Internationalist Standpoint

A 4-a Conferință anuală a Internationalist Standpoint (ISp) a avut loc între 18 și 22 aprilie. Discuțiile principale au fost bazate pe trei documente:

• Actualizarea perspectivelor mondiale
• Despre tactici
• Marxismul și chestiunea națională 

Alte discuții au inclus:

• construirea și dezvoltarea muncii ISp pe plan internațional

cu sesiuni speciale despre: 

• Iran
• Brazilia
• Statele Unite

și rapoarte speciale despre munca noastră din: 

• România
• Taiwan
• Nigeria

Rezoluția privind „Actualizarea perspectivelor mondiale” (care poate fi citită aici) și documentul „Despre tactici” au fost amendate în cursul discuției preconferință, agreate și votate în cursul conferinței. Documentul despre chestiunea națională a continuat să fie amendat, în baza discuției dinainte și din timpul conferinței, și a fost finalizat și votat într-o ședință specială online a delegaților la a 4-a Conferință.

Citiți mai jos rezoluția „Despre tactici”.

Documentul despre “Chestiunea națională” poate fi citit aici.

Introducere

1. Crearea Your Party (YP) în Regatul Unit și noua ascensiune a Democratic Socialists of America (DSA) în SUA, în ultimele luni, au revigorat discuția despre tactici pentru tovarășii noștri din țările respective. Nu doar ISp, ci și multe alte organizații ale stîngii anticapitaliste sunt acum implicate în munca de construire a acestor două formațiuni, urmărind să le dea o direcție mai radicală și anticapitalistă (și, totodată, să-și întărească prezența în interiorul lor).
2. Aceasta face importantă o rediscutare a entrismului – nu doar pentru Regatul Unit și SUA – ca parte a unei discuții mai largi despre cum să abordăm și/sau să lucrăm în interiorul Noilor Formațiuni de Stînga (NFS), care au fost o trăsătură constantă a evoluțiilor politice din ultimele trei decenii (de la restaurația capitalistă din fostele state staliniste și degenerarea partidelor tradiționale ale Stîngii – social-democrate și „comuniste”).
3. Documentul de față nu este un document despre entrism și cu siguranță nu urmărește aplicarea entrismului ca tactică universală pentru ISp. Lectura documentului va clarifica faptul că nu despre asta e vorba; dimpotrivă, substanța lui este de a arăta flexibilitatea uriașă pe care o cer tacticile, faptul că există o multiplicitate de tactici de aplicat în funcție de împrejurări, de țară și de moment. Nu există o tactică universală, corectă pretutindeni și în toate timpurile, cu excepția unor metode tactice generale, precum Frontul Unit, a cărui aplicare, din nou, va diferi în funcție de timp și loc. Entrismul ocupă totuși mult spațiu în documentul de față deoarece, deși se aplică doar unei minorități de cazuri, este important să-l descriem, să privim oportunitățile și pericolele pe care le presupune și să-i studiem istoria pentru a învăța din ea.
4. Tacticile au o importanță decisivă. O analiză corectă și un program politic tranzițional corect nu sunt suficiente. O trăsătură cheie a tacticii revoluționare este Frontul Unit (FU) — acesta este absolut crucial. Fără el, orice organizație care se bazează pe marxism și pe socialismul revoluționar este condamnată la eșec. Așa cum au explicat Lenin și Troțki, fără tactica FU revoluția din Octombrie nu ar fi fost posibilă. FU a fost o trăsătură centrală a Internaționalei a 3-a, așa cum a fost elaborată pe larg la congresele al 3-lea și al 4-lea. Tactica FU a fost abandonată de stalinism foarte curînd după moartea lui Lenin.
5. În sensul său clasic, FU, al cărui nume complet este „tactica frontului unit muncitoresc” (i.e. exclude forțele burgheze), înseamnă necesitatea de a chema la unitatea maximă a clasei muncitoare în luptele sale, defensive sau ofensive. În perioada interbelică (anii 1920 și 1930), implicația sa practică era unitatea în acțiune, în esență (dar nu numai), între muncitorii care urmau organizațiile comuniste și cei care urmau organizațiile social-democrate. În teorie, FU putea varia de la unitatea în acțiune pe chestiuni „punctuale” pînă la ceea ce Troțki descria ca forma sa cea mai înaltă [dezvoltată], sovietele.
