Pe cât de puternică este obsesia față de comunism din spațiul politic, social și cultural românesc, pe atât de abisală este absența discuțiilor despre marxism. Atunci când subiectul este adus în discuție, ca în perpetuu reeditata O idee care ne sucește mințile, asta se întâmplă doar pentru a demonstra, chipurile, că cele mai crunte orori ale stalinismului sunt rezultatul inevitabil al scrierilor lui Marx și Engels. Astfel de exerciții au mai degrabă rolul unui ritual anticomunist și nu sunt o mostră de interes autentic, fie el și critic, pentru ideile celor doi autori sau pentru istoria mișcărilor emancipatoare. Exercițiul a fost un succes. Marea majoritate a publicului identifică marxismul doar cu o religie de stat a regimurilor socialiste istorice, încât chiar și stânga a trebuit să își caute resorturile teoretice într-un liberalism social mai degrabă tehnocratic, deși adeseori prezentat ca social-democrație, sau într-o teorie critică din care reziduul marxist a fost eliminat cu desăvârșire. Dar duhul marxismului nu poate fi băgat înapoi în lampă, ci bântuie, iar „neomarxismul” este forma sa spectrală prin care se scurge din presa conservatoare pe buzele gazdelor și invitaților la posturi de televiziune ca într-un final să umple rețelele de socializare.
În Neomarxismul: o ideologie corectă politic, publicat la editura Eikon, coordonatorii Andrei Dîrlău și Irina Bazon articulează o înțelegere a fenomenului „marxismului cultural” pe atât de conspiratorială pe cât sunt comentariile unde apare folosit, însă mult mai cuprinzătoare și bine definită decât ar lăsa impresia din felul în care este întrebuințat.
Prima parte a volumului conține traducerea unei broșuri editată în 2004 de think tankul conservator nord-american Free Congress Fundation și distribuită gratis pe internet. Broșura este coordonată de William Lind, care dacă nu este este autorul reșapării conspirațiilor antisemite despre „bolșevismul cultural” în versiunea conspiratorială a „marxismului cultural”, atunci cu siguranță este unul dintre primii și cei mai importanți popularizatori ai acestor teorii. Nu trebuie să refuzăm cu suficiență a înțelege ideologia exprimată în Neomarxismul doar pentru că recunoaștem descendența „marxismului cultural” din propaganda nazistă. Ideile nu sunt înfrânte automat pe criterii morale și nici nu se răspândesc arbitrar pe cale virală, ci trebuie să li se ofere un mediu propice în care să încolțească și să aibă o utilitate pentru mințile care le cultivă. Dacă așa ar sta lucrurile, idei periculoase sau pur și simplu false nu ar reveni periodic în istorie. Cum „neomarxismul” este un termen greu de evitat, asta e indică un context social propice pe care nu putem să-l ignorăm.
A doua parte constă dintr-o serie de articole semnate de intelectuali conservatori români, mulți dintre ei membri sau simpatizanți AUR. Așadar lectura cărții ne poate ajuta să înțelegem mai bine fundamentul ideologic al partidului și mecanismele prin care „marxismul cultural” a ajuns atât de des întâlnit în discursul reacției. Acestea fiind zice, trebuie punctat că un partid politic, mai ales unul care participă în politica oficială, nu este o construcție lipsită de contradicții, din contra. Doar fiindcă un număr de intelectuali și gazetari asociați AUR îmbrățișează o anumită ideologie, asta nu înseamnă că toți membrii și simpatizanții o adoptă sau că partidul va avea spațiul de manevră pentru a acționa în conformitate cu ideologia majoritară. În cele ce urmează vom urmări principalul filon ideologic al AUR, încercând să-l abstractizăm de alte tendințe și să îl înțelegem în proprii săi termeni, independent de contingențele istorice în care se manifestă.
