argoul persoanelor afro-americane din SUA și al unor utilizatori de pe Twitter, ci devine folosit ca sinonim pentru corectitudinea politică și politicile identitare într-o deturnarea foarte asemănătoare cu cea a p.c. cu câteva decenii în urma – de mare „ajutor” au fost articolele și cărțile lui James A. Lindsay, cum ar fi Counter Wokecraft: A Field Manual for Combatting the Woke in the University and Beyond. Tiparul prezenței termenilor în publicistică se reproduce și în uzul comun al acestora, după cum poate fi verificat pe Google Trends. De la un interes de fond pentru oricare cuvânt din câmpul lexical, curiozitatea față de political correctness explodează în 2015, lăsând din 2016 loc pentru identity politics, iar din 2020 woke le acoperă pe amândouă.
Este grăitor felul în care un termen îl subsumează pe celălalt, mai ales ținând cont de momentele când își fac apariția. Critica corectitudinii politice nu este făcută de socialiști sau de muncitori care se văd dați la o parte din mișcările progresiste, ci de către conservatorii care văd în universități o ultimă redută instituțională a radicalismului politic după declararea sfârșitului istoriei în urma căderii URSS – e prea puțin relevant pentru conservatori că pentru a supraviețui în catedrele vestice de filosofie, sociologie și literatură multe teorii cu origini în marxism și-au retezat tocmai potențialul radical. Al doilea avânt, și cel care stă la baza dihotomiei actuale, se petrece în umbra Crizei Financiare, după eșecul unor mișcări ca 15-M sau Occupy Wall Street. Într-o lume interconectată și digitalizată, dar în care internetul încă era mai mult pe un calculator de acasă, establishment-ul a reușit să minimizeze și să izoleze aceste proteste explicit politice. Cei care au ocupat Zucatti Park au făcut-o pentru că datorită formării intelectuale și profesionale erau mai sensibili la momentul prin care trecea societatea și la evenimente din alte colțuri ale lumii. Poate nu mai bine pregătiți să răspundă momentului, dar în mod sigur mai atenți și dornici să facă ceva. Însă societatea nu trecea printr-o criză doar pentru ei, de aceea în anii care urmează are loc atât o politizare a numeroase spații civice și culturale, cât și o încrâncenare reacționară împotriva radicalismului embrionic. Exemplele sunt multe și pot părea destul de jalnice în marginalitatea lor, dar această marginalitate e dată de modul în care era structurată societatea, anume într-o puzderie de comunități alternative gravitând în jurul unui mainstream tehnocratic și relativ anodin-conservator orb la masele de oameni încă în suferință. În 2012 încearcă să fie lansat Atheism+, o mișcare care să transforme Noul ateism nu doar într-un vehicul pentru promovarea scepticismului dintr-unul din principalele războaie culturale ale anilor 2000 într-o mișcare general progresistă; împotriva acestei tentative, figuri ale mișcării pentru care lupta împotriva conservatorismului evangelic nu a contat niciodată la fel de mult ca promovarea islamofobiei, cum ar fi Richard Dawkins, Sam Harris și numeroși mici influenceri, s-au radicalizat îmbrățisând creștinismul cultural. Câteva foarte timide tentative de reglementare a Silicon Valley din finalul primului mandat al lui Obama și ușoare critici din presa mainstream aduse sectorului tech cu privire la efectele pernicioase ale concentrării de capital sau a sexismului sistemic din cadrul industriei au fost de ajuns pentru a împinge numeroși ingineri și finanțatori californieni în brațele NRx și mai ales ale lui Curtis Yarvin. În domeniul producției culturale de masă, tentative – în cele din urmă viciate și oportuniste – de a realiza artă și critică cu un unghi politic și social au dat naștere unor răspunsuri ca Sad Puppies sau GamerGate. Lista ar putea continua, dar credem că exemplele sunt suficiente pentru a picta imaginea unei societăți fragmentate, neangajate politic, pentru care munca nu era un spațiu de luptă socială, care de abia își descoperea militanța, militanță împotriva căreia au apărut reacții cel puțin pe măsură.
Pe fondul acestei ridicări incomplete, dar generalizate, a conștiinței indivizilor apare în SUA, cu ecouri internaționale, rețeaua Black Lives Matter. Deși foarte repede recuperată prin transformarea inițiatorilor săi în activiști vedete, mișcarea a început într-o manieră cât se poate de organică, militând pentru demilitarizarea poliției, reforma sistemului carceral, despăgubirea populației afro-americane pentru secolele de sclavie, investiții în educația publică și pentru accesul la hrană sănătoasă. Dintr-o nefericită sincronizare istorică, când mișcarea era încă necoaptă, activiști BLM s-au lăsat folosiți în cadrul campaniei pentru prezidențiale a lui Clinton pentru a sădi ideea nu a indivizibilității luptei economice în raport cu lupta anti-rasistă, ci tocmai a incompatibilității dintre cele două. Politicile identitare au fost în SUA pariul prin care aripa neoliberală a capitalului s-a apărat atât de contestările populare, cât și de cele din partea aripei mercantile. Din punct de vedere electoral pariul n-a funcționat, fiindcă situația geopolitică și circuitul de acumulare a capitalului începea să refuze politicile liber-schimbiste, dar abordarea lui Clinton a ajutat la îngreunarea organizării politice a clasei muncitoare, fără măcar a suda partidul Democrat de cauzele justiției sociale și de mediu.
Încă din 2016, David Betras, președintele unei filiale a partidului Democrat din statul violet Ohio, a găsit în comunitatea trans un țap ispășitor pentru victoria lui Trump atât la podcastul The Daily, cât și pentru NPR, critică pe care o reiterează în Washington Post în 2017. Betras nu era nici pe departe singurul politician, cu atât mai puțin jurnalist, activist sau cercetător, care afirma că partidul Democrat a fost capturat de elite și a abandonat clasa muncitoare, dar era printre puținii, din cei care s-ar descrie ca progresiști, pentru care elitele nu-s milionarii și miliardarii, ci minoritățile etnice și de gen. Victoria lui Biden, departe de a întări alianța dintre Democrați și activiști a semnalat partidului că poate să se descotorosească de cei din urmă. În vara lui 2020, după uciderea lui George Floyd de către polițistul Derek Chauvin, ia naștere campania Defund the Police, ca o formă deja slăbită a revendicării pentru abolirea poliției; revendicarea este îmbrățișată de The Squad și de alte figuri progresiste din politica locală a SUA, cum ar fi Kshama Sawant. Fără ca vreun proiect de lege să apuce să treacă sau să-și facă simțit efectul, Defund the Police este imediat înfierată de Democrați ca responsabilă pentru rezultatele dezamăgitoare ale alegerilor down the ballot din 2020 și a unor alegeri parțiale din 2021. Nu doar că democrații continuă să se departajeze de activiști, dar devin mult mai puțin specifici în țințele alese. În 2023 John Judis și Ruy Teixeira, doi ideologi ai partidului democrat, încep să bată monedă pe aparentul clivaj dintre interesele muncitorilor și revendicările activiștilor pentru cauze sociale – ironia face că în 2002 aceiași ideologi anunțau că în baza schimbărilor demografice partidul Democrat va domina politica SUA în secolul XXI. După înfrângerea lui Harris din 2024, acestora li se alătură, printre alții, Ezra Klein și Matthew Yglesias în identificarea organizațiilor pentru justiție socială, denumite conspiratorial „grupuri”, ca sursă principală a eșecului electoral. Dacă ipoteza e adevărată, atunci Donald Trump și Elon Musk sunt doar niște băieți de treabă care vor să-și întărească adversarii, fiindcă optimizarea bugetului federal prin DOGE caută cu precădere să elimine fix susținerea dată de stat „grupurilor”. Știm însă cât mare este autonomia partidului Democrat față de grupuri, căci mișcarea Uncommitted din 2024 nu a jucat deloc același rol ca BLM în 2016, Democrații preferând să dea președinția lui Donald Trump decât să asculte de vocile a 100.000 de oameni din statul pivot Michigan care îi cereau lui Joe Biden să susțină încetarea masacrului din Gaza. Când Vivek Chibber invită stângiștii și socialiștii să se alăture luptei împotriva wokness nici măcar nu călărește ștrengar un val anti-sistemic, ci e chiar în coada oamenilor care de două decenii dictează agenda partidului Democrat.
Până în a doua jumătate a anilor 2010 societatea largă descoperea că istoria nu merge autonom spre progres, prosperitate generală și dispariția formelor de opresiune, că inegalitatea, nedreptățile sociale și discriminările sistemice curg unele în altele potențându-se unele pe altele, și făcea asta nu steril în băncile universităților citind literatură post-marxistă sau vulgarizări decontextualizate ale teoriei critice, nu în cadrul sectelor comuniste și anarhiste, ci în baza experienței lor de zi cu zi, a încercărilor de a crea o lume mai bună blocate violent de o politică oficială ipocrită și de forțele reacțiunii. Dar în lipsa unei organizații de masă cu tradiție în socialismul științific, liberalismul, prin campania lui Clinton, a putut să tragă garduri de sârmă ghimpată între domeniile existenței sociale, între economic, social, cultural, legal, politic, în special exagerând atractivitatea lui Trump pentru „clasa muncitoare albă”. Oricine caută cauzele rupturii dintre muncitori și activiști în istoria secolului XX, în practicile noii stângi sau în așa-zisele teorii post-moderne face de fapt jocul capitalului și a reacțiunii. Ruptura este produsă chiar de capitalism, prin diviziunea tehnică și socială a muncii, prin separare populației între clasa capitalistă și clasa muncitoare și împărțirea celei din urmă într-o pătură activă, o populație de surplus relativ și o populație de surplus absolut. Departe de a cresta falii între diferitele pături populare, momente ca mijlocul secolului XX sau a doua jumătate a anilor 2010 au adus păturile populare suficient de aproape unele de altele cât măcar să-și dea seama că sunt dezbinate, deși ar trebui să fie unite. Gândire post-modernistă e de abia aici, în a crede că identificarea unei realități sociale e totuna cu producerea ei.
Cine a înfrânt populismul de stânga?
Din cronologia de până acum trebuie să fie clar că policile identitare nu au fost scoase din pălărie pentru a bloca calea unei social-democrații reformiste redescoperite. Din contră, socialismul, reformist sau revoluționar, a putut reveni în atenția publicului mare, în politica oficială, tocmai fiindcă societatea fierbea deja de câțiva ani și cerea o schimbare. Eșecul campaniei din 2016 a lui Bernie Sanders este prezentat drept un caz paradigmatic pentru felul în care progresismul social ajunge instrumentalizat în înfrângerea socialismul presupus eminamente economic.
Dar campania lui Sanders nu a eșuat fiindcă i s-a luat odată microfonul pe scenă la un eveniment public, a scris presa liberală câteva articole cu rea-credință și niște conturi de Twitter au fost enervante. Fără îndoială că organizarea campaniei i-a fost îngreunată de fabricarea unui antagonism esențial între justiție socială, în special reforma sistemului carceral al SUA, și inegalitate economică. Dar a fost atacat și prin unghiul anti-comunismului, prin criticarea în detaliu a programului său stindard Medicare For All, cât și prin contestarea viziunii sale asupra efectelor sociale ale inegalității. Meschine sau legitime, astfel de reacții fac parte din jocul politic și ar trebui să fie de la sine înțeles că un candidat care contestă hegemonia capitalului, chiar și într-un mod reformist, va fi luat în colimator; ba chiar Sanders a fost tratat cu mănuși de mainstream media față de tratamentul aplicat lui Trump, iar acesta din urmă a câștigat în 2016 nu doar alegerile din interiorul partidului Republican, ci chiar președinția SUA. De asemenea, nu toate criticile primite de Sanders erau lipsite de substanță, căci vine într-adevăr cu o viziune economistă și avea puncte oarbe în ceea ce privește rolul sistemului de justiție în susținerea capitalismului. Acest economism și această mărginire a viziunii s-au exprimat înzecit în simpatizanți dintre ai lui Sanders au adoptat tocmai cadrul de analiză al adversarilor săi, doar întorcându-l pe dos, acceptând că într-adevăr economia este un domeniu separat de lupta împotriva sexismului și rasismului, insistând numai că ea are prioritate — au uitat că absurdul identității politice fiscally conservative, socially liberal fusese demascat de suficientă vreme încât mai putea funcționa doar ca subiect de glume. Foarte puțini au fost cei ca Adolph Reed Jr. care a adoptat minima poziție rezonabilă prin refuzarea unei asemenea încadrări explicând folosind logica și exemplul istoric cum propuneri ca cele ale lui Sanders nu țintesc o singură categorie de oameni, într-un singur aspect al vieții lor. În cele din urmă, „socialistul democratic” a pierdut din același motiv pentru care, deși considerându-se socialist, a candidat pentru președinția SUA din interiorul partidului Democrat: nu exista – și nu există – o mișcare socialistă de masă, bine organizată. Cu toate acestea, cu ostilitatea unei bune părți a presei liberale, fără propriul aparat mediatic bine pus la punct, fără o rețea de activiști politici care să îi ducă campania, cursa dintre Sanders și Clinton tot a fost suficient de strânsă încât a trebuit să se apeleze la mecanismul superdelegaților pentru a i se asigura fără mari griji victoria lui Clinton, Democrații demonstrând astfel lipsa de democrație internă și subordonarea partidului intereselor marilor donatori. În ceea ce privește campania din 2020, politicile identitare au cântărit și mai puțin în înfrângerea sa, doar candidatul principal fiind Joe Biden, iar Sanders înconjurându-se cu figuri ca Nina Turner, Alexandria Ocasio-Cortez și Briahna Joy Gray. Cauzele principale pentru eșec fiind tot slaba organizare a stângii și caracterul de cacealma al alegerilor interne.
Unele sondaje îl găseau pe Sanders ca învingându-l pe Trump, atât în 2016, cât și în 2020, dar pentru pentru că alegerile interne sunt, ei bine, interne – deci închise electoratului nepartizan – meciul nu s-a putut juca pentru vedea pe cine preferă de fapt americanul de rând. Așa s-a putut menține ipoteza că există o masă de votanți care ar putea fi câștigați printr-un program electoral economist — în niciunul din programele sale Sanders nu a ignorat probleme de justiție socială, doar nu a avut nicio propunere comparabil de ambițioasă cu Medicare For All pentru emanciparea femeilor, a persoanelor queer sau dreptate rasială. Însă lumea în care Sanders ar fi reușit să fie un candidat cu șanse reale pentru președinția SUA trebuie să difere mult prea mult de lumea reală pentru a merita să speculăm. Asta nu îi oprește pe acei stângiști sau socialiști care nici nu vor să se compromită cu marea politică oficială, nici să se spetească cu organizarea la firul ierbii, din a se visa într-un fotoliu ministerial, setând praguri progresive de impozitare și cerând multinaționalelor să-și plătească dările. Dar pentru că visul – contează prea puțin dacă e chiar o ambiție personală sau o fantezie așa cum mulți se cred antrenori în fața ecranului în timpul unui meci – nu e compatibil cu munca politică și presupune în sine aplicarea unor măsuri economice pe care ar fi oricum dispuși să le apere, numai politicile identitare mai pot fi acceptate ca piedică pusă în fața victoriei unui candidat ca Sanders. Când realitatea istorică și factuală nu corespunde lumii interioare, stângiștii și socialiștii economiști fac abstracție de tot ce nu se potrivește cu modul în care înțeleg lumea, ca nu cumva să și-l schimbe. Sună mai mult a materialism sau a post-modernism și idealism? Atitudinea economistă poate apărea spontan, nu neapărat dintr-o prea mare implicare emoțională în scrutine de peste ocean. Însă a le trece cu vederea lor e semn de ignoranță și neseriozitate, de gândire mărginită, fixată în categorii rigide, care nu pot cuprinde societatea în desfășurarea ei istorică. Iar după un punct parcă devine o patologie nevoia de a fixa fiecare tur de alegeri într-o grilă simplistă în care atunci când câștigă stânga și „trădează”, face asta fiindcă se dovedește a fi stânga brahmană, PMC, vândută „globaliștilor”, iar când stânga pierde în fața liberalilor a fost faultată și sabotat în primul rând prin politici identitare. Căci ultimii zece ani au tot fost marcați de valuri reformiste mai mult sau mai puțin radicale.
Cel mai apropiat caz de al lui Bernie Sanders este, desigur, cel al lui Jeremy Corbyn. S-a încercat într-adevăr cartea politicilor identitare și în cazul său, de exemplu prin prezentarea ca anti-feministă a susținerii comunității trans. Nu a funcționat, căci feminismul acelor activiști și activiste trans-exclusionare a fost înțeles ca unul de sorginte conservatoare (sau dușman, cum spune Sophie Lewis), liderii laburiștilor de la acel moment fiind suficient de siguri pe propriul feminism și propria viziune asupra locului emancipării queer în lupta pentru emanciparea clasei muncitoare. Corbyn a fost atacat cu anti-comunism, pentru poziții anti-milariste, pentru populism și asociat cu extrema dreapta, pentru că a citit Ulise de James Joyce, că are casa prea scumpă pentru un socialist, că are bicicleta prea scumpă pentru un socialist, că poartă cravată, că face dulceață. Ceea ce s-a lipit în cele din urmă au fost acuzațiile de anti-semitism venite în mare parte în urma istoricului său de susținere a cauzei palestiniene. În sensul strict al termenului a fost vorba despre politici identitare, căci laburiștii de dreapta s-au folosit de identitatea lor evreiască pentru a-și șantaja și sabota liderul, ceea ce a dat tonul unor campanii media care au îngreunat eforturile de organizare a laburiștilor de stânga. Două lucruri trebuie totuși consemnate.
În primul rând, în cazul acestor politici identitare, coordonatele luptei de clasă mediate prin ele sunt cu totul altele, după cum probabil este clar tuturor în urma evenimentelor din ultimul an și jumătate: nu este vorba de activiști confuzi sau oportuniști, ci de susținători și lobbyiști ai unui stat colonizator care sprijină politici conservatoare în întreaga lume. Dreapta laburistă s-a folosit de sioniștii britanici pentru a-l înnămoli pe Corbyn poate chiar într-o mai mică măsură decât s-au folosit sioniștii britanici de Corbyn pentru a-și avansa propria viziune reacționară. Pentru aceștia, ușurință cu care laburiștii soft-left și de dreapta, presa și societatea civilă britanică au acceptat premisele acuzațiilor de antisemitism aduse lui Corbyn, doar a deschis ușa pentru a picta drept periculoși sau chiar antisemiți o plajă întreagă de adversari. Ziarul londonez The Jewish Chronicle, una dintre cele mai importante voci sioniste în campania împotriva lui Corbyn, extinde acuzațiile de antisemitism nu doar altor parlamentari laburiști care susțin cauza palestiniană, verzilor, dar luptă și cu critical race theory când nu anunță cum „cultul lui Corbyn a fost înlocuit de cultul genului”.
Al doilea lucru care trebuie consemnat este că nu acuzațiile de antisemitism au fost factorul decisiv din a-l împiedica pe Corbyn să câștige o majoritate în Parlament pentru laburiști nici în 2017, nici în 2019. În 2017, proaspăt ales la șefia partidului, Corbyn a obținut un număr neașteptat de mare de mandate în Parlament, în ciuda sabotajelor interne din partea propriului partid. Acest succes, fie el și parțial, a fost transformat într-o victorie pirică de presa „de stânga” din Anglia și societatea civilă „pro-europeană” care s-a alăturat campaniei pe care tabloidele și conservatorii o fac oricum oricărui laburist care nu-i uns de familia Murdoch. Piatra de temelie a campaniei a fost încă de la început scepticismul noului lider față de Uniunea Europeană, adversarii săi prefăcându-se ipocrit că lui liderului Labour i-ar sta în puteri să întoarcă rezultatele referendumului din 2016 și astfel să împiedice Brexit. De-a lungul următorilor doi ani s-a dus un război de uzură pentru a împiedica Labour să adopte o poziție clară și coerentă pe subiectul ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, în timp ce publicul a fost constant terorizat cu acestă temă. Așa s-a ajuns că singurul subiect care a contat cu adevărat la alegerile generale din 2019 a fost Brexit, subiect față de care credibilitatea lui Corbyn a fost decimată – iar asta inclusiv din cauză că nu a reușit să mențină o poziționare simplă și principială – în timp ce Boris Johnson a candidat sub sloganul „Get Brexit Done”. Pe fondul tuturor acestor tensiuni, lovitura de grație a venit, la fel ca în cazul lui Sanders, din democratismul ciuntit al sistemului electoral din Marea Britanie.
Spre deosebire de „democrații viciate” ca România unde alegerile parlamentare sunt organizate printr-un sistem proporțional pentru o mai bună reprezentativitate a legislativului, democrația completă (care e și monarhie, iar camera superioară a Parlamentului e compusă din membri ereditari) le organizează printr-un scrutin majoritar într-un singur tur, adică așa cum organizăm alegerile locale. Drept consecință, parlamentarii britanici sunt la fel de greu de urnit din posturi cum sunt primarii. Pe fondul scandalului legat de antisemitismul din partidul Labour, al pozițiilor hard-left și chipurile pro-Brexit ale lui Corbyn, mai mulți laburiști s-au desprins din partid fie pentru a candida ca independenți, fie trecând la Liberali-Democrați, fie în gruparea kamikaze Change UK, transformată ulterior în The Independant Group, rebotezată încă o dată ca The Independant Group for Change. A nu se confunda cu The Independents, care-i doar o așchie a acestui grup care a ființat în mai puțin de doi ani cât alte partide în jumătate de secol. Cu excepția lui Mike Gapes, aproape toți respectivii politicieni au candidat în circumscripții conservatoare ca Finchley and Golders Green sau Altrincham and Sale West, dar în care laburiștii reușiseră în 2017 să ajungă foarte aproape de scorul conservatorilor. În aceeași logică, cu câteva săptămâni înainte de alegerile din 2019 au început să apară site-uri care chipurile ar ajuta electoratul să voteze tactic pentru a rupe majoritatea partidului Conservator. În realitate, scopul acestor platforme era de a direcționa votanții dinspre Labour, înspre Liberali-Democrați (care în ciuda votului tactic au obținut doar un mandat în plus față de 2017), rupând votul anti-Brexit și asigurând încă un mandat conservatorilor. L-au costat aceste manevre pupitrul de prim-ministru pe Corbyn? În aceeași măsura în care și superdelegații sau jocurile de culise din 2020 l-au costat candidatura pe Sanders. Poate că fără astfel de ingerențe ar fi câștigat. Dar aceste amestecuri au funcționat fiindcă victoria lor era incertă, probabilă, însa nu asigurată. Iar dacă lumea ar fi dreaptă, dacă democratismul burghez ar reprezenta voința majorității populației, dacă guvernanții și legiuitorii ar acționa în interesul celor mulți, atunci candidaturi ca ale lui Corbyn sau Sanders ar fi deja la ordinea zilei.
Alte studii de caz putem găsi în Podemos și Syriza. Anul trecut revista americană Jacobin a publicat un articol în care a fost nevoie de trei capete pentru a citi eșecul partidului Podemos într-o cheie economistă. Aici se vede utilitatea termenului de wokeness, spre deosebire de corectiduine politică sau politici identitate, pentru șovini, căci neputând să-i prindă pe liderii partidului cu vreo politică progresist-socială ieșită din comun, îi critică mai degrabă pentru aura elitistă – asta folosind sociologiile post-marxiste ale lui Laclau și Bourdieu. Motivele eșecurilor Podemos și Syriza sunt destul de bine cunoscute și nu le vom povesti în detaliu, dar au mult mai mult de-a face cu obținerea parțială a puterii de stat într-un moment foarte greu de gestionat. Dacă e ceva de învățat de la Podemos și Syriza e că victoria în alegeri este partea ușoară, iar cine nu-i destul de bine organizat și nu are destulă putere populară pentru a înfrânge corupția și piedicile din cadrul procesului electoral, în mod cert nu va putea înfrânge piedicile și corupția din cadrul birocrației statului burghez. Motivele de fond, care nu sunt specifice situațiilor din Spania sau Grecia, ci țin de însăși funcția statului și de logica capitalului așa cum le-am explicat în articole ca Ciolacu e simptomul, boala e capitalul, Stânga care e permisă și Nu populism, ci anti-capitalism.
De celaltă parte a oceanului, în Brazilia, Luiz Inácio Lula da Silva a arătat cum aplecarea explicită și concretă asupra problemelor femeilor, a minorităților etnice și populațiilor subalterne cum ar fi comunitatea afrobrazilienilor, a persoanelor queer, și alte subiecte „identitare” sau woke nu doar că sunt compatibile cu avansarea unei agende economic-progresiste, dar mai ales cum unitatea acestor probleme este esențială pentru înfrângerea fascismului. Lula ne mai arată și care-s limitele politicilor electorale, victoria sa doar încetinind bolsonarizarea țării.
Deși n-ar fi fost niciodată cazul ca ipoteza asta să fie susținută serios, eșecul electoral al partidului înființat de Sahra Wagenknecht ar trebui să pună capac ideii că există un electorat muncitoresc care vrea măsuri economice, dar care e speriat de măsurile social-progresiste cu care stânga iese la înaintare. Rupându-se din Die Linke și propunând un socialism conservator de manual, pariul lui Wagenknecht a fost că marea majoritate a votanților vrea doar condiții de trai mai bune, muncitorii de rând fiind indiferenți, ba chiar sceptici, față de imigranți, probleme de mediu, problemele comunității queer și alte teme de justiție socială, însă nu chiar atât de agresivi față de temele astea pe cât este extrema dreapta. Așadar fie nu votează deloc, fie votează cu jumătate de inimă cu partidele reacționare care adoptă totuși un populism muncitoresc, măcar în discurs. Departe de a fi o proporție substanțială din populație, acest electorat s-a dovedit a fi sub 5%, într-un scrutin unde s-au prezentat la urne 82.5% din toți cetățenii cu drept de vot. Mai mult, deși BSW a activat într-adevăr un număr relativ însemnat de persoane care nu au votat în alegerile anterioare, cel mai mare câștig l-a avut tot din partea stângii, absorbind peste 400.000 de voturi de la SPD și în jur de 350.000 de voturi de la Die Linke; până și de la verzi a deturnat de mai mult de două ori mai multe voturi decât de la, chipurile, adevarata sa țintă, AfD, de unde a preluat numai 60.000 de voturi. Între timp Die Linke a obținut cu cinci procente mai mult decât avea acum jumătate de an în sondaje, aproape dublându-și scaunele din legislativ.
Reușita stângii germane este un fapt pozitiv, însă umbrit până la ocultare totală de limitele politicii oficiale și de ascensiunea AfDului ca de rachetă SpaceX. Sunt lucruri de învățat din revenirea destul de spectaculoasă a stângii germane, însă ar trebui să fie clar că, deși poate fi în anumite situații o mutare tactică, orizontul niciunei organizații socialiste nu poate fi obținerea a 10-20% procente din voturi în alegeri parlamentare pentru a căpăta un loc secund într-un guvern de coaliție cu social-democrații sau liberalii. Clarificând că nu pentru asta dorim să ne organizăm, ceea ce reiese cel mai clar din interviul acordat de liderii partidului pentru Rosa Luxemburg Stiftung este efectul demoralizant și demobilizant al prezenței în organizație a unei facțiuni care, din ignoranță sau rea-credință, insistă că apărarea drepturilor imigranților sau a chiriașilor nu înseamnă apărarea clasei muncitoare, că politicile de mediu, nu averile bogaților buni, că-s ai noștri, trebuie sacrificate pentru a scădea costul de trai și că persoanele queer nu au cum să fie buni purtători de cuvânt pentru clasa muncitoare. În repetate rânduri, într-o discuție destul de scurtă, Ines Schwerdtner și Jan van Aken declară cât de mult din victoria se datorează faptului că au putut în sfârșit să prezinte partidul ca fiind unit în jurul unor măsuri cât se poate de concrete și să opereze cu o înțelegere comună a lumii. Aceasta este adevărata unitate a clasei muncitoare, o unitate pe care o produce activ, fiecare individ sau grup depășindu-și diferențele impuse asupra lor de natură și capital pentru a descoperi apartenența la clasa muncitoare nu ca o simplă identitate, ci drept poziția sa în sistemul capitalist, poziție ocupată alături de miliarde și miliarde de locuitori ai Pământului.
În schimb, muncitorimea stângii economiste nu este clasa muncitoare, proletariatul industrial mondial, ci doar o altă categorie identitară. Explicând gândirea Sahrei Wagenknecht, revista social-șovină Compact caracterizează astfel inamicul ei principal, stânga ca stil de viață:
„Le pasă de climă și susțin emanciparea, imigrația și minoritățile sexuale. Ei sunt convinși că statul-națiune este, sau ar trebui să fie, pe cale de dispariție. De asemenea, membrii stângii ca stil de viață tind să prețuiască autonomia individuală și realizarea de sine mai presus de tradiție și comunitate.”
Dar cine face parte din comunitatea clasei muncitoare dacă minoritățile sexuale și imigranții sunt excluși din ea, deși marea lor majoritate nu deține altă marfă decât propria forță de muncă? De ce nu i-ar păsa clasei muncitoare de climă când membrii ei deja sunt cei care suferă cel mai mult de pe urma temperaturilor insuportabile la care trebuie să lucreze, ei sunt cei care suferă cel mai mult de pe urma fenomenelor meteo extreme și vor suferi cel mai mult de pe urma aridizării terenurilor fertile, a recoltelor distruse și a perturbărilor lanțurilor de aprovizionare. De când cunoaște clasa muncitoare granițe și vrea să se încătușeze cu lanțurile tradiției? Problema nu este doar morală sau abstract-teoretică, căci marxismul nu este o dogmă. Eșecul electoral al BSW arată cât strâmtă este comunitatea muncitorilor care își înțeleg și exprimă apartenența la clasa muncitoare în primul rând prin prestarea muncii salariale și, eventual, practicarea vreunei activități „tradițional” muncitorești, care n-au nicio altă grijă covârșitoare decât punctul de pensie sau prețul benzinei. Acest muncitor de abia dacă există, căci capitalismul este o criză perpetuă care nu poate decât întâmplător permite un astfel de trai pentru o pătură suficient de însemnată din populație, cu atât mai puțin pentru populația muncitoare. Când capitalul, fie prin crize financiare, energetice, războaie sau reorganizare a proceselor muncii, perturbă confortul relativ al unui asemenea muncitor, lui nu i se deschid decât două opțiuni: ori renunță la ceea ce înțelegea până atunci ca fiind identitatea sa muncitorească și se alătură întregii clase muncitoare în lupta sa largă ori face toate eforturile pentru a ține frontiera comunității sale din ce în ce mai strânsă și ușor de apărat. Un economism modest economic, căci din realism se poate exprima mai degrabă cultural, nu este nici pe departe o soluție salvatoare, cum a tot fost prezentat în ultimii 10 ani. Revoluționară clar nu e, și se spune asta aproape cu mândrie, dar nu-i nici măcar una reformistă, ci de-a dreptul reacționară. Având de ales între o reacțiune în forță, curajoasă, energică, care promite revitalizarea lumii și o reacțiune dietetică, care promite să fie bine să nu fie rău, de ar alege-o votantul reacționar pe cea din urmă?
Ce-i de făcut?
Să ne amintim ce înseamnă pentru Lenin în Ce-i de făcut, polemica revoluționarului cu economiștii vremii sale, munca de educație politică și sarcina socialismului științific:
Se pune întrebarea: în ce trebuie deci să constea educaţia politică? Ne putem oare limita la propagarea ideii de ostilitate a clasei muncitoare faţă de absolutism? Fireşte că nu! Nu este de ajuns să explicăm muncitorilor că ei sînt asupriţi politiceşte (după cum nu era de ajuns să le explicăm antagonismul dintre interesele lor şi interesele patronilor). Trebuie să facem agitaţie în jurul fiecărei manifestări concrete a acestei asupriri (după cum am făcut agitaţie în jurul manifestărilor concrete ale asupririi economice). Şi cum această asuprire se răsfrînge asupra celor mai diferite clase ale societăţii, cum această asuprire se manifestă în cele mai diferite domenii de viaţă şi de activitate, în domeniul profesional, civic, în domeniul vieţii private, al vieţii de familie, în domeniul religios, ştiinţific etc. etc., nu este oare evident că, dacă nu luăm asupra noastră organizarea demascării politice multilaterale a absolutismului, nu ne îndeplinim sarcina de a dezvolta conştiinţa politică a muncitorilor? Căci pentru a face agitaţie în jurul manifestărilor concrete ale asupririi, trebuie să demascăm aceste manifestări (aşa cum, pentru a face agitaţie economică, a fost nevoie să demascăm abuzurile din fabrici).
[…]
Să fie oare adevărat că lupta economică este în general „mijlocul cel mai larg utilizabil“ pentru atragerea masei în lupta politică? Nu e de loc adevărat. Un mijloc nu mai puţin „larg utilizabil“ pentru „atragerea“ masei în lupta politică îl constituie toate manifestările prigoanei poliţieneşti şi ale nelegiuirilor absolutiste, şi nicidecum numai manifestările legate de lupta economică. Zemski nacealnicii şi pedepsele corporale aplicate ţăranilor, venalitatea funcţionarilor şi comportarea poliţiei faţă de „oamenii de rînd“ de la oraşe, lupta împotriva înfometaţilor şi înăbuşirea năzuinţei poporului spre lumină şi ştiinţă, stoarcerea birurilor şi prigonirea sectelor religioase, muştruluirea soldaţilor şi tratarea cazonă a studenţilor şi a intelectualilor liberali, — de ce toate acestea şi mii de alte manifestări de felul acestora ale asupririi, manifestări care nu sînt de-a dreptul legate de lupta „economică“, ar reprezenta în general mijloace şi prilejuri mai puţin „larg utilizabile“ de agitaţie politică pentru atragerea masei în lupta politică? tocmai dimpotrivă: în totalitatea cazurilor curente în care muncitorul suferă (pentru el sau pentru cei apropiaţi lui) din pricina lipsei de drepturi, a arbitrarului şi violenţei, cazurile de prigoană poliţienească în lupta profesională nu constituie, fără îndoială, decît o mică minoritate. Atunci de ce să îngustăm dinainte cadrul agitaţiei politice, proclamînd numai unul din mijloace ca fiind „cel mai larg utilizabil“, cînd pe lîngă acesta social-democratul trebuie să folosească şi alte mijloace care sînt, în general vorbind, nu mai puţin „larg utilizabile“?
[…]
De ce muncitorul rus dă încă în prea mică măsură dovadă de combativitate revoluţionară în legătură cu comportarea sălbatică a poliţiei faţă de popor, cu persecutarea sectanţilor, cu maltratarea ţăranilor, cu infamiile cenzurii, cu schingiuirea soldaţilor, cu înăbuşirea celor mai inofensive aspiraţii culturale etc.? Nu cumva din cauză că „lupta economică“ nu-l face „să se lovească“ de aceste lucruri, pentru că ele nu-i prea „promit“ „rezultate palpabile“, „pozitive“? Nu, această părere nu reprezintă, repetăm, nimic altceva decît o încercare de a arunca vina ta asupra altuia, de a atribui propriul tău filistinism (şi bernsteinism) masei muncitoreşti. Trebuie să ne învinuim pe noi, propria noastră rămînere în urmă faţă de mişcarea maselor, să ne învinuim că n-am fost încă în stare să organizăm demascări destul de ample, de pregnante şi de prompte ale tuturor acestor infamii. Dacă vom face acest lucru (pe care putem şi trebuie să-l facem), atunci şi cel mai înapoiat muncitor va înţelege sau va simţi că studentul şi sectantul, ţăranul şi scriitorul sînt batjocoriţi şi maltrataţi de aceleaşi forţe ale întunericului care-l asupresc şi pe el şi-l strivesc în viaţă pas cu pas.
[…]
Dar una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale „economismului“ este tocmai faptul că nu înţelege această legătură — mai mult: această coincidenţă dintre nevoia cea mai vitală a proletariatului (educarea politică multilaterală prin agitaţie politică şi demascări politice) şi nevoile mişcării general-democratice.
Q.E.D.