6. În epoca actuală, cînd partidele muncitorești tradiționale (fie „social-democrate”, fie „comuniste”) și-au pierdut în mare măsură legăturile cu clasa muncitoare, aplicarea tacticii FU nu poate avea aceleași forme practice ca în trecut. Chiar și apelul la un FU bazat pe forțele sindicatelor nu mai e la fel de simplu ca altădată, pentru că structurile tradiționale ale sindicatelor, într-un număr destul de mare de țări (cu siguranță nu peste tot), sunt puse sub semnul întrebării de milioane de muncitori – în plus, organizarea sindicală se află la cele mai scăzute niveluri de după al Doilea Război Mondial, cu în jur de 10% din forța de muncă. Totuși, substanța tacticii FU rămîne neschimbată: revoluționarii trebuie să cheme la unitatea maximă a clasei muncitoare, indiferent de preferințele ideologice sau politice, i.e. revoluționarii trebuie să urmărească acțiunea comună cu muncitorii afiliați curentelor reformiste (sau staliniste, sau anarho-sindicaliste). În unele cazuri, forțele cărora li se poate adresa apelul sunt mici sau mult mai mici decît în trecut. În asemenea cazuri am putea folosi expresia „metoda frontului unit” sau „abordarea de tip front unit„, pentru a nu o confunda cu sensul său clasic, i.e. apelul la forțele de masă ale clasei muncitoare.
7. Tactica (sau metodologia) Frontului Unit, dincolo de întărirea mișcării de masă și a contactului marxiștilor cu pături mai ample de muncitori care susțin formațiunile reformiste, urmărește totodată să dezvăluie limitele reformiștilor, care în mod sigur vor abandona lupta la jumătatea drumului, subminând sau limitând potențialul și perspectivele mișcării de masă. Masele muncitoare nu vor respinge reformismul prin discuții ideologice, ci prin experiența lor, cînd vor vedea că acesta se subordonează în cele din urmă clasei dominante. Desigur, pentru a trage concluzii socialist revoluționare depline, această experiență [singură] nu e suficientă; e necesar rolul activ al marxiștilor, prin participarea lor la mișcarea de masă, prin explicare, prin programul de tranziție corect și prin critica reformismului în cadrul tacticii FU.
8. Există o problemă subiectivă uriașă în Stînga Anticapitalistă, la nivel global. Nu e un accident că, într-o epocă de criză profundă și generalizată a capitalismului, Stînga în general și cea anticapitalistă în particular se află într-o criză adîncă. Criza este atotcuprinzătoare: politică, tactică și organizațională. În același timp, trebuie să notăm că Stînga anticapitalistă/Marxistă are un potențial semnificativ de a cîștiga influență și sprijin (social și electoral), așa cum arată o serie de exemple (de pildă Argentina, Irlanda, Grecia etc.) dezvoltate în documentul nostru „Declinul Europei și criza stîngii” de la a 3-a Conferință a ISp.
9. Distingem între Stânga „anticapitalistă” și cea „revoluționară” (adică Marxismul), în sensul în care „anticapitalismul” este un concept mai larg, care include multe grupuri și curente care vor să lupte împotriva capitalismului într-un mod abstract, fără înțelegerea științifică a capitalismului ca mod de producție. Fără această înțelegere, ele nu au o strategie, tactici și structuri organizaționale clare, orientate către acest scop.
10. În mod tragic, în Stînga anticapitalistă internațională există tradiții sectare foarte puternice – legate în mare măsură de faptul că majoritatea acestor grupuri au legături limitate cu clasa muncitoare și „trăiesc” la marginea societății și a mișcărilor de masă. Pe de altă parte, avem organizații anticapitaliste care sfârșesc în oportunism, „lărgind” sensul FU pentru a include partide ale establishment-ului și participînd la „guverne progresiste” (cum e cazul, recent, de exemplu, cu PSOL în Brazilia) sau lichidându-se în formațiuni reformiste mai largi, căutînd scurtături ori vrând să fie în relații bune cu birocrația din interiorul acestor formațiuni.
