Ciolacu e simptomul, boala e capitalul

După o campanie electorală în care partidele burgheze și candidații care le reprezentau s-au întrecut în promisiuni electorale pline de patetism și acuzații de corupție, incompetență, ba chiar „trădare națională”, coaliția de guvernare rezultată, formată din PSD-PNL-UDMR + parlamentarii minorităților naționale, a reușit să încropească un executiv, condus de Marcel Ciolacu. Iar, în mai puțin de o săptămână de la învestirea în timp record a acestuia, deja a devenit cunoscut pentru o măsură foarte nepopulară, poreclită, în mod simpatic, ordonanța „trenuleț”. 

Partidul politic – formațiune de reprezentare a claselor

PSD și PNL sunt în cădere liberă din punct de vedere al încrederii populației. Însă asta este doar jumătate din poveste. Vara trecută scriam, în articolul Acționari la corporația România despre modul în care, coaliția de ocazie pe care PSD și PNL au decis să o formeze după eșecul lamentabil al guvernării PNL-USR-UDMR, restricționează puternic spațiul de manevră de care aceste două partide dispun, reducându-le la simpli administratori ai statului și reprezentanți ai instituțiilor internaționale. Acest aspect a determinat ca părți din forțele sociale (facțiuni ale clasei burgheze) nefavorizate de arhitectura, din ce în ce mai firavă, a parteneriatelor public-privat și politici liber-schimbiste ale Uniunii Europene, care, până acum, susțineau aceste partide, să se reorienteze spre altele care pot să le reprezinte interesele mai bine. În cazul nostru, formațiunile politice favorizate sunt cele suveraniste, în principal, AUR.

Acest lucru s-a văzut și la alegerile parlamentare și în turul 1 al prezidențialelor (și cel mai probabil și la turul al doilea, dacă ar fi fost lăsat să se desfășoare), când circumscripții electorale întregi, care susțineau puternic PSD și PNL anii trecuți, au abandonat complet aceste formațiuni politice în favoarea lui Călin Georgescu și a partidului AUR. Aceste fenomene ne confirmă că forțele sociale care reușeau să mobilizeze electoratul în favoarea PSD-ului sau PNL-ului, au schimbat tabăra, iar curtarea suveraniștilor de către Victor Ponta, proaspăt reîntors în PSD, nu este o coincidență, ci reprezintă realitatea unui partid împarțit în două facțiuni. Victor Ponta a mai declarat că ar fi dispus să candideze la prezidențiale, dacă ar avea suficientă susținere din partea părților „conservatoare și suveraniste din PSD” și dacă ar exista un „plan real pentru țară”.

Sistemul capitalist, prin natura sa, generează două tendințe necesare acumulării de capital, care se succed într-un proces ciclic. Prima tendință este cea a politicilor mercantile, adică a protecționismului, care implică acordarea de monopoluri de stat în domenii cheie, investițiile pe datorie publică și impunerea de tarife, cu scopul facilitării acumulării de capital fix (banii trebuie să fie tezaurizați înainte de a fi transformați în capital). A doua este tendința liberei circulații a capitalului, adică a politicilor de laissez-faire (liber schimbism). Aceste două tendințe sunt susținute în permanență de diferite formațiuni politice în societatea burgheză, depinzând de forțele sociale pe care acestea le reprezintă și interesele și capacitatea lor de a se adapta uneia dintre aceste tendințe. Gradul în care un anumit tip de capital (financiar, industrial, sau comercial) susține un anumit tip de politici este mai greu de prezis sub forma unor legi generale. Chestiunea depinde de caracteristicile tehnice pe care aceste capitaluri le au, cât și poziția lor în piața mondială, într-un anumit moment.

Cert este că în circuitul reproducerii capitalului există două fenomene conexe: întreruperi în circulația capitalului și rate diferite de concentrare în ramuri diferite, ceea ce mută momentul principal al valorizării capitalului—fie în capitalul industrial, fie în cel comercial, fie în cel financiar. Asta face ca pentru burghezie (și pentru anumite părti ale muncitorimii care lucrează în domenii defavorizate pe moment), neregulile sociale să ia forma unor pături din populație, ramuri ale economiei sau chiar națiuni care primesc de la societate mai mult decât merită. De aici prezenta paradigmă a parlamentarismului burghez care manifestă mereu doi poli aflați în conflict, la momentul de față fiind vorba despre aripa suveranistă a capitalului și aripa transnațională a sa.

Însă, la fel de adevărat este că însuși capitalismul în sine are cicluri de dezvoltare și că tendințele acestea ajung să nu mai fie doar interese ale unui capital sau ale altuia, ci să fie politici care să unească părți semnificative ale burgheziei. De aceea, politicile pe care le susține un partid pot să se schimbe foarte mult de-a lungul timpului, pe măsură ce forțele sociale pe care le reprezintă constată alte necesități în competiția lor pentru acumularea capitalului și accesarea forței de muncă. Altfel, formațiunea politică cade în irelevanță și este absorbită sau înlocuitâ de alte partide care răspund mai bine contextului istoric.

De aceea vedem cum, atunci când PSD-ul lui Dragnea a încercat să implementeze politici protecționiste, acestea nu s-au bucurat de foarte mult succes. Acest lucru se datorează mai multor motive. Primul ar fi contraponderea puternică venită din partea capitalului financiar românesc, cât și a capitalului transnațional european, împotriva capitalului românesc mult prea necopt pentru a încerca să imite moduri de organizare similare cu cele din Ungaria și Polonia. Al doilea (și probabil la fel de important ca primul) ar fi incompatibilitatea dintre electoratul clasic al PSD-ului și necesitățile economice care apar din susținerea acumulării de capital fix și dezvoltarea capitalului productiv. 

De aici a rezultat și eșecul electoral la alegerile europarlamentare din 2019, atunci când PSD-ul condus de Liviu Dragnea a obținut un rezultat dezamăgitor de 22.5%, cu 15% mai puțin decât la scrutinul din 2014. În schimb, AUR, după ce a trecut prin reforma de acum 2 ani (atunci când Georgescu a ieșit din AUR), abandonând discursul distributist, în favoarea celui dezvoltaționist, și nefiind restricționat de contradicția dintre interesele economice imediate ale electoratului său de bază și a capitalului pe care ar trebui să îl reprezinte, a putut să umple acest gol lăsat de PSD, atunci când locul lui Dragnea a fost preluat de un reprezentant al tendințelor bine ancorate în capitalul transnațional, în persoana lui Marcel Ciolacu. De fapt, antagonismele acelea există, însă cât timp AUR va rămâne un partid de opoziție, nici nu va fi pus în poziția de a le confrunta, moment în care ar ajunge ori să rămână în logica liberală a politicii burgheze și să aplice politici nu foarte diferite de PSD, ori să încerce să rezolve aceste antagonisme în aceleași moduri iraționaliste ale fascismului secolului XX, apelând la religie, națiune, misticism și vitalism. În mod similar, nici PSD nu a mai fost nevoit să înfrunte antagonismele amintite mai sus în perioada sa de opoziție, când critica dintr-o poziție clasic social-democrată liberalizarea pieței de energie și proasta gestionare a pandemiei a guvernului PNL-USR-UDMR. Însă, această poziție confortabilă a dispărut odată cu revenirea la guvernare alături de PNL.

În ciuda popularității sale în creștere, AUR nu a reușit să închege o coaliție de guvernare în jurul său, iar partidele aflate la putere au rămas PSD și PNL, de data asta într-o coaliție mult mai șubredă, care se bucură de mult mai puțină stabilitate în parlament. Însă, în timp ce liderii acestor partidele (atât foștii, cât și actualii) au avut doar cuvinte critice la adresa partidului AUR și a lui George Simion, programul de guvernare Ciolacu 2 pare să spună altă poveste, una care ne arată cât de similare sunt, de fapt, tendințele actuale ale partidelor romanești.

Guvernul Ciolacu 2 și poziția functionarului public în capitalism

Mai multe organizații, atât din ceea ce noi numim „stânga permisă”, cât și din stânga românească „independentă”, s-au grăbit să critice ordonanța de urgență, denumită „ordonanța trenuleț”, întrecându-se în explicații superficiale și îngrijorări care le trădează interesele de clasă. De exemplu, partidul SENS a considerat că cel mai important aspect de criticat ar fi informațiile „pe surse” că guvernul ar vrea să treacă o ordonanță de urgență care ar urma să elimine posibilitatea companiilor de a redirecționa spre ONG-uri o parte din impozitul pe profit. Alte organizații s-au rezumat doar la criticarea austeritații în sensul opoziției față de „voința politică” care vrea să o implementeze.