Așa-zisul „marxism cultural”
Povestea spusă de carte ne este familiară, redescoperită de Adrian Papahagi ca „sexo-marxism” în perioada referendumului pentru redefinirea familiei în Constituție: după eșecul mișcărilor comuniste în Europa centrală și de vest de a răsturna regimurile capitaliste printr-o revoluție, varii gânditori au ajuns la concluzia că societatea occidentală poate fi, în schimb, transformată prin cultură. Georg Lukács și Antonio Gramsci sunt identificați ca dând tonul acestui „marxism cultural” prin teoria critică, respectiv prin dezvoltarea conceptului de hegemonie. Odată elaborat acest program revoluționar alternativ, Școala de la Frankfurt devine un vârf de lance care preia acestă nouă misiune a intelectualului marxist. Prin îmbinarea marxismului cu psihanaliza, Theodor Adorno, Max Horkheimer, Herbert Marcuse, Wilhelm Reich și Erich Fromm au săpat fundația civilizației vestice întemeiată pe tradiții care guvernează organizarea societății, dinamitând mai ales celula de bază a acesteia, anume familia. Intelectualii sunt tratați deopotrivă ca arhitecții demiurgici ai unui sistem de control al cărui scop este redefinerea omului, precum și doar ca emanațiile accidentale ale unui astfel de sistem care altfel operează în umbră. Nu a spus nimeni că povestea e scutită de contradicții. În mod surprinzător, fascismul apare doar episodic în istoria „marxismului cultural”, ca un sistem imunitar care îi „alungă” pe membrii Școlii de la Frankfurt din Germania în Statele Unite ale Americii. Însă odată ce au traversat Atlanticul, acești intelectuali ajung să contamineze țara gazdă dând naștere inițial celui de-al doilea val de feminism, iar în final plăgilor îngemănate ale corectitudinii politice și deconstructivismului. Astfel, dacă pentru marxismul ortodox muncitorii erau subiectul revoluționar, pentru „marxiștii culturali” locul acestora este acum ocupat de studenți și grupuri discriminate, iar câmpul de bătălie s-a mutat din fabrică în sălile de clasă.
În linii foarte mari Lind, împreună cu Raymond Raehn, prezintă o istorie a ideilor secolului XX mai corectă decât cea mainstream care epurează elementul politic din opera celor enumerați, deistoricizându-i și oferindu-i doar ca pe autorii unor concepte de estetică, filosofie sau sociologie. Acceptă, de asemenea, și desfășurarea istoriei ca o confruntare între forțe antagonice. Această aproximare vagă și distorsionată a realitații e ceea ce dă forță narațiunii reacționare, fiindcă oferă un sâmbure de adevăr care poate încolți în spațiul gol lăsat de istoria oficială. În realitate știm însă că nu se poate vorbi de un asemenea triumf. „Marxismul cultural” se suprapune în bună măsură pe ceea ce Perry Anderson numește „marxismul vestic”. Este adevărat că în prima jumătate a secolului XX un număr însemnat de intelectuali europeni și nord-americani au abandonat percepte ale marxismului ortdox căutând să explice apariția fascismului și apatia față de revoluție a maselor populare. Cam aici se oprește însă suprapunerea teoriei conspirației peste realitate. Departe de a fi formulată ca teorie programatică, coerentă, opera marxismului vestic constă dintr-o pluralitate de teorii nu doar contradictorii, dar adeseori elaborate independent unele de altele. „Marxismul vestic”, în definiția lui Anderson, este o cultură a frământării, neliniștii și mai degrabă a evacuării lui Marx din sistemele de gândire, decât a edulcorării acestuia cu obsedantul Freud — redescoperirea lui Hegel nu este nici măcar amintită, chiar dacă e un eveniment cel puțin la fel de important. Departe de a fi doar o reorientare strategică, un atac la adresa societății capitaliste prin flancul cultural și nu prin zidul economic, marxismul occidental a reprezentat o sumă de tentative de a elabora noi metode a înțelege lumea și mai ales de a înțelege o lume care permite apariția fascismului. În povestea „marxismului cultural” structurile radicale de stânga, fie ele sindicate, partide sau altfel de organizații, au dispărut pur și simplu după un eșec ideologic, nu au fost decimate de forțele reacției, ca totuși să persiste în varii forme.
Povestea aceasta este repetată, cu unele nuanțe și mici completări, atât în prefețe, cât și în multe dintre articolele din partea a doua unde „marxismul cultural” este o Piatră din Rosetta care permite decriptarea oricărei controverse a momentului, de la victoria Conchitei Wurst la Eurovision în 2014, la proiecția la Muzeul Țăranului Român a filmului The Kids Are All Right. În ceea ce privește textele care au pretenția de a aprofunda „studiul” lui Lind doar Irina Bazon rupe monotonia realizând ea însăși un conspect (în mare parte folosindu-se de studiul lui Adi Dohotaru, Anii ’60: Mișcări contestatare în SUA) despre înțelegerea conservatorilor a contraculturii americane în articolul Corectitudinea politică și erodarea valorilor maturității, Paul Ghițiu face o mică notă discordantă în Strămoșii sexuali ai marxismului cultural trecând în revistă ideea amorului liber, plimbând cam abuziv un fir călăuzitor de la Charles Fourier la Marx și Engels, la August Bebel și Clara Zetkin pentru a ajunge în final la Vladimir Lenin, iar Ciprian Voicilă în Freudizarea maselor și „eliberarea” prin consum rezumă pe scurt seria de documentare The Century of the Self. Autorii români nu prea au multe direcții în care să dezvolte înțelegerea „marxismului cultural” și fiindcă mărcile acestuia lipsesc din societatea românească unde elita intelectuală și instituțională a fost și încă este nu doar profund anti-comunistă, ci și conservatoare.