11. Există o varietate de opțiuni tactice în epoca actuală. Entrismul, acolo unde e aplicabil, nu ar avea aceleași caracteristici ca în anii 1930 sau în deceniile de după al Doilea Război Mondial. În multe (dar nu în toate) dintre NFS-urile (noi formațiuni de stânga) de azi e posibil să te alături fără a face concesii organizaționale sau politice – i.e. o organizație poate adera și continua să acționeze independent. Există diverse alte opțiuni tactice care pot fi văzute ca aparținând unui spectru larg, mergând de la entrism pînă la diferite aplicări ale metodei frontului unit. Acestea depind de greutatea relativă a unei organizații, de capacitatea ei de a juca un rol semnificativ în construirea unei noi formațiuni politice împreună cu alte forțe. Acest lucru e legat, evident, de mărime și, mai general, de poziția ei (mai puternică sau mai slabă) în clasa muncitoare și în mișcările de masă. Într-un asemenea caz, avem de-a face cu încercarea Marxiștilor de a construi o nouă formațiune politică în care pot juca un rol de la bun început, împreună cu alte organizații marxiste sau anticapitaliste de greutate sau mărime similară. Acest lucru ar fi diferit de situația unor organizații marxiste mici sau chiar considerabile care aderă la formațiuni noi în care există o forță (reformistă) majoră care domină – ca de exemplu în cazul SYRIZA, Podemos, Die Linke etc.
12. În cazul în care un număr de grupuri anticapitaliste se unesc pentru a construi un fel de nou partid de stânga, trebuie avut grijă să nu se cadă în capcana sectarismului. Putem lucra cu alte grupuri în această direcție cu condiția strictă ca ele să fie orientate spre masa clasei muncitoare și să fie capabile să „vorbească pe limba ei” – i.e. să folosească metoda de tranziție pentru a construi conștiința revoluționară. Trebuie să păstrăm o distanță clară față de grupurile dominate de cercuri intelectualiste mic-burgheze, care, ca regulă generală, vor sfârși în sectarism sau oportunism (precum și față de grupurile cu înclinații anarhiste). Dacă asemenea grupuri au o prezență considerabilă, în anumite condiții putem avea față de ele o abordare de tip FU, i.e. să lucrăm cu ele în campanii comune și să avem o colaborare generală, dar să nu urmărim construirea unui proiect politic comun împreună.
13. Pe de altă parte, a face parte dintr-o formațiune (reformistă) mai largă, mai mare, are avantajul de a-i „proteja” pe Marxiști de sectarism, de a-i antrena într-o mai bună înțelegere a conștiinței clasei muncitoare și de a le dezvolta mai eficient programul tranzițional. Dar există pericole și aici: principalul este cel al adaptării oportuniste, adică al prea multor concesii politice sub presiunea birocrației, al iluziei că partidul în ansamblu poate fi transformat de Marxiști, al concesiilor organizaționale în direcția lichidării, cel puțin parțiale, etc.
14. Cu alte cuvinte, nu există șabloane, nu există o singură rețetă de aplicat în toate condițiile. Munca noastră în diferite țări trebuie să înceapă de la înțelegerea faptului că tacticile trebuie să fie, prin definiție, flexibile și că condițiile din fiecare țară vor fi diferite. Experiența tovarășilor din planul internațional va fi, desigur, crucială pentru o mai bună înțelegere a opțiunilor noastre în diferite țări. Și, uneori, poate fi necesară o anumită experimentare înainte de a ajunge la concluzii finale.
15. Cu aceste idei generale în minte, abordăm, în paginile următoare, entrismul și alte opțiuni tactice, atît dintr-un punct de vedere istoric, cît și pornind de la experiențele actuale ale organizațiilor noastre – urmărind astfel să tragem lecții pentru munca noastră în diferite țări, acum și în viitor.