Aceste critici, care vin adesea din partea unor persoane și organizații care, cel putin la nivel declarativ, se consideră anti-capitaliste, nu fac altceva decât să reafirme o logică liberală a modului în care funcționează capitalismul. În realitate, dacă „voința politică” nu dorește să depășească capitalismul (și nu putem aștepta asta de la un partid burghez), atunci aceasta nu poate decât să fie limitată de el, pentru că, sub capitalism, reproducerea societății depinde de reproducerea capitalului. Guvernul Ciolacu 2 nu face nimic altceva decât să constate niște necesități istorice ale acumulării de capital și să le implementeze. De fapt, spre deosebire de alte partide, programul actualului executiv include și mai multe facilități oferite păturilor populare, arătând niște intenții de stânga economică, în limita a ce poate aplica un guvern al unui stat burghez situat în semi-periferie. Simpla criticare a lui Ciolacu, și a voinței sale nu face altceva decât să întărească iluzia conform căreia capitalismul poate lucra în interesul clasei muncitoare, dacă statul ar fi condus de oamenii cu intenții „pure”—ceea ce este, evident, fals.

Asadar, orice critica care vrea să mearga mai departe de opozitia fata de austeritate, trebuie să fie contextualizată istoric. Discursul de învestire al guvernului Ciolacu 2, sub aplauzele susținătorilor lui și sub huiduielile celor care ar fi vrut să aplice fix același set de măsuri cu variații nesemnificative, a anunțat că „România nu mai este o ţară săracă! Problema nu e una de inegalitate, ci de inechitate, într-o Românie care s-a trezit într-o nouă realitate economică și socială, cu o clasă de mijloc care creşte constant (…) Aceasta este realitatea care ne-a scăpat tuturor. Şi sunt primul care îşi cere iertare românilor pentru asta! Nu poţi clădi o societate echitabilă în care oamenii capătă mai multă putere economică, fără a avea însă şi recunoaştere socială”. Ciolacu afirmă că capitalismul a creat și creează prosperitate pentru din ce în ce mai multe persoane și că aceste persoane sunt din ce în ce mai supărate, printre altele, că banul public este cheltuit pentru plata salariilor bugetarilor și își cere scuze. Referindu-se, probabil, la baza votanților lui Călin Georgescu, nu este clar dacă își cere scuze păturilor mic burgheze frustrate că nu pot acumula capital așa cum și-ar dori, sau dacă își cere scuze muncitorilor care lucrează pentru patronii mai sus menționați.

Premierul social-democrat a continuat cu „Cetăţeanul a servit mult prea mult timp statul. Este timpul ca și statul să îşi facă corect treaba faţă de cetăţean. Şi voi da un exemplu, cu riscul de a ostiliza anumite categorii, cum ar fi magistraţii. Nu pot sta cu mâinile în sân după decizia Curţii Constituţionale care a eliminat supraimpozitarea pensiilor speciale! O asemenea decizie produce tocmai frustrare și inechitate faţă de restul cetăţenilor”. Desigur, putem accepta că pensiile speciale (deși au un impact nesemnificativ asupra bugetului și au fost, adesea, folosite în discursuri de dreapta populistă, pentru a justifica fix politici de austeritate similare cu cele de acum) sunt doar unul dintre modurile prin care statul burghez își răsplătește administratorii după o viață îndelungată în care au servit capitalul. Însă, este interesant cum Ciolacu invocă o categorie a cetățeanului care servește statul. Apoi, continuă cu: „Funcţionarul public a devenit similar cu cornul abundenţei. Aşa arată raiul oricărui angajat din România: multe zile de concediu pe an, salarii mai mari ca la privat, sporuri fără niciun criteriu de performanţă și garanţia că aproape nimeni nu te poate da afară indiferent dacă îţi faci treaba sau nu. Aceste lucruri trebuie să înceteze urgent. Şi cred că trebuie să începem de la modul cum ne selectăm angajaţii la stat. După 35 de ani de la Revoluţie, percepţia publică şi, deseori, chiar adevărul este că nu te angajezi la stat decât dacă ai o pilă. La un ministru, la un primar sau la un şef de instituţie”. După ce invocă categoria cetățeanului care susține cu greu și multă sârguință statul, acesta invocă altă categorie, aparent a non-cetățeanului, și anume a funcționarului public, care s-ar bucura de niște privilegii nejustificate, care îl aduc „aproape de paradis”. Ciolacu nu face nimic altceva decât să reconstruiască o viziune asupra lumii în care principala contradicție este între cei care muncesc la privat (inclusiv, sau mai ales, capitaliștii) și a celor care lucrează la stat, plătiți fiind din taxele și impozitele celor dintâi. 

Știm că statul nu poate fi altceva decât o unealtă pentru dominarea unei clase de către alta. În cazul societății burgheze, statul este unealta de dominare a proletariatului de către burghezie. De aceea, nu putem să susținem nici că angajații din administrația publică sunt muncitori ca oricare alții. Un functionar public, ca angajat al statului, are un rol în gestionarea sa, deci și în implementarea tuturor deciziilor sale, fie că vorbim de gestionarea populației de surplus, reproducerea forței de muncă și facilitarea acumulării de capital. Însă, trebuie făcute niște distincții. Pe de o parte, avem funcționarul public ca muncitor salarial concret. În acest context, avem de-a face cu un simplu angajat. Pe de altă parte, avem funcționarul public ca poziție în sistem. În acest caz, chiar vorbim de un reprezentant al capitalului. Însă, reducerea cheltuielilor pentru funcționarii publici ar slăbi poziția functionarului public abstract, adică în esență a statulu burghez? Considerăm că nu, pozițiile din administrația publică în care chiar are loc acumulare de capital, cum ar fi cea de secretar de stat sau director al unei mari agenții, ar rămâne neafectate, chiar și în cazul în care ar fi concediați mii de funcționari care lucrează în ghișee pentru a fi înlocuiți prin digitalizare. Însă, cei care vor fi afectați vor fi fix muncitorii, atât cei care lucrează pentru companii private, cât și cei care lucrează pentru companii din sectorul public, această decizie mergând mai departe de simpla „reducere a cheltuielilor” și  „statul minimal”, așa cum vom vedea în cele ce urmează.

Programul guvernului Ciolacu 2 începe cu o serie de măsuri destinate reducerii aparatului bugetar. Acest lucru nu este spus explicit (deși începe să fie spus tot mai explicit), dar se deduce din punctele „Reducerea numărului de ministere din administraţia centrală la maximum 16 şi numărul agenţiilor cu cel puţin 25%”, „Comasarea serviciilor deconcentrate ale ministerelor; Reducerea numărului de secretari de stat cu cel puţin 50%” și „Audit de eficiență pentru fiecare autoritate centrală, instituții regionale și companii de stat, care va sta la baza propunerilor de desființare/comasare”. De asemenea, la începutul lunii, Ciolacu a anunțat că PSD lucrează la un proiect de regionalizare, în care localitățile mici vor fi comasate, iar județele vor fi desființate, înlocuite fiind de regiuni, cu scopul reducerii aparatului administrativ. Consecințele acestei măsuri ar fi că un număr considerabil de angajați din administrația publică își vor pierde locul de muncă, crescând armata industrială de rezervă din România. Deși programul susține că va face investiții pentru „comunitățile defavorizate” din localitățile mici, singurul ajutor pe care acesta îl oferă, până acum, este grăbirea migrației de la sat la oraș și ajutarea capitalului să acceseze această forță de muncă pe care, altfel, i-ar fi fost greu să o disloce.

Următorul punct din program se numește „Reforme privind consolidarea fiscal-bugetară”. Măsurile amintite aici, printre care reducerea graduală a taxelor și impozitelor pe muncă cu 5%, scutirea studenților care muncesc în timpul studiilor de plata CASS, introducerea unor scutiri fiscale pentru familiile sărace și încurajarea „îmbătrânirii active” prin scutirea pensionarilor de plata CASS și CAS, în cazul în care decid să muncească după stagiul de cotizare obligatoriu, nu fac decât să ne aducă aminte de programul AUR, care propunea măsuri similare, chiar mai radicale, când vine vorba de pensionari, care ar fi plătit 0 taxe după stagiul obligatoriu de cotizare. În spatele imaginii plăcute pictate de „îmbătrânirea activă”, care se asortează foarte frumos cu exprimarea „sprijinim seniorii României” folosită de AUR, se vede scopul real: punerea la dispoziție a cât mai multor pături din societate pentru acumularea de capital, ceea ce ar duce, inevitabil, la scăderea puterii de negociere a angajaților și, în consecință, scăderea preţului forţei de muncă. Imaginea reală este aceea a unei forțe de muncă epuizate, care trebuie să muncească până la moarte pentru “renașterea industrială prin productivism, plus patriotismul economic”. Revedem, așadar, similaritățile dintre politicile promovate de un partid asumat suveranist și un partid social-democrat, diferențele reducându-se la duritatea unora dintre măsuri.

Punctul Renașterea industrială prin Productivism – un model de creștere economică bazat pe investiții, scheme de ajutor de stat și garanții” începe aproape ca un slide dintr-o prezentare PPT realizată de McKinsey: „România, hub tehnologic și industrial în Europa de Est”. Guvernul Ciolacu își asumă că, de-a lungul următorilor 5 ani, să facă investiții de 155 de miliarde de euro pentru investiții publice, cu accent pe infrastructură de transport, mediu, educație, sănătate, tehnologie și industrii competitive. 10 miliarde de euro ar urma să fie folosite pentru scheme de ajutor de stat pentru investiții și garanții în industrii de înaltă tehnologie și ajutoare de stat ad-hoc, precum industria auto, industria chimică, industria farmaceutică, industria alimentară, metalurgie, materiale de construcții, apărare și energie. Programul continuă prin explicarea „patriotismului economic”.

Guvernul își asumă acordarea de granturi în valoare de 25% pentru investițiile greenfield mai mari de 150 de milioane de euro în „industria prelucrătoare, generatoare de locuri de muncă bine plătite”. Companiile mari producătoare de energie și de exploatare a gazului ar urma să devină „campioni regionali”. IMM Invest ar urma să fie extins pentru „încurajarea creditării în sectoarele industriale strategice și pentru companiile cu o componentă puternică de export”. Toate aceste măsuri culminează cu ultima parte a acestui punct, care explică mai clar scopul final al acestuia: „Program de sprijinire a internaționalizării companiilor românești prin scheme de garanții pentru extinderea prezenței pe piața regională, inclusiv pentru construirea sau achiziția de capacități noi de producție”.

Deci, acest patriotism economic nu este nimic altceva decât recunoașterea poziției României în actuala diviziune globală a muncii și încercarea (mai mult sau mai puțin posibilă) de a renegocia această poziție prin formarea de capital productiv. Asemenea AUR, propunerea este formulată într-un mod corporatist, în sensul în care măsura asta ar urma să genereze locuri de muncă bine plătite, transformând conflictul de clasă într-unul între popoare, în acest caz, poporul român și vecinii din regiune. Programul recunoaște și necesitatea exportului de capital, promovând companiile „campioni regionali” ca vectori ai imperialismului românesc.

Programul își propune deja să mărească rata de ocupare a forței de muncă prin accesarea resurselor umane din categorii de vârstă pe care, până acum, nu le accesa. Însă, pensionarii sunt o forță de muncă de multe ori prea epuizată pentru multe activități, iar studenții fac parte dintr-un segment de vârstă cu o pondere relativ mică în România. Pentru umplerea golului acesta, programul cuprinde măsuri pro-nataliste. Astfel, femeile ar urma să beneficieze de indemnizații crescute și de susținere profesională și vor fi încurajate să intre mai rapid înapoi în câmpul muncii. România are printre cele mai avantajoase concedii de maternitate din Europa, cu durata de 2 ani, cu plata în proporție de 80% a salariului pe durata acestuia. Însă, pentru a intra în OCDE (Și pentru a nu lăsa sărmanii patroni români fără forță de muncă de exploatat), România plănuiește să reducă durata concediului de maternitate. Guvernul promite și sprijinirea angajatorilor în crearea de spații speciale pentru copiii preșcolari în cadrul întreprinderilor și construirea de creșe cu program prelungit până la ora 18. Copiii ar beneficia de alocații mai mari și de „a 13-a alocație”. Programul recunoaște, astfel, necesitatea măcar parțială a socializării muncii de reproducere socială. În acest context, nu este deloc de mirare că în cadrul Congresului Extraordinar PSD din 2 februarie, Marcel Ciolacu pleacă capul în fața forțelor CPF, insistând că familia „nu poate fi formată decât între bărbat și o femeie”. Această afirmație, pe bună dreptate criticată de societatea civilă, nu trebuie înțeleasă doar ca o cedare a social-democratului în fața forțelor reacțiunii, ci și în contextul nevoii de a accelera „producția de oameni”, odată ce premisele economice ale suveranismului au fost acceptate.

Guvernul continuă cu promisiunea construirii a 100.000 de locuințe sociale, care vor fi oferite în special pentru cuplurile tinere și pentru familiile tinere cu copii, cu scopul explicit al „revitalizării demografice”. Partidele burgheze arată încă o dată că luptele pentru cauze punctuale, ca construirea de case sociale, nu sunt deloc incompatibile cu capitalul, ba chiar pot deveni necesități de moment, recunoscute de orice stat burghez, în condițiile problemelor capitalului cu reproducerea forței de muncă.

În ceea ce privește producția de energie, guvernul își asumă operaționalizarea proiectului Neptun Deep și exploatarea altor zăcăminte de gaz natural (de exemplu, cel de la Caragele). În program mai sunt menționate și investiții făcute în energia nucleară, fiind amintite și reactoarele nucleare modulare. Zilele trecute, după învestirea oficială a lui Donald Trump (care a declarat în stilul său pompos că „we will drill, baby, drill”), ministrul Energiei, Sebastian Burduja, a ieșit în față și a declarat că „Politicile verzi ale UE, deși bine intenționate, nu sunt o cale către prosperitate” și că „Degeaba protejăm mediul dacă mergem către colaps economic”. Producția de energie electrică este o precondiție a existenței industriei, iar dacă executivul vrea, așa cum spune, să încurajeze dezvoltarea capitalului productiv, atunci trebuie să crească capacitățile de producție de energie. Însă, face asta într-un mod în care schimbările climatice sunt puse pe plan secund promițând în schimb locuri de muncă bine plătite și prețuri mai mici pe gigawatt-oră. Guvernul își mai asumă și modernizarea industriei naționale de apărare pentru a reuși „transformarea acesteia într-un pilon de creștere economică, prin investiții strategice, colaborări internaționale și dezvoltarea de tehnologii avansate”, angajându-se să continue investițiile făcute anul trecut, precum modernizarea Uzinei mecanice Cugir

Ordonanţa trenuleţ și opoziţia faţă de ea

Ordonanța trenuleț este, astfel, nimic altceva decât primul pas din acest program. Guvernul își propune măsuri de austeritate pentru a debloca fonduri ce ar putea fi folosite pentru „productivismul” și „patriotismul economic” (lucru pe care Ciolacu îl promitea încă din 2023, la începutul mandatului de executiv, pe care le prezintă într-un mod extraordinar de îmbietor.

Astfel, multe categorii de angajați de la stat ar urma să fie ori dați afară, prin desființarea posturilor sau chiar a instituțiilor în care lucrează, ori să li se diminueze semnificativ veniturile, suferind reduceri ale sporurilor, bonusurilor anuale, plății overtime-ului (care ar urma să fie compensat de cele mai multe ori cu timp liber). Profesorii, căror li s-a promis că vor primi măriri de salariu în 2 tranșe, s-au pomenit cu promisiunea mototolită și aruncată la coșul promisiunilor înșelătoare ale capitalului. Muncitorii de la Metrorex s-au pomenit cu promisiunea de majorare salarială tăiată. Măsura de tăiere a bonurilor de vacanță a fost retrasă abia după ce patronatul HoReCa a spus că ar fi afectat negativ. Cu alte cuvinte, constatăm că un guvern format din partide burgheze reprezintă interesele clasei capitaliste. Ce face clasa muncitoare, în acest context?

La scurt timp după anunțarea ordonanței trenuleț, mai multe organizații sindicale au reacționat. Cartel Alfa, printr-un comunicat de presă, a declarat „că decidenții nu au înțeles mesajul cetățenilor la alegerile parlamentare, prin care aceștia au sancționat: lipsa de comunicare, lipsa de transparență, lipsa focalizării decidenților politici pe prioritățile cetățenilor, și nu pe prioritățile lor personale și de grup, lipsa de respect a decidenților față de legile țării, care în viziunea lor sunt făcute pentru cetățenii de rând, nu și pentru ei înșiși”. Propunerea acestora este ca guvernul să vină cu niște măsuri abia după ce se consulte cu sindicatele, patronatele și societatea civilă. Aceștia mai propun și ca orice austeritate să înceapă cu „clasa politică [sic] și decidenții”. Cu alte cuvinte, lista trebuie să înceapă cu: „prorogarea decontărilor de campanii electorale până la 31 decembrie 2026; prorogarea finanțării partidelor până la 31 decembrie 2026; prorogarea aplicării pensiilor speciale pentru parlamentari, primari, președinți de consilii județene până la 31 decembrie 2026”.

Cartel Alfa se rezumă la criticarea lipsei de transparență cu care a fost luată această decizie de către guvern și a privilegiilor de care se bucură anumite pături ale administrației publice, privilegii care ar fi trebuit să fie primele tăiate, în viziunea sa, considerând că vinovată pentru situația din prezent este o anume „clasă politică”. Comunicatul de presă se încheie cu: „Este timpul ca decidenții să înțeleagă că economia nu este un scop în sine, ci un mijloc de a crea o societate mai bună pentru oameni”. Prin acest îndemn, conducerea Cartel Alfa își asumă un rol clar în societatea burgheză: ca contrapondere a exceselor măsurilor adoptate de statul burghez, dar fără să îi pună la îndoială existența eternă, un rol care nu poate favoriza decât reproducerea forței de muncă și a societății burgheze. Ordonanța trenuleț, iarăși, este identificată ca o consecință a „voinței politice” și nu ca rezultat al necesităților momentului, în contextul unei administrații burgheze. De altfel, acest lucru este evident și din majoritatea reacțiilor din partea altor organizații sindicale (din învățământ, transport, chiar și din partea sindicatului muncitorilor din IT din Timișoara), adică a opoziției doar atunci când munca lor salariată este atacată, dar fără o solidarizare între muncitorii aflați în arii diferite ale producției sau ale reproducerii sociale. Acest lucru se întâmplă și din cauza legislației României, care încurajează organizarea în stil corporatist a sindicatelor, dar este și o consecință a faptului că clasa muncitoare nu se identifică încă, îndeajuns, ca clasă. În cazul acesta, singurele revendicări pe care le poate face sunt de natură pur economică sau care pornesc dintr-o înțelegere deficitară a poziției sale în societate.

Clasa muncitoare din România trebuie să constituie un partid prin care să își reprezinte interesele și prin care să lupte împotriva capitalului. Cum ajunge, însă, acolo? Atunci când clasa muncitoare nu este încă suficient de militantă pentru a se angaja colectiv într-o luptă împotriva capitalului, sarcina comuniștilor este încurajarea opoziției, chiar și imperfecte, a acestora, față de politicile clasei burgheze și dirijarea luptei dinspre revendicări economiste (cum ar fi simpla creștere a salariului) sau revendicări politice care nu depășesc logica societății burgheze (cum ar fi simpla cerere de respectare a contractului colectiv de muncă și a dialogului social), către revendicări politice care îi recunosc poziția în societate și care o vizează în întregimea sa. Lupta economică trebuie să fie politizată și opoziția muncitorilor trebuie să fie reorientată dinspre identificarea „clasei politice” ca principal dușman al său (direcție care face ca lupta muncitorilor să fie foarte ușor preluată de oportuniști) spre înțelegerea că capitalul este sursa exploatării și mizeriei sale. Modul în care ar putea arăta asta, în contextul ordonanței trenuleț, a momentului istoric în care ne aflăm și a politicilor amintite în articol, ar putea fi opoziția față de investițiile promise în domenii cum ar fi industria de armament sau în exploatarea hidrocarburilor, ambele fiind domenii care, indiferent ce salarii și beneficii ar oferi, nu sunt în beneficiul muncitorilor. Iar această luptă nu trebuie să se reducă doar la opoziția față de o politică, sau față de alta, ci trebuie să vină din înțelegerea că modul de producție capitalist nu poate emancipa clasa muncitoare, singura soluție fiind depășirea acestuia.