O istorie a anti-corectitudinii politice românești
De aceea, pe cât de anostă devine cartea din cauza repetitivității sale agasante, adeseori punctată de homofobie, transfobie și aluzii antisemite, pe atât de interesantă apare la o lectură mai mult filologică, urmărindu-i istoria a editorială. Volumul este de fapt a treia ediție a cărții, editată întâi în 2015 sub titlul Corectitudinea politică: „religia“ marxistă a Noii Ordini Mondiale la Editura Rost, anuntându-se ca fiind adresat în primul rând „celor care pot trezi conştiinţa publică: profesori, scriitori, clerici, lideri de opinie”. Apelul a fost ascultat, ținând cont că în prima ediție pe lângă Bazon și Dîrlău doar Theodor Codreanu și Ciprian Voicilă mai semnează fiecare câte un scurt articol, iar Claudiu Târziu, președintele Asociației Rost și fost co-președintele partidului AUR, scrie un Cuvânt înainte. Volumul este reeditat în 2017 la editura Reîntregirea drept Corectitudinea politică: o ideologie neo-marxistă, iar apoi la finalul lui 2023, după cum am spus, la editura Eikon ca Neomarxismul: o ideologie corectă politic. De la ediție la ediție cartea crește: de la 316 pagini la 358, adună acum 456. N-am confruntat în detaliu cele trei versiuni pentru a vedea cât din această inflație apare din cauza tehnoredactării în condiții diferite sau dacă au fost eliminate texte, dar fără îndoială mai mult au fost adăugate. La cea de-a doua ediție în prefață s-a alăturat Dan Puric, iar în postfață Sorin Lavric. În această a treia ediție prefața a fost împănată cu încă două articole, semnate de Ilie Bădescu, respectiv de Ioan-Aurel Pop. Tot în această cea mai nouă ediție s-au mai adăugat cel puțin articolele Noul umanism de Irina Bazon și Democrația anulată, stat captiv, imperiu eșuat de Traian Ungureanu.
Originile proiectului se găsesc ceva mai devreme de 2015. Capitolele 2 și 4 din prima parte, Rădăcinile istorice ale „Corectitudinii politice” de Raymond Raehn, respectiv Corectitudinea politică: deconstrucția și literatura de Jamie McDonald au fost traduse în 2009 de Irina Bazon pentru blogul Proiectul Arche. Tot Bazon pentru același blog acum defunct traduce în 2010 Desființarea istoriei: de ce relativismul este greșit. După aceea, de prin 2013 Familia Ortodoxă începe să găsească spațiu printre reclamele la prafuri detoxifiante pentru a public multe dintre articolele lui Dîrlău și Bazon pe tema „marxismului cultural”. Din 2017 Bazon începe să scrie și în Ziarul Lumina, cotidianul Patriarhiei Române, articolul său din 2019 Noul umanism fiind inclus în Neomarxismul.
Pe lângă acestea mai găsim texte preluate din publicațiile unor asociații conservatoare ca Rost Online, a asociației conservatoare Rost, sau Cultura Vieții, a asociației anti-avort ProVita. Într-un final, volumul exhumează și capitole din cărți mai vechi, cum ar fi Anti-americanismul „corectitudinii politice” de Ovidiu Hurduzeu apărut inițial în 2005 în Sclavii fericiți și De la marxism la „corectitudine politică” al lui Theodor Codreanu publicat inițial în 2009 în Însemnări ieșene, reeditat ulterior de nenumărate ori până să ajungă aici. Astfel, coordonatorii reconstruiesc o anumită gândire conservatoare românească, aducând la un loc figuri altfel poate disparate. Din moment ce Hurduzeu și-a actualizat articolul pentru a fi mai în ton cu vremurile, dacă nu și cu viziunea coordonatorilor, putem presune că această recuperare a textelor este, cel puțin parțial, și o recuperare a autorilor ca membri ai econsistemului conservator. Puține articole curpinse în Neomarxismul sunt inedite, comandate după un anumit ghidaj editorial.
Este fără îndoială un eveniment ca zeci de autori, de-a lungul a mai bine de 300 de pagini în zeci de articole publicate într-o perioadă întinsă pe aproape două de decenii să ofere o viziune a lumii atât de constantă. În mod cert este dovadă de dogmatism și de producție intelectuală înregimentată unui proiect politic nedemocratic. Șochează cât de ușor poate critica autorilor americani asupra multiculturalismului și a deconstructivismului de acum 20 de ani să fie suprapusă pe falsa controversă contemporană cu privire la critical race theory sau cât de asemănător era articulată panica față de existența persoanelor homosexuale cu cea din momentul actual față de persoanele transgender. Numai o grilă mentală complet paranoică sau extrem de cinică poate explica în aceiași termeni fenomene într-adevăr conexe, dar distincte. În niciunul din cazuri nu poate funcționa pentru a produce cunoaștere, fie ea și viciată.
Însă acest dogmatism trebuie cultivat și susținut într-un fel. În Partea I găsim un adevărat manual de organizare politică, cu un ghid de recrutare mascat în critică a sistemului universitar și sfaturi pentru raportarea la partidul Republican astfel încât să fie forțat să îmbrățișeze agenda conservatoare. În al treilea capitol, Corectitudinea politică în învățământul superior, T. Kenneth Cribb Jr. descrie logistica proiectului cu o candoare pe care conservatorii de acum nu și-o mai permit. Aflăm despre asociația cu denumirea anodină de Collegiate Network care „contribuie cu fonduri de start-up, asistență practică și consiliere intelectuală pentru șaizeci de ziare studențești cu orientare conservatoare”. Nu este discutată în volum, dar nu putem să nu reamintim cum cam la zece ani după publicarea broșurii despre corectitudinea politică apare Turning Point USA, urmărind obiective similare cu un impact semnificativă pentru politica reacționară din SUA a ultimului deceniu. Pe lângă favorizarea unui ecosistem conservator în campusurile universităților de top, activitatea unor astfel de redacții vizează transformarea erorilor metodologice, exprimărilor stângace și abuzurilor în funcție ale unor cadre universitare în dovezi ale falimentului moral a teoriei critice, a multiculturalismului, deconstructivismului, studiilor de gen, critical race theory sau a oricărui alt subiect de studiu identificat ca fiind exponentul „marxismului cultural”. Presa mainstream îndrăznește să răspundă uneori scandalurilor fabricate de aceste grupări când țintele sunt înalți funcționari și reputați profesori, cum este cazul recentului plagiat al fostului președinte de la Harvard, Claudine Gay, însă ignoră cum prezența continuă a acestor organizații este toxică, iar adeseori preia informațiile ne-critic atunci când victimele sunt studenți militanți și activiști. Pe scurt, conspirația „marxismului cultural” proiectează asupra spațiului politic și cultural nereacționar fix strategia pe care reacționarii au decis să o adopte.
O firavă arhitectură asemănătoare poate fi intuită și în spațiul românesc, însă felul în care a fost clădită reflectă mai degrabă încercarea câtorva persoane de a-și găsi platforme pentru propagarea propriei ideologii, nu dorințele unor finanțatori miliardari cvasi-anonimi reflectate în strategii politice. Față de omologii lor americani, autorii din partea a II-a sunt indiferenți față de munca politică. În ceea ce privește organizațiile studențești aflăm de la Alexandru Căutiș că Liga Studenților de la Universitatea din București l-a ajutat să-și așeze gândurile în anul I de facultate. Afirmația a fost făcută în cadrul interviului luat lui Mihai Gheorghiu în 2016, tipărit în revista Kamikaze și publicat online pe Cultura Vieții, pentru promovarea campaniei de strângeri de semnături pentru referendumul CPF, așadar intuim în ce fel a fost ajutat Căutiș să-și așeze gândurile. În același interviu Gheorghiu anunță că din cei 70.000 de voluntari mulți sunt tineri și că se vor alătura mulți studenți după sesiune. Rămâne de investigat cât de bine funcționează diferitele Ligi ale studenților ca incubatoare pentru conservatorismul naționalist românesc, dar la o primă vedere situația nu e comparabilă cu cea din SUA. În orice caz, pentru conservatorii naționaliști lucrurile par să se rezolve de la sine. După cum vom vedea în secțiunea următoare, Ilie Bădescu are rezerve față de Lind et. co, considerând că istoricismul cu care operează ratează miza metafizică a conflictului dintre neomarxiști și lumea naturală, credincioasă. Bazon traduce din The American Conservative articolul lui Patrick J. Deneen Neomarxismul și corporațiile. Corporațiile, aliate de nădejde ale activiștilor pentru „căsătoriile” homosexuale a cărui teză poate fi ușor intuită din titlu și este reitarată ulterior de Bogdan Stanciu în Politicile identitate și eșecul Stângii contemporane. Conform premisei „marxismului cultural” stânga politică a rămas fără subiect pe care să îl reprezinte, aliindu-se în schimb cu „establishment-ul oligarhic, cu grupările neoconservatoare și cu complexul militaro-industrial”; dreapta politică, atât cât se vorbește despre ea, e jenantă: grupul ALDE din Parlamentul European practică un „echilibrism politic absolut grețos”, iar PNL se află „în criză de identitate ca urmare a eșecului din decembrie 2016”. Nu dreapta politică, organizată, a înfrânt Stânga (adică partidele liberale sau social-democrate din politica oficială), ci lipsa lor de susținere populară și apariția câte unui lider providențial care reprezintă autentic spiritul vremii.