Partea I

Un context istoric al „entrismului” – anii 1930

16. Chestiunea tacticilor a avut dintotdeauna o importanță decisivă. Există lecții foarte bogate în trecut. Un aspect crucial al tacticilor este evitarea izolării față de mase. Aceasta înseamnă că, atunci cînd masele caută o cale înainte prin noi vehicule (politice), mici sau mari, trebuie să fim foarte atenți. Și trebuie să analizăm cu grijă care ar trebui să fie abordarea noastră pentru a ajunge la cele mai bune straturi, la avangardă, dar și la clasa mai largă, care se uită înspre aceste formațiuni politice.
17. Această discuție datează de la Manifestul Comunist. Una dintre întrebările ridicate era: „în ce raport se află comuniștii cu proletarii (clasa muncitoare) în ansamblu?”. Răspunsul dat era: „comuniștii nu formează un partid separat, opus celorlalte partide muncitorești”. Era o afirmație clară în 1848, prin care Marx și Engels avertizau împotriva pericolelor separării, ale izolării, ale ridicării steagului pe un „vîrf de munte” îndepărtat. În esență, ei pledau pentru implicarea revoluționarilor alături de clasa muncitoare în luptele ei cotidiene și în organizațiile de masă ale clasei muncitoare.
18. „Entrismul” ca tactică a apărut în prim-plan abia în anii 1930. Înainte de anii 1930, Marxiștii au lucrat mai întâi în organizațiile de masă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, Internaționala a 2-a a partidelor social-democrate (SD), care aderau formal la marxism.
19. Bolșevicii, după Octombrie 1917, au ridicat steagul Internaționalei Comuniste (a 3-a) și au chemat la separarea partidelor comuniste (PC) de partidele social-democrate. În evenimentele revoluționare care au urmat lui Octombrie 1917, ei au lucrat conștient pentru scindarea partidelor SD în vederea formării unor noi partide (comuniste); dar în același timp, în Marea Britanie de exemplu, Lenin a pledat ca micul PC să se orienteze spre Partidul Laburist (LP –  Labour Party), să caute afilierea la LP și să facă parte din mișcarea muncitorească. LP-ul britanic avea la acea vreme un caracter federal, astfel încît era posibil ca grupări să fie afiliate la el; dar, oricum, era o declarație clară din partea lui Lenin că spiritul enunțat de Manifestul Comunist rămâne valabil, că separarea și izolarea nu își au locul în organizațiile revoluționarilor.
20. Chestiunea entrismului a intrat pe ordinea de zi în anii 1930 ca produs secundar al slăbiciunii forțelor revoluționare ale troțkismului. După victoria stalinismului în Uniunea Sovietică a fost întemeiată Opoziția de Stînga, care a căpătat apoi un caracter internațional și a devenit Opoziția de Stînga Internațională – și, în cele din urmă, embrionara Internațională a 4-a. Pe la mijlocul anilor 1930, în timp ce forțele marxism-troțkismului erau pretutindeni foarte slabe, aveam în multe țări o situație revoluționară sau prerevoluționară. Astfel, Troțki și-a sfătuit adepții să se implice în partidele SD de masă pentru a ajunge la avangarda muncitorilor, pentru a dezvolta și cristaliza forțe revoluționare cît mai repede posibil. Era o tactică pentru o perioadă în care oportunitățile erau uriașe, iar forțele revoluționare organizate erau foarte mici.
21. Primul loc unde Troțki a dat sfatul concret adepților săi de a intra într-o formațiune de masă a fost Marea Britanie. Independent Labour Party (ILP – Partidul Laburist Independent) fusese partidul muncitoresc original – adică partidul muncitoresc dinaintea creării LP. Cînd LP s-a format în 1903, ILP a devenit una dintre componentele sale constitutive. La începutul anilor 1930, ILP se afla la stînga conducerii principale a LP și s-a rupt de partid. Era o situație foarte fluidă: ILP pierdea membri rapid, muncitorii erau derutați, unii priveau spre Partidul Comunist, alții încă spre Partidul Laburist, dar cei mai mulți nu vedeau niciun partid care să le reprezinte interesele. Ideea lui Troțki era că în Marea Britanie existau la acea vreme în jur de 40 de tovarăși, dar ILP avea 10-11.000 de membri (pe hîrtie). Deci, dacă cei 40 de tovarăși puteau face o muncă politică productivă în ILP și puteau ieși din el întăriți, cu membri dublați, triplați sau înzeciți, acesta ar fi fost un pas uriaș înainte.
22. Totuși, Troțki nu a susținut entrismul în anii 1930 în toate împrejurările. L-a susținut atunci cînd erau întrunite anumite condiții. Aceste condiții pot fi rezumate astfel:

• societatea să fie într-o situație prerevoluționară sau revoluționară,
• un ferment în interiorul social-democrației (sau al partidului reformist ori centrist), cu o luptă politică internă,
• dezvoltarea/cristalizarea unei aripi de stînga în interiorul partidului, spre care forțele revoluționare să se poată orienta,
• și posibilitatea cristalizării rapide a unei aripi/tendințe revoluționare în interiorul partidului.

Propunerea lui Troțki a provocat o sciziune în micul grup britanic. Unii dintre susținătorii săi au aplicat tactica, alții nu.

23. Curînd după aceea, el a propus aceeași abordare în Franța, ceea ce a devenit ulterior cunoscut drept „cotitura franceză”, și a susținut intrarea în SFIO (Partidul Socialist Francez, afiliat Internaționalei a 2-a). Propunerea sa a dus la dezbateri în grupul francez, care s-a scindat și el.
24. A recomandat aceeași tactică și foarte micilor forțe ale troțkismului din Spania, în perioada premergătoare Războiului Civil Spaniol. Aripa de tineret a PSOE (Partidul Socialist Spaniol) i-a abordat pe troțkiști spunînd: voi aveți cele mai bune idei, avem nevoie de voi alături de noi pentru a înțelege ce se întîmplă și a arăta calea înainte. Troțki le-a propus tovarășilor săi să adere la PSOE, dar aceștia nu i-au urmat sfatul. Iar aripa de tineret a Partidului Socialist, rămasă fără busolă, a sfîrșit în schimb pe orbita stalinismului și a dat stalinismului o bază în Spania pe care nu o avusese pînă atunci. Și, desigur, staliniștii au devenit groparii revoluției în Spania. O oportunitate istorică a fost pierdută.
25. Tactica era clară în viziunea lui Troțki, dar a fost în mare parte aplicată greșit de forțele foarte tinere ale troțkismului de atunci, deși au existat excepții, în special în Statele Unite ale Americii. Acolo, grupul din jurul lui James Cannon a aplicat tactica mai flexibil și mai consecvent și a putut ieși din Partidul Socialist cu forțe întărite. 
26.  Aceste tactici pot fi considerate drept „entrism clasic” – aplicat într-o situație prerevoluționară sau revoluționară. Acest context, în linii mari, nu a mai existat după anii 1930. În schimb, după al Doilea Război Mondial s-a deschis o perioadă nouă. O eră nouă, pe care Troțki nu o prevăzuse. Clasa capitalistă a reușit să-și stabilizeze sistemul, în parte prin distrugerile războiului și apoi prin dezvoltarea forțelor de producție într-un lung avînt postbelic care a durat în jur de 25 de ani. Stalinismul a reușit să-și consolideze dominația nu doar în Uniunea Sovietică, ci în întreaga Europă de Est; iar partidele SD au reușit să-și restabilizeze controlul asupra clasei muncitoare, în parte deoarece clasa dominantă a trebuit să se sprijine partidele SD pentru a-și restabiliza sistemul.

Entrismul în deceniile postbelice

27. În perioada postbelică, troțkismul drept curent era în căutarea unei direcții. Întