- Chiar și după ce a intrat în Parlamentul României acum 4 ani, partidul AUR a fost constant minimizat de formatorii de opinie de pe întreg spectrul politic, aceștia arareori privind la comunicarea politică a formațiunii sau la măsurile propuse și acțiunile întreprinse de ea. Ceea ce s-a preferat, în schimb, a fost expedierea partidului într-o grilă comodă și prestabilită pentru a închide subiectul, nu pentru a studia fenomenul.
- Totuși, în urma alegerilor europarlamentare din 9 iunie AUR a obținut 14.95% din voturi, iar sondajele pentru alegerile parlamentare indică o intenție de vot de 14.7%, ceea ce dacă se va adeveri nu doar va transforma AUR în al treilea partid din țară, ci și în singurul partid care a crescut în ultimii patru ani.
- O parte din stagnarea, dacă nu chiar slăbirea PNL și USR se poate pune pe seama așchierii acestora, însă același lucru este valabil pentru și pentru AUR, cu SOS România înființat de Diana Șoșoacă care înregistrează 6% în intenția de vot, așadar cu șanse de a intra în Parlament.
- Chiar și luat în întregime, polul suveranist din politica românească este departe de a fi majoritar, însă ceea ce ne interesează nu sunt jocurile electorale, ci dinamicile din cadrul societății reflectate de acestea. Este irelevantă sigla partidelor de la putere, ceea ce contează fiind combinația de forțe sociale care le-au plasat acolo.
- În măsura în care s-a încercat realizarea unei analize de clasă a sprijinului acordat partidelor electorale de către diferitele pături sociale, această analiză a rămas la următoarea schemă:
- PSD și PNL sunt partide ale diferitelor capitaluri românești, cu sprijin popular relativ uniform, distribuite mai degrabă geografic. Susținerea pentru PSD din partea păturilor sărace și din mediul rural pentru PSD există, însă este supralicitată în discursul public. Singura categorie de persoane care într-adevăr sprijină disproporționat PSD este cea a pensionarilor.
- USR este partidul câștigătorilor tranziției, al liber profesioniștilor, al antreprenorilor și al celor mai privilegiați angajați din urbanul mare, ceea ce îl face să reprezinte marele capital străin.
- AUR este partidul micii burghezii naționale din mediul rural și din urbanul mic.
- O astfel de clasificare poate fi considerată o analiză de clasă doar dacă acceptăm definițiile pozitiviste ale sociologiei burgheze pentru conceptul de clasă socială. Sondajele sociologice pot furniza un material empiric folositor, acesta însă trebuie prelucrat critic. Nu se poate specula pur cantitativ ale cui interese reprezintă un partid sau altul pe baza profilului votantului din simplul fapt că marea majoritate a votanților fac parte din clasa muncitoare și din mica burghezie, așadar ceea ce poartă adeseori denumirea de clasă în aceste studii sau discuții sunt de fapt pături din cadrul clasei muncitoare și a micii burghezii. Însă, prin definiție, statul nu poate decât să reprezinte interesele clasei dominante, adică a clasei capitaliste, diferitele partide reprezentând competiția dintre diferitele ramuri ale economiei capitaliste pentru plusvaloarea socială și forța de muncă.
- În măsura în care putem vorbi despre un capital rural sau urban, despre un capital mic sau mare, aceste categorii sunt adeseori confuze și de o putere explicativă limitată. Ceea ce trebuie să urmărim este concentrarea unui capital, poziția sa în circuitul mărfii dintr-un anumit sector și puterea acelui capital de a valorifica marfa.
- De aceea creșterea partidului AUR nu poate fi înțeleasă fără a lua în considerare problema globalizării, adică forma contemporană a imperialismului.
Globalizare și suveranism
- România ca țară semi-periferică este plasată într-o anumită diviziune socială a muncii, mai puțin favorabilă acumulării de capital. Piața mondială în agricultură este extraordinar de competitivă, industria grea și energetică necesită investiții substanțiale care pot fi acoperite doar prin împrumuturi sau prin import de capital, ceea ce garantează că profiturile vor fi preluate de capitalul concentrat în afară țării, iar exploatarea resurselor naturale se confruntă atât cu problema marjei mici de profit a mărfii, cât și cu cea a nevoii de investiții însemnate.
- Cele mai mari companii din țară sunt foste companii de stat din sectorul industrial, în special în producția de energie, avantajate de faptul că produc o marfă greu de stocat și costisitor de transportat pe distanțe intercontinentale. Proprietatea firmelor respective, ca atare și profitul, este împărțit între statul român și capitalul concentrat în afara țării.
- Următorul sector ca cifră de afaceri este cel al comerțului cu amănuntul de bunuri de uz casnic, dominat de mari lanțuri de magazine din Europa Centrală și de Vest folosite și pentru a desface producția industriei ușoare din statele de origine.
- În măsura în care putem vorbi despre un capital românesc puternic concentrat, îl găsim în zona comerțului cu amănuntul a bunurilor specializate din construcții și electrocasnice. O ipoteză pe care o putem oferi pentru a explica fenomenul e că este vorba de bunuri durabile, puțin fungibile și care necesită foarte mult capital pentru a fi produse. Asta asigură o poziție de monopol producătorului, care poate vinde mărfurile la un nivel aproape de cel al valorii, extrăgând astfel cea mai mare parte a plusvalorii. În schimb, în cazul hypermarketurilor care comercializează bunuri care se degradează repede (fructe, legume, carne, produse de panificație, produse a căror stocare le degradează sau este costisitoare fiindcă păstrate la temperaturi joase), fungibile, comerciantul le poate cumpăra aproape de prețul de cost, extrăgând astfel cea mai mare parte din plusvaloare. Asta face ca rata de profit din magazinele specializate să fie atât de scăzută încât această ramură a sectorului nu poate susține un mediu nici măcar de competiție oligopolică.
- Din cauza acestei diviziuni sociale, acumularea de capital la nivelul României este mult mai mică în comparație cu plusvaloarea produsă pe teritoriul țării și cu atât mai mică în comparație cu potențialul de acumulare, dacă forța de muncă ar fi fost folosită pentru a opera capital productiv.
- Unul din modurile în care putem privi campania anticorupție susținută de la jumătatea anilor 2000 până la finalul anilor 2010 este ca o campanie împotriva unor activități care acționează ca forme, adeseori neasumate, de protecționism.
- Nu este o coincidență că apogeul acestei campanii a fost atins între 2017 și 2019 în timpul președinției lui Liviu Dragnea a PSD și a guvernelor PSD-ALDE, când politicile promovate de coaliția de guvernare au luat un caracter pronunțat suveranist.
- Agricultura și produsele alimentare au fost adeseori modul prin care Liviu Dragnea, ministrul agriculturii Petre Daea și alți membri sau susținători PSD au subliniat schimburile inegale dintre dintre România și țările Uniunii Europene. Au propus sancționarea companiilor care comercializează sub același nume produs de calitate inferioară în România, Dragnea revenind asupra subiectului prin prisma roșiilor; au asigurat fermierii români că își vor putea comercializa mult mai ușor produsele în țară, reușind într-un final înființarea unor magazine de stat.
- În această perioadă a fost propusă legea off-shore care reglementează exploatare zăcămintelor de gaze naturale din Marea Neagră împotriva intereselor companiilor extractive, nu din spirit ecologist, ci pentru a spori sumele obținute din redevențe de statul român; ministrul energiei Anton Anton, din partea ALDE, discuta despre politica energetică într-un registru explicit conservator, vorbind despre ritmuri de dezvoltare specific naționale și descriind decarbonizarea drept o modă, nu ca despre ceva esențial pentru a preîntâmpina criza climatică.
- A fost înființat Fondul de Dezvoltare și Investiții care dublează multe dintre axele fondurilor europene și s-a încercat înființarea mult mai ambițiosului Fond Suveran de Investiții al cărui scop ar fi trebuit să fie reindustrializarea țării.
- S-a propus introducerea unui impozit pe cifra de afaceri pentru a taxa firmele multinaționale care prin inginerii fiscale nu declară profitul realizat pe teritoriul României.
- A ridicat problema lipsei de transparență în privința finanțării ONG-urilor, afirmând că cele fără utilitate socială, care „nu au făcut bine în România” au fost înființate de George Soros.
- Faptul că majoritatea acestor propuneri au fost contestate de mari părți din societate, insuficient apărate de păturile care ar fi beneficiat cel mai mult de pe urma lor și incomplet implementate nu poate fi pusă doar pe seama atacurilor capitalului internațional. Proiectul suveranist este incompatibil cu forma actuală a aparatului de stat. Acesta consumă relativ mult din capacitatea de colectare pe reproducerea socială și a gestiunii surplusului de populație, însă fără o administrație publică operațională niciun guvern nu poate funcționa. Încercând să echilibreze interesele unui capital a cărui existență este doar potențială cu cele ale actualului său bazin electoral cu nevoile funcționarilor publici, multe dintre măsuri au ajuns să nu poată mulțumi de fapt nicio categorie socială, Dragnea fiind adeseori nevoie să discute cu diferite pături sociale în parte pentru a le explica logica măsurilor luate. Cele două exemple emblematice sunt, desigur, „Revoluția” fiscală și infamul OUG 13.
- Situația tensionată din cadrul PSD-ului însuși, protestele de stradă din 2018-2019 în concert cu presiunea din partea justiției, a presei și cu eforturile președintelui de a îngreuna activitatea de guvernare au dus la cel mai slab rezultat electoral din istoria partidului. Pentru concepția partidului despre sine ca o organizație politică autonomă polul suveranist reprezenta, deci, o slăbiciune, iar dificultatea partidului de a obține puterea politică îi limita utilitatea pentru figurile și electoratul cu tendințe suveraniste.
- La momentul de față coaliția de guvernare PSD-PNL a abandonat orice încercare de legitimare populară fiindcă niciuna dintre cele două formațiuni politice nu poate atinge de una singură majoritatea parlamentară, iar spațiul politic minoritar s-a consolidat în jurul celor două partide contestatare AUR și USR, făcând imposibile alianțe de guvernare. Acest clinci îi face să se legitimeze prin relația cu instituțiile internaționale, în special organe ale UE și NATO, comportându-se din ce în ce mai mult ca administratori numiți ai statului, asigurând respectarea acordurilor internaționale. Momentan situația le este favorabilă, obținând pur și simplu din inerție rezultate mai mult decât mulțumitoare la alegerile locale și europarlamentare. Însă spațiul limitat de manevră politică face ca amândouă partidele să fie neatractive pentru forțele sociale care nu beneficiază de pe urma birocrației europene și a arhitecturii parteneriatelor public-privat impusă de aceasta.
- AUR a apărut ca o compunere de forțe reacționare grupate în jurul unui nucleu național-conservator care inițial nu îmbrățișa o politică economică coerentă, ci mai degrabă o serie de revendicări demagogice, multe dintre ele locuri comune ale politicii românești. Fără îndoială, rezultatul electoral surprinzător din 2020 se datorează construirii unei mișcări politice relativ solide și grassroots care a speculat momentul pandemic foarte prost gestionat de statul român.
- Pe parcursul ultimilor patru ani, forțele suveraniste care și-au pierdut încrederea în PSD s-au reorganizat în jurul AUR, în bună parte mulțumită faptului că AUR a exprimat în spațiul public revendicările sectorului HoReCa. Asta nu înseamnă că partidul pur și simplu vocalizează doleanțele patronilor de pensiuni și restaurante, fiindcă puțini patroni de pensiuni și restaurante vor să rămână în această poziție până la finalul vieții.
- Problema acestora derivă din dificultatea tehnică de a concentra capitalul acumulat în acest sector. Un singur capital investit în o sută de restaurante nu devine mai productiv decât o sută de capitaluri individuale investite în câte un restaurant. Pot apărea eficiențe date de poziții monopolice în raport cu producătorii agricoli și monopsolice în raport cu clienții, însă puține capitaluri din sector sunt suficient de mari încât efectele deformării pieței să compenseze pierderile suferite de unitățile neprofitabile. Mult mai des, capitalurile acestea se fragmentează, iar patronii rămân în condiția de mic-burghezi, fiind chiar nevoiți să continuie să muncească cot la cot cu angajații. Până și lanțurile de fast-food, care au reușit să definitiveze transformarea muncii sub capital și deci să atingă o creștere a productivității muncii proporțională cu capitalul investit se lovesc repede de o limită, motiv pentru care cele mai mari lanțuri se dezvoltă ca francize.
- Pe de altă parte, după cum am stabilit, opțiunile patronilor de a-și investi capitalul în alte sectoare mai profitabile sunt limitate fiindcă locul României în diviziunea mondială nu permite formarea de capital fix. Principalele cauze ale acestei incapacități sunt reprezentate de exportul de resurse prime și materiale, dar și de forță de muncă, adesea înalt calificată (fenomenul brain drain).
AUR ne invită să fim acționari la compania România
- În ultimele săptămâni, Planul Simion și promisiunile gogomane împânzite pe panourile publicitare din toată țară fac deliciul liberalilor pe rețelele de socializare. Pentru liberali, este irelevant că mii de oameni fac cozi în fața sediilor AUR dispuși să completeze formulare cu datele personale și că între timp cadrele de partid le fac cunoștiință cu programul de guvernare AUR. Campania este strălucită fiindcă multe persoane care nu ar fi putut niciodată reprezenta o bază de votanți pentru partidul lui Simion nici nu văd printre lacrimile de râs că AUR are un program, iar cetățenii vizați de program sunt cu atât mai impulsionați să îl accepte din cauza atitudinii condescendente a adversarilor politici ai AUR.
- Punctul 1 al programului de guvernare afirmă viziunea față de UE îmbrățișată de celelalte partide europene suveraniste, cum ar fi Rassemblement National, Alternative für Deutschland sau Fidesz. Pe scurt, nu vor dizolvarea UE, vor descentralizarea ei, o distincție pur semantică asupra căreia vom reveni.
- Lipsește orice afirmație fățișă despre imigrație, unul dintre principalele subiecte ale celorlalte partide suveraniste. Cu toate acestea, este greu de crezut că fac notă discordantă pe acest subiect, revizuindu-și atitudinea din 2020 când erau „în mod răspicat împotriva colonizării Europei cu populații alogene”. Programul de guvernare revine iar și iar asupra penuriei forței de muncă din cauza declinului demografic, iar îmbrățișarea și integrarea imigranților nu este niciodată propusă ca soluție.
- Putem doar presupune că în România, care nu este un punct important de intrare în UE, se află după frontiera Schengen și nici nu e o țară deosebit de dezvoltată economic, problema refugiaților și imigranților din Nordul Africii și Sud-Vestul Asiei nu are aceeași dimensiune socială pe care o are în Grecia, Italia, Franța sau Ungaria. Dimpotrivă, nenumărați patroni români, mai ales din HoReCa și construcții depind de muncitorii extracomunitari care ar fi luați în vizor prin reproducerea programatică a aceluiași discurs rasist, adeseori islamofob, pe care îl regăsim în alte mișcări politice asemănătoare.
- Punctul 2 este mai substanțial și demonstrează împingerea proiectului suveranist într-o direcție atât necesară logicii sale internă, cât și inaccesibilă PSD-ului. Primul lucru de care orice capital are nevoie este forța de muncă, iar în ciuda titlului înșelător, despre asta este vorba aici.
- Citind titlul, punctul apare ca un refren golit de sens al tuturor programelor politice din ultimii 20 de ani: „Reducerea taxării muncii și a companiilor. Optimizare fiscală, simplificare, predictibilitate și debirocratizare a statului”, debirocratizare descrisă la punctul 10. Nu este partid care să nu fi promis până acum să crească salariile și profiturile firmelor prin tăieri de taxe, acoperite din simplificarea aparatului de stat. Niciun partid până acum nu a urmărit consecința logică a acestei promisiuni, anume că oricât de emaciat ar fi aparatul de stat, deficitul bugetar introdus nu poate fi acoperit. Răspunsul AUR, este să îmbrățișeze destabilizarea astfel introdusă pentru a transforma suplimentar sistemul.
- „Sprijinim seniorii României”, anunță programul cu litere îngroșate, prin încurajarea acestora să aleagă continuarea activității în mediul privat după atingerea vârstei de pensionare. De asemenea, aflăm că „[n]imeni nu va beneficia de pensie până în momentul atingerii vârstei standard de pensionare”. Acest pachet de măsuri, precum și altele care vor urma, au sarcina de a prelua banii acum blocați în gestionarea surplusului de populație, cu speranța că se vor transforma în capital, eventual lucrat fix de pătura persoanelor din suprapopulația flotantă, obligate acum să reintre în câmpul muncii pentru a-și asigura existența.
- Suplimentar, o parte din deficit va fi acoperit și prin taxa pe cifra de afaceri impusă companiilor care încearcă să scoată profitul în afară țării.
- O propunere ciudată în deschiderea ei cibernetică este „[c]ompletăm aplicația Revisal cu o secțiune în care companiile își pot prezenta întregul necesar de forță de muncă. Platforma va fi publică și se va promova la nivel local, județean, național, precum și pentru românii care lucrează în străinătate.”. Un asemenea sistem, care pare scos chinuit din Parecon, probabil recunoaște eșecurile pieței libere în distribuirea forței de muncă, însă suspectăm că scopul său imediat este de a ajuta persoanele ieșite la pensie și beneficiarii de asistență socială să-și găsească „voluntar” de muncă. În punctul 12, deși se afirmă că „[p]ersoanele […] care nu pot munci din motive obiective și nu înregistrează venituri, vor beneficia de un venit minim garantat”, este greu de spus cât de relaxate sunt acele motive obiective când următoarea propoziție ne spune că „[a]jutoarele sociale vor fi asigurate pe un termen limitat și numai în cazurile în care acestea reprezintă unica soluție pentru asigurarea supraviețuirii.”.
- Tot în punctul 12 aflăm că multe dintre funcțiile de asistență socială vor fi pasate bisericii.
- Astfel, primele două puncte sublimează esența întregului program: principalul conflict din lume nu este cel între clase, nici măcar între mediul privat și bugetari ca în discursul politic al lui Băsescu, ci între români și alte popoare. La momentul de față românii sunt exploatați și trădați pentru că nu au o economie destul de puternică, însă odată ce se va rezolva asta conflictele dintre țări se vor transforma în tatonări amiabile. Ca românii să fie puternici, ei trebuie să se unească întru muncă în cadrul statului român.
- Punctul 3 se ocupă de al doilea lucru necesar formării oricărui capital productiv, anume materia primă care va fi prelucrată.
- „Înființăm un program național în cadrul căruia vor fi prelucrate (primar, secundar, terțiar) bogățiile naturale, cum ar fi mineralele, apele, petrolul, gazele, aurul și metalele rare din subsol, precum și pădurile, plantele și alte elemente care fac parte din bogăția națională.” vorbește de la sine.
- De interes aici mai este propunerea de înființare a „Fondului Suveran de Investiții, după modelul Norvegiei.” fiindcă recunoaște nevoia unui sector financiar pentru dezvoltarea industriei pe ramuri din ce în ce mai profitabile.
- Punctul 4 conține promisiunea comună proiectelor suveraniste de pretutindeni, de la MAGA la cele europene, anume reindustrializare pentru a aduce înapoi locurile de muncă bine remunerate.
- „Prioritatea strategică va fi extragerea gazelor naturale și a țițeiului din zăcămintele existente” pentru a susține industriile grele cum ar fi cea petrochimică și siderurgică.
- Formarea de capital fix ia prioritate valorificării rapide a mărfii pentru că „exportul unor resurse va fi interzis temporar”.
- De la Eisenhower încoace toată lumea știe ce știm noi de la Lenin și Luxemburg, anume că acumularea lărgită a capitalului merge mână în mână cu militarizarea, iar AUR vrea pentru România o felie din producția de armament prin achiziționarea de tehnică militară în regim de off-set. Anume, mare parte din cei 2% din PIB pe care România îi alocă „apărării” și sunt cheltuiți pe achiziții directe de tehnică militară de la partenerii noștri strategici ar trebui să se întoarcă în economia națională ca investiții în capacități de producție sau măcar de mentenanță a echipamentelor cumpărate. Militarizarea revine în Punctul 11 care se încheie cerând stimularea efectuării „de către fiecare cetățean român a unui stagiu de trei luni, în intervalul de vârstă 18 – 22 ani, fie în cadrul unei asociații non-profit, fie în pregătirea militară.”, cam la fel ca în Starship Troopers.
- Punctul 5 reiterează și dezvoltă din propunerile de până acum, dar este foarte interesant din cauza caracterului deosebit de explicit al afirmațiilor.
- „Ținta principală a guvernării AUR este dezvoltarea capacităților de producție autohtone. Pentru a atinge acest scop vom lua măsuri care să [s]timuleze consumul produselor care poartă eticheta „Fabricat în România”, atât în piața internă, cât și externă, favorizând exporturile.”.
- Viziunea corporatistă este cât se poate de clară în aceste afirmații. Discursul nu se adresează unei anumite categorii de alegători, ci pare mai mult un plan de afaceri pentru o mare firmă la care suntem cu toții invitați să contribuim. Programul aproape că și spune asta promițând mecanisme prin care angajatorii să poată „recompensa angajații pentru contribuția lor la profitul firmei prin distribuția de dividende către salariați în aceeași condiții de taxare cu distribuția de dividende către acționari.”
- Acest punct recunoaște limitele repatrierii românilor de peste hotare, transformând aceste persoane în vectori ai imperialismului românesc. „Extindem CEC Bank în comunitățile românești din diaspora pentru a oferi finanțare românilor care doresc să deschidă magazine și depozite cu produse românești.” Această măsură este, evident, necesară pentru a asigura acumularea pe scară lărgită a capitalului ce se va concentra în România.
- Punctele 6, 8 și 14 leagă producerea forței de muncă de reproducerea societății suveraniste în general, fapt explicitat de titlul punctului 8: „Cum arată astăzi școală, va arăta mâine țara!”.
- Prin intermediul noilor familii în căutare de locuințe statul va subvenționa și sectorul de construcții.
- În cazul în care tinerii nu își pot găsi casă în mediul urban fiindcă stocul de locuințe nu acoperă nevoile populației, AUR îi transformă pe aceștia într-un soi de coloniști interni trimiși în mediul rural pentru a repopula satul românesc și a redeschide „ târguril[e] pentru desfacerea mărfurilor locale”.
- Copiii nu sunt doar viitoare forță de muncă, ci și o piață de desfacere pentru produsele agroalimentare locale.
- Punctul 7, Sănătatea națiunii, frapează printr-un soi de disperare cu care se fac concesii numai pentru a evita pierderea unor ore de muncă din cauza bolilor și accidentelor. Toate măsurile propuse au strict rolul de a asigura reproducerea forței de muncă, a cărei lipsă o resimte capitalul. De exemplu, ar fi putut anunța „creșterea și înnoirea parcului de ambulanțe” cu autoturisme produse în țară, însă urgența unor asemenea investiții suprimă, momentan, acestă piață internă.
- Cel mai bun rezumat al punctului 9 se găsește chiar în text: „Creștem viteza de circulație a mărfurilor și eficientizăm capitalul productiv”.
- Punctul 13 este previzibil, deschizându-se cu repetarea mitului României ca grânar al Europei și descriind programe de investiții în agricultură și turism. Îl menționăm în primul rând pentru următoarea propunere bizară „Susținem realizarea de insule și peninsule artificiale prin acceptarea de investiții private în zona Mării Negre (precum în Dubai).”. Frapează prin eclectismul său care sparge logica înfiorătoare, dar fermă, de până acum a programului.
Un program care dezvăluie falimentul capitalismului
- În linii mari, actualul program AUR este cel mai coerent program politic cu care vreun partid politic a venit pe scenă din epoca Traian Băsecu. Pentru acest lucru nu putem decât să îi mulțumim, fiindcă a pus astfel pe masă singura alternativă actualei configurări neoliberale a capitalismului: o societate corporatistă, autarhică, care crede că de dragul acumulării de muncă moartă, omul trebuie să-și petreacă întreaga viață, până la ultima suflare, doar ca muncă vie.
- Programul poate fi criticat pentru imprecizia sumelor vehiculate, pentru optimismul cu care sunt estimate finanțările și costurile investițiilor, pentru lejeritatea cu care ignoră cadrul legal care face imposibile, la momentul de față, unele măsuri. Cine înaintează astfel de critici, mai ales cele care se blochează direct în infrastructura legală, fie este mulțumit de mersul curent al lumii, fie este foarte naiv cu privire la dimensiunea eforturilor necesare ameliorării lucrurilor, fie crede că trăim deja în cea mai bună lume din toate cele posibile.
- Fără îndoială, dacă printr-un miracol la finalul anului George Simion va câștiga un mandat de președine și AUR va obține majoritate parlamentară, planul de guvernare nu va fi implementat în forma actuală. Din contra, realitatea materială și varii forțe politice antagonice îi va forța la compromisuri, implementarea unor măsuri va fi amânată, scala realizării altor proiecte va fi redusă, iar în cele din urmă guvernarea va arăta destul de convențional, cel puțin pentru un timp. Însă nu lipsa unor worst case scenarios face din programul AUR un eșec, ci însăși logica sa.
- Încălzirea globală este o amenințare existențială la adresa societății, iar proiectul economic suveranist, cu caracterul său dezvoltaționist, productivist și militarist, cu utilizarea accelerată a combustibililor fosili și a agriculturii intensive, nu face decât să acutizeze criza climatică și să împiedice populația să dezvolte mecanisme de a-i rezista.
- În scenariul improbabil în care societatea capitalistă va depăși încălzirea globală, acest lucru se va petrece doar prin dezvoltarea și difuzare la scară largă a unor tehnologii care condamnă la fiare vechi întreaga industrie și infrastructură de transport pe care AUR contează să „redea demnitatea României”. Decarbonizarea economiei înseamnă, cel puțin, electrificarea transportului terestru, a încălzirii locuințelor și eliminarea surselor de putere care ard combustibili fosili, ceea ce ar însemna că investiițile în sonde de petrol, termocentrale, rafinării și conducte de gaz metan din cadrul priorității strategice a AUR nu vor renta niciodată. Mai mult, pentru a atinge Net Zero, printre multe altele, industria siderurgică trebuie să adopte procedee electrochimce pentru producerea de oțel cu emisii scăzute de carbon, terminalele din porturi trebuie refăcute pentru a fi adaptate noilor vapoare alimentate de regenerabile, produsele din plastic trebuie înlocuite cu materiale biodegradabile, iar sectorul de construcții trebuie să înlocuiască cimentul din beton, toate aceste noi tehnologii însemnând și obsolescența investițiilor promise de AUR.
- Astfel, ceea ce ne promite AUR la urma urmei este consumul a unui număr inestimabil de ore de muncă care ar fi fost mult mai bine folosite trândăvind.
- Chiar și făcând abstracție de încălzirea globală, pentru că și capitalismul va face abstracție, în ciuda unor eforturi salutare, cunoaștem deja rezultatul istoric al unei „Europe a națiunilor”, fie ele suverane sau nu. Modelul suveranist funcționează atunci când unei singure țări, Ungaria, i se permite să-l adopte, în principiu drept concesie pentru controlul migrației în UE pe frontiera estică și fiindcă nici nu poate înregistra o creștere care să lezeze capitalul german.
- Pe întreg parcursul programului este acceptat implicit sau explicit faptul că piața internă nu poate susține creșterea economică, fiind necesare piețe externe. Ce se întâmplă însă când majoritatea țărilor europene, care și este direcția spre care ne mișcăm, adoptă politici protecționiste, când toate țările își promovează cultura națională și consumul de produse locale, cum se pot desface mărfurile pe piața mondială? Statele care au capital puțin concentrat nu vor putea ridica bariere suficient de puternice pentru a nu fi străpunse de capitalul mult mai concentrat deja în vestul Europei, reproducând aceeași diviziune socială a muncii. Imperialismul nu este o invenție a Uniunii Europene, ci o consecință a sistemului capitalist.
- Proiectul suveranist nu este un proiect intraeuropean, ci vizează mai degrabă protejarea capitalului francez și german de capitalul nord-american și, din ce în ce mai mult, de cel chinez. Sub pretextul descentralizării legislative a Uniunii se va produce o mult mai pronunțată centralizare care urmărește mult mai bine capitalul productiv, pentru că reglementările UE vor fi înlocuite de adevărate confruntări între capitaluri pe falii deja vizibile.
- Deși principalele surse de finanțare pentru proiectele ambițioase propuse de AUR sunt intensificarea exploatării resurselor naturale și economiile la nivelului sectorului public, taxarea capitalului străin, gâtuirea exporturilor de materii prime și absorbția fondurilor europene rămân piloni fără de care programul s-ar prăbuși. Ori, ce interes are capitalul austriac sau belgian să fie taxat în România și de ce să accepte societatea belgiană sau austriacă așa ceva; ce interes are Germania să continuie actuala arhitectură a fondurilor europene care, deși incontestabil imperialistă, s-a transformat într-o veritabilă bancă de dezvoltare; ce interes au companiile străine din industria energetică să investească în capacități de exploatare, dacă amortizarea investițiilor va dura zeci de ani.
- Chiar dacă, momentan, discursul suveranist nu adoptă oficial acealași șovinism intra-european stringent din secolul XX, ci vorbește mai degrabă despre egalitate și respect reciproc între popoare, aceste formulări sunt doar o mască străvezie care poate foarte ușor să cadă. Discriminarea românilor din Italia și Regatul Unit este încă vie în memoria multora, iar asimilarea aproape forțată a minorităților maghiare din România este o chestiune programatică a partidului AUR, chiar dacă nu apare explicit în prezentarea programului de guvernare. Este imposibil de imaginat cum aceste tensiuni pe linii etnice nu vor îngreuna și chiar împiedica relațiile diplomatice necesare pentru a putea avea economii suficient de coordonate la nivelul întregului continent astfel încât fiecare stat să se poată specializa pe anumite tehnologii înalte, asigurând o dezvoltare și acumulare uniformă a capitalului productiv prin schimburi benefice pentru toate părțile implicate.
- E ca și cum, proiectul Uniunii Europene, cu acordurile comerciale, cu șefia rotativă a Consiliului Europei, cu forul legislativ paneuropean, cu încercarea de a construi o cultură europeană, cu axele de dezvoltare pentru statele membre, este o încercare de a armoniza imperialismele francez, german, englez apărută după ce jumătate de secol ideea de Europă a națiunilor a fost testată nu doar cu rezultate catastrofale pentru umanitate, dar și cu impardonabile sincope în acumularea lărgită a capitalului.
- Proiectul suveranist nu pică doar fiindcă ratează relația capitalului cu natura și înțelege prost competiția dintre capitaluri, dar este supus și unor forfecări interne. Răspunsul reacționar la nevoia absurdă a unui imperialism românesc pentru a putea susține abordarea protecționistă este cel al conservatorismului național. Pe plan economic, doctrina cea mai afină a ideologiei AUR este distributismul, care propune o economie de stare staționară, circulară, eminamente agrară și slab industrializată orientată în jurul unor mici producători.
- Ca organizare a economiei, distributismul este chiar mai fragil decât productivismul suveranist, în mare parte și fiindcă nu apare ca rezultatul logic ale nevoii de acumulare a capitalului, ci este o viziune socio-economică construită pentru a respecta anumite principii morale și anumite structuri sociale: ierahia dintre oameni, familia patriarhală, dogma creștină. Trebuie să luăm în vedere că la momentul de față, forțele sociale din spatele AUR rămân acele forțe eclectice organizate în jurul conservatorismului național, iar în măsura în care programul de guvernare este atrăgător, susținătorii sunt atrași de potențialul său, dar mulți dintre aceștia nu au încă capacitatea să sprijine material partidul. Așadar AUR nu poate pur și simplu evacua miezul ideologic.
- În același timp, numeroase propuneri șochează prin materialismul lor vulgar. Cultura românească, arta românească, apar doar ca produse de export și forme de soft power, dimensiunea lor spirituală, atât de importante pentru conservatori, nici nu sunt aduse în discuție. Repatrierea românilor de peste hotare cade din prioritățile partidului, lipsindu-i de „pământul strămoșesc”, mai ales dacă pot să-și deschidă buticuri prin Anglia sau Canada.
- Programul conține chiar și câteva atacuri subtile la adresa familiei tradiționale prin stimularea construirii de creșe la locul de muncă, azile pentru bărâni și centre pentru victimele violenței în familiei. Chiar dacă nu apar ca o dizolvare „sexomarxistă” a familiei tradiționale, aceste măsuri fac din familie doar un spațiu al producerii de noi brațe de muncă și al consumului neproductiv, acceptând nevoia includerii femilor în câmpul muncii și a unei dimensiuni sociale a reproducerii forței de muncă, precum și a gestionării surplusului de populație. În viziunea conservatoare căminul are o funcție mult mai bogată în reproducerea forței de muncă și îngrijirea surplusului de populație, cu o structură multi-generațională unde femeile se ocupă de creșterea copiilor, de o bună parte din educația lor, de îngrijirea bătrânilor și a persoanelor bolnave sau cu handicap.
- Se poate ca polul conservator din AUR să observe prea târziu incompatibilitatea dintre propria ideologie și cea suveranistă, se poate să fi observat deja și să se pregătească a-și transforma oportunist convingerile în cazul unei reușite electorale. Se poate chiar ca pariul AUR să fie atragerea prin intermediul suveranismului a forțelor dezvoltaționiste rămase orfane în societatea românească pentru a le converti apoi încetul cu încetul la conservatorismul național, servit ca o rezolvare a problemelor capitalismului.
Stânga anti-capitalistă și așa-zisa recuperare a programului ei de către dreapta
- În programul AUR se regăsesc multe teme care au făcut obiectul stângii românești anticapitaliste în ultimii 10-15 ani. În această perioadă, stânga românească a ajuns să se identifice cu teme ca problema privatizărilor abuzive și a dezindustrializării, povara fiscală din ce în ce mai mare căzută pe umerii muncii, sau schimburile inegale—ilustrate inclusiv prin intermediul costului și calității alimentelor, prin care capitalul străin extrage plusvaloarea din țară. Pentru a rezolva problemele ridicate, propunerile uzuale au fost impozitele pe cifra de afaceri, înființarea unor bănci de dezvoltare după modelul german sau latino-american ori a unor fonduri de investiții după modelul norvegian, introducerea impozitului progresiv, finanțarea locuințelor pentru tineri, construirea de locuințe sociale, asigurarea câte unei mese calde la școală sau revitalizarea satului românesc.
- Liberalii insistă abuziv că astfel de suprapuneri dintre discursul extremei drepte și cel al stângii anticapitaliste arată identitatea extremelor pentru că dacă persoana rea Dragnea sau Simion critică multinaționalele, înseamnă că automat persoana de stânga este de asemenea rea și deci multinaționalele sunt de fapt bune. Lenea acestor sofisme este dată de conștiința faptului că gestul de a argumenta este suficient, efortul construirii unui argument care stă în picioare fiind inutil, căci victoria pe „piața ideilor” e asigurată de fapt de dezechilibrul forțelor sociale. Însă dacă ne-am putea aștepta de la gazetari și formatori de opinie liberali să fie atât de orbiți de pozitivism încât să nu înțeleagă că două logici diferite pot produce discursuri care, la un moment dat, să se suprapună parțial, virând ulterior în direcții complet diferite, regăsim același pozitivism și în cadrul stângii anticapitaliste.
- În general stângiștii răspund la aceste acuzații prin unul din două feluri. Ori se flatează pe sine și contracarează cu ideea că reacționarii doar adoptă oportunist din propunerile stângii ori acceptă dizolvarea distincției dintre stânga și dreapta făcând pasul în tabăra suveranistă. Ambele viziuni văd elaborarea unui program mai mult ca o provocare de marketing politic și nu ca trasarea măsurilor care reies aproape natural dintr-o înțelegere logică a lumii. Fiecare dintre aceste persoane are câte un subiect sau câte o măsură care e non-negociabilă, iar restul programului, precum și felul în care este croit discursul, ajunge compus din revendicările necesare pentru a se obține o coaliție suficient de mare pentru a implementa măsura dorită. Acele revendicări nu clădesc însă o viziune coerentă pentru o societate schimbată, nu se alimentează unele pe altele, ci sunt pur și simplu soluții punctuale pentru diferite probleme identificate, uneori chiar contradictorii între ele. Acesta este un motiv important pentru care stânga nu reușește să se coalizeze și pentru care nu reușește să atragă sprijin popular.
- Ideea că dreapta reacționară se ridică recuperând și deturnând ideile stângii este rizibilă fiindcă, cel puțin în spațiul românesc, aceste idei și propuneri nu au demonstrat în vreun fel capacitatea de a atrage populația în cadrul unei mișcări. Dacă dreapta a preluat, într-adevăr, acele critici și propuneri din discursul stângii, și nu a ajuns independent la ele, a făcut asta nu pentru că a fost impresionată de viabilitatea politică a acelor propuneri, ci pentru a că recunoscut în ele utilitatea pentru propriul proiect politic. În acele situații unde mișcări populare se aglutinează în jurul unor pachete de măsuri progresiste, cum ar fi în cazul propunerii Medicare for All, nu reacționarii cei mai extremi sunt cei care preiau propunerile, ci tocmai liberalii în logica de marketing politic, producând mesaje ca Medicare-for-all-who-want-it care induc populația în eroare și dezumflă până și reformismul proiectului progresist.
- Aceste coincidențe programatice nu trebuie trecute cu vederea, dar nici nu trebuie să ne sperie făcându-ne să abandondăm mecanic subiecte sau inițiative și în niciun caz nu trebuie să ne facă să abandonăm principii solide, logice, testate iar și iar în istorie pentru a îmbrățișa bazaconii ezoterice, cum ar fi că lupta de clasă s-a transformat în lupta dintre globaliști și suveraniști. Ceea ce ne arată este că singura gândire de stânga care poate rezulta într-un proiect politic viabil este cea a materialismului dialectic și a concepției materialiste asupra istoriei. Orice altceva este condamnat ori la a fi numai conștiința impotentă a liberalismului ori să se alăture forțelor reacțiunii.