Mai mult decât orice, Neomarxismul apare drept harta unui lung marș prin instituții parcurs de Irina Bazon și Andrei Dîrlău. De bătut pasul pe loc nu au făcut-o, dar au în continuare o cale enorm de lungă de urmat. Volumul prezintă istoria unui bloc conservator naționalist din ce în ce mai coerent și coeziv, dar care în măsura în care crește o face mai ales oferind un refugiu conservatorilor excluși din spațiul hegemonic cultural românesc, nu cultivând noi voci. Opera prolifică a Irinei Bazon este de una singură responsabilă pentru bruma de încărcătură intelectuală a cărții și aproape ascunde faptul că în Neomarxismul sunt strânse la un loc în cea mai mare parte figuri cu un prestigiu nominal păstrat din inerție, altfel marginalizate din viața cetății. Nici relația dintre AUR și mișcarea conservatoare naționalistă nu este cea indicată de strategia „marxismului cultural”. Așa cum volumul se umflă mai mult prin reeditarea unor texte vechi, culese din cărți, reviste și chiar bloguri, AUR crește prin acceptarea unor figuri care nu își mai găseau locul în partidele unde deja activau. Partidul este atractiv pentru noi membri de seamă doar în măsura în care este un mobil electoral relativ viabil, care iese în evidență prin pozițiile șocante pe care le ia, fiind însă incert dacă aceștia îmbrățișează viziunea ideologică sau doar discursul îndreptat împotriva multinaționalelor, „globalismului” și corupției.
Aceste lucruri sunt foarte clar ilustrate de instabilitatea noilor adeziuni, dar și de ultimele două articole din Neomarxismul, semnate de Mihail Neamțu, respectiv de Traian Ungureanu. Niciunul dintre cele două articole nu fac uz de „marxismul cultural” așa cum a fost el articulat în volumul coordonat de Lind, preluat apoi de Dîrlău și Bazon, iar prezența lor aici este mai mult decât sigur marca asocierii cu AUR și a ambițiilor electorale a autorilor.
Neamțu, cândva o tânără speranță a dreptei conservatoare, a dispărut de pe scena politică câțiva ani, iar când a revenit a încercat mai întâi să-și construiască un profil de „intelectual public” conservator după tiparul lui Jordan Peterson. S-a înscris apoi în PNL unde a fost luat sub aripă de Ludovic Orban, dar s-a gândit că poate mai bine. După aceea a bifat fulgerător o tentativă de campanie prezidențială independentă susținut de Alternativă Dreaptă și un șir de candidaturi ratate la alegerile parlamentare din partea PMP. Într-o tentativă de joc de culise a încercat să apropie PMP de PNL vizând o poziție numită la Primăria București, dar după ce aripa Ludovic Orban a partidului a fost înfrântă a devenit clar că trebuie să-și caute altă casă. Oportunismul lui Neamțu este în continuare evident din caracterul excesiv de diplomatic al contribuției sale pentru Neomarxismul. Hristos „eretic”. Drama libertății și Marele Inchizitor este un eseu despre parabola Marelui Inchizitor din Frații Karamazov, citită ca o meditație profetică despre totalitarism și rolul credinciosului într-o lume care crede că poate rescrie poruncile divine. Din cele 14 pagini mai multe cuvinte îi aparțin lui Dostoievski decât lui Neamțu, iar în afara unor remarci subtil homofobe și transfobe, textul este plin de panseuri al căror rol este de a demonstra erudiția autorului, nu de a exprima revolta cititorului sau de a-i oferi o explicație pentru fenomenele sociale care-l înconjoară.
Traian Ungureanu, a fost până nu demult un conservator „respectabil” publicat la Humanitas, activ în Revista22 și răsplătit pentru activitatea de „intelectual al lui Băsescu” cu două mandate de europarlamentar din partea PDL. Deși membru din oficiu în PNL, a dispărut în ciclul electoral precedent, iar acum își întărește apropierea de polul ortodox-naționalist al conservatorismului românesc, mai ales că a fost deja a fost invitat în 2022 la congresul AUR. Articolul său începe prin a critica apocaliptic politica SUA capturată pe plan intern, așa cum arată persecutarea juridică a lui Donald Trump în timp ce premiază „devianți sexuali”, continuă prin a-l numi pe Joe Biden „liderul unui cult scelerat” și sfârșește într-o diatribă logoreeică îndreptă împotriva lui CHAT GPT (sic).
Nu avem niciun dubiu că un bloc conservator naționalist poate fi periculos. În ciuda creșterii sale lente își creează propriile instituții și își găsește în continuare simpatii în altele deja prezente. Există premisele unei creșteri accelerate, în funcție de varii contingențe istorice — cum ar fi un al doilea mandat al lui Donald Trump care să întărească dreapta reacționară globală. În același timp apariția acestui bloc trebuie văzută de fapt ca o retragere a conservatorilor de pe poziții de mult mai înalt prestigiu și ca o tentativă de regrupare. Pentru a înțelege cum va arăta această mișcare, în cazul în care va deveni într-adevăr un pol politic autonom, trebuie să înțelegem ideologia care o animă. Vom vedea că acest exercițiu de înțelegere este util și pentru ascuțirea propriei noastre analize a lumii.
Un altoi drept, pe partea stângă
Revenind la blogul Proiectul Arche, găsim acolo o extremă dreapta sofisticată intelectual, dar în derivă politică. Această derivă îi dă un caracter ezoteric, dar și o înclinație spre transgresiv. Transgresivitate care se traduce și în curiozitatea de a depăși coordonatele convenționale ale stângii și dreptei. Pe lângă traduceri din Dughin, Evola, Alain de Benoist sau chiar recenzii la literatură radicală ca L’Insurrection qui vient traducerile păstrate în Neomarxismul parcă sunt banale și cuminți. Văzând originile mișcării conservatoare naționaliste într-un astfel de spațiu, o putem înțelege mai bine. Departe de a fi un import steril din Statele Unite ale Americii, conservatorismul naționalist adoptă doar tacticile propuse de Lind și schița „marxismului cultural” dezvoltată de acesta împreună cu Raehn. Nici nu s-ar putea altfel, ținând cont de raportarea tensionată cu SUA a conservatorilor naționaliști români.
În ciuda faptului că vasta majoritate a exemplelor de corectitudine politică sunt extrase din spațiul nord-american, se stabilește un consens de-a lungul volumului că Europa este complet pierdută „Noii ordini mondiale”, dar că SUA încă luptă. Însă dintre autorii volumului, doar Hurduzeu este optimist cu privire la destinul iminent al SUA de a înfrânge corectitudinea politică, restul fie tăcând tacticos pe subiect, fie fiind mult mai moderați în pronosticuri. În măsura în care privesc cu optimism rezervat spre o figură ca Donald Trump, o fac din cauza presupusului său izolaționism care nu ar permite intervenții prin soft power.
Încă din noua introducere a lui Ilie Bădescu se cască faliile produse de compatibilitatea numai parțială cu ideologia conservatoare de peste ocean. Pentru Bădescu „teoria că sub formula corectitudinii politice se ascunde o specie de marxism este interesantă, dar piede sensul general al fenomenului” care nu poate fi înscris între anumite axe istorice concrete, ci „derivă din voia luciferică de a răsturna scenariul creației”. Desigur, teoria americanilor este viciată și de o cunoaștere precară a istoriei întrucât nu recunoaște meritele Armatei române în dărâmarea Republicii Sovietică Ungaria. Asta e însă doar cea mai mică dintre insultele aduse României. Proiecția filmului The Kids Are All Right la MȚR este un fapt menționat în aproape fiecare articol, adeseori împreună cu lamentarea că Ambasada SUA de la București a sprijinit acel demers, ba chiar s-a implicat pentru a reprograma proiecția, după ce prima încercare a fost blocată de un grup de homofobi. Episodul le arată conservatorilor că Occidentul nu poate fi până la capăt un aliat de nădejde împotriva „marxismului cultural”.
Pentru Dîrlău așa ceva nu e o scăpare, ci o dovadă că sub forma sa neoliberală capitalismul a devenit o „gazdă […] propice pentru neomarxism”. Neoliberalismul fiind identificat corect prin „așa-numitul Washington Consensus: dereglementare, dez-etatizare, privatizare, globalizare, deschidere și liberalizare a piețelor, liberă concurență pe piață” care creează o lume unde „totul se vinde și se cumpără”, drepturile naturale și valorile morale exterioare individului sunt desființate și înlocuite cu drepturile omului decise de instituții internaționale suprastatale. Bazon e și ea de acord că pentru actuala stare de fapt nu sunt responsabile doar „ingineriile culturale din laboratoarele neomarxismului, cât și ingineriile economice asociate mercantilismului corporatist”. Ciprian Voicilă confirmă în Freudizarea maselor și „eliberarea” prin consum, practic un rezumat al seriei de documentare The Century of the Self, că mult dinainte să fie supuse asaltului „marxismului cultural”, orânduirile tradiționale ale poporului american au fost atacate psihanalitic de industria publicității din iresponsabilitatea corporațiilor dornice de profit. Concluzia incomodă este că și dacă falgelul „neomarxismului” a fost adus de membrii Școlii de la Frankfurt, societatea americană era deja bolnavă.
Teoria conspirației a „marxismului cultural” nu este o teorie, un mod de a explica lumea, ci o tehnică de atac care permite mascarea propriilor acțiuni și chiar a propriei ideologii. Pentru a explica lumea, tezele lui William Lind și Raymond Raehn îi lasă în gol pe autorii volumului. Își completează înțelegerea apelând la duhovnici ortodocși, o plajă variată de gânditori conservatori ai finalului de secol XX ca Harold Bloom, Christopher Lasch, Irving Kristol și Francis Fukuyama, gazetari explicit reacționari ca Andrew Breitbart și Christopher Cantwell, dar pășesc și în direcția cealalată a spectrului folosind de asemenea lecturi critice din Jean-François Lyotard și Jacques Derrida; Adi Dohotaru este o sursă importantă prin care își formează înțelegerea contra-culturii nord-americane din anii 1960, iar Adam Curtis furnizează înțelegerea relației dintre psihanaliza, reclamă și capitalism. Mai mult, pentru a-și articula critica față de consumism și industria publicității, față de globalizare și de neoliberalism, Naomi Klein devine un adevărat reper cu forță explicativă cu ale sale No Logo și Doctrina Șocului.
Acest aparent anti-capitalism conservator creează tentația reimaginării spectrului politic. Pentru răposatul Claude Karnoouh, „dinamică reînnoită a istoriei, […] se desfăşoară în cadrul unei noi paradigme” unde „clivajul politic dintre dreapta şi stânga nu mai funcţionează cu adevărat”, fiind înlocuit de „clivajul dintre suveranişti versus globaliști”. Pe scurt, multinaționalele sunt dușmanii nu pentru că ar reprezenta un capital deosebit de concentrat și centralizat, ci pur și simplu că sunt corporații. În absența unei teorii care să explice ce este capitalul, care sunt dinamicile sale, care sunt legile după care operează, anti-capitalismul nu poate exista decât ca o luptă împotriva unor forme alese aproape arbitrar: o luptă împotriva companiilor multinaționale, a Uniunii Europene, dar și a angajatului sau angajatei unui ONG ori a lucrătorului sau lucrătoarei de la o cafenea, dacă se întâmplă să aibă păr albastru sau un piercing. Nu este clar care mai e subiectul nepângărit de globalism care merită susținut de suveraniști, însă e clar că trebuie refuzate luptele pentru drepturile femeilor, ale persoanelor LGBT, ale imigranților (a căror susținere „globalistă” este mult exagerată în imaginarul suveranist). Atunci când orientarea politică nu derivă dintr-o teorie mereu confruntată cu practica, ea se transformă într-o listă de opțiuni care permite astfel de calcule meschine. Tot lipsa unei teorii permite și abandonarea unei poziții, cum ar fi critica globalizării sau a corporațiilor, fiindcă a fost „capturată” de reacție. Îmbrățișarea unui astfel de relativism din motive de grabă este cu atât mai păguboasă atunci când tabăra cealaltă chiar are o teorie. Iar conservatorismul naționalist are, nu operează tot cu o contabilitate morală cinică. Este o teorie misticoidă și frustrant de banală atunci când e explicitată, însă există.
Trunchiul de la care pleacă este conservatorismul eminescian modernizat prin altoire cu fel și fel de surse, unele chiar de stânga, după cum am văzut. Acest conservatorism vede ființa umană ca pe o ființă care trebuie să trăiască în colectivitate, însă a cărei viață comunală se poate manifesta sănătos numai în cadrul natural al comunităților organice. Care sunt comunitățile organice? Familiile nucleare grupate într-un popor pe baze etnice, a căror activitate este organizată conform tradiției și religiei. Omul european nu este făcut să trăiască altfel. Nici nu are de ce. Popoarele au o esență care trebuie păstrată, iar sănătatea fizică, psihică, spirituală a unui om ține doar de cât de strâns e în contact cu acea esență. Sexismul, homofobia, transfobia, șovinismul conservatorismului naționalist nu sunt prejudecăți naturale, ci sunt atitudini cultivate care derivă din această viziune de organizare a colectivității. Sub premisa unei ordini naturale, oamenii se nasc în familii bune sau nu, cu anumite roluri în acele familii și anumite funcții în comunitățile lor. Funcții transmise de către părinții biologici sau cei spirituali. Acceptarea acestei stări este doar smerenie în fața unei creații care depășește cu mult puterea omului de a o înțelege. A refuza această stare este păcătosul impuls luciferic.
„Marxismul cultural” este doar o „teorie interesantă” pentru conservatorismul naționalist fiindcă rădăcina răului e chiar mai veche, în însăși modernitate, în încercarea omului de a cuprinde lumea prin rațiune și de a nu o accepta așa cum a găsit-o, ci de a dori să o îmbunătățească atunci când este posibil. Genealogia Marx-Freud-Lukacs-Gramsci-Școala de la Frankfurt-Derrida este numai o întâmplare istorică petrecută pe un sol fertil pentru astfel de erezii. Așa se face că tot spectrul politic contemporan ajunge „neomarxist”. Logica este imanentă ideologiei conservatorismului naționalist, chiar dacă greu de cernut de paranoia sau instrumentalizare cinică. E discutabil ce a mai rămas din marxism în „marxismul cultural”, sau chiar în marxismul vestic, dar e adevărat că tot acest larg spectru de filosofii are în comun o problematizare a conceptului de natural, care este fie relaxat prin istoricizare, fie complet refuzat prin relativizare, fie acceptat însă doar ca un punct de plecare pentru a putea crea ceva mai bun. Așa ajunge să fie „neomarxistă” orice acțiune, orice activitate, orice instituție care contestă caracterul natural al existenței poporului, care plasează fenomenele în istorie și care separă individul de popor pentru că îi permite să-și aleagă propriul mediu social, propria sferă de activitate, care îi recunoaște drepturi și responsabilități în altă bază decât cea a tradiției, a dogmei și a arbitrariului familial.
Astfel, statul apare ca o abstracție străină, artificială, care se infiltrează în cadrul intim al căminului. Statul, aici, trebuie înțeles într-un sens foarte larg ca reprezentând toate instrumentele prin care putem exercita control rațional asupra sferei noastre sociale. De aici și aparentul anti-capitalism. După cum știm, capitalul revoluționează neîncetat producția și zdruncină neîntrerupt toate relațiile sociale. Aruncă femeile și copiii în rândul muncii salariate din afara gospodăriei, epuizează și schilodește populația făcând astfel necesară importarea de forță de muncă străină. Oameni care nu au crescut împreună, care nu aceleași credințe, care nu arată la fel unii cu alții trebuie învățați să lucreze împreună, trebuie să deprindă aptitudini universale pentru a-și putea găsi locul pe piața muncii. Cel mai important, odată ce proprietatea devine privată, nu a titlului nobiliar, a obștii sătești sau a neamului, familia nu o mai poate garanta automat prin relații de la sine înțelese. Cu cât se dezvoltă producția pentru piață, cu atât crește rolul statului în încercarea de a-i amortiza oscilațiile violente prin legi, sisteme de asistență socială, sisteme de educație, sisteme de sănătate, sisteme de control. Toate acestea erodează rolul familiei ca unitate de bază a unei națiuni și duc la un ciclu „vicios” în care socialul este dirijat, coordonat, proiectat în loc să fie lăsat să se dezvolte organic.
Concluzie-prognoză
Conservatorismul naționalist este o ideologie care se revoltă împotriva atomizării indivizilor de către capital, împotriva transformării persoanelor în brațe de muncă din ce în ce mai ieftine, împotriva destrămării comunităților din cauza globalizării, împotriva transformării în marfă a tot ce e sfânt sau intim. Dar cel mai mult se revoltă împotriva faptului că „oamenii sunt în sfârșit siliți să privească cu luciditate poziția lor în viață, relațiile lor reciproce”. Este o ideologie lașă, care fuge de responsabilitatea colectivă a croirii unui destin unde întreaga umanitate este dezrobită de sub dominația capitalului. Este o ideologie care crede că pur și simplu revenind la „relațiile înțepenite, ruginite, cu cortegiul lor de reprezentări și concepții venerate din moși-strămoși” plăgile mai-sus menționate vor dispărea. Noi știm că nu este cazul.
Nu în ultimul rând, conservatorismul naționalist este o ideologie care va sugruma orice mișcare politică va încerca să o îmbrățișeze din cauza intransigenței cu care se plasează în răspăr cu timpul. Fără îndoială, timpul în sine este în răspăr cu bunăstarea și demnitatea umană prin exploatarea capitalistă încontinuu intensificată, iar pentru un segment semnificativ din populație revenirea la „concepțiile venerate din moși-strămoși” este măcar un sacrificiu care merită făcut, dacă nu chiar încă o bilă albă. Dar o ideologie care prin definiție este anti-socială și anti-politică nu poate sta la baza unui partid. Fără a subestima pericolul reprezentat de AUR, acesta ori va rămâne înscris în limitele modeste impuse de conservatorismul naționalist eminescian, devenind un refugiu pentru traseiști inadaptați, fie se va transforma într-o construcție caducă sacrificând fix spiritul contestatar care a catapultat partidul pe scena politică. Cum se va manifesta concret această construcție instabilă pe scena politică, rămâne de analizat pe altă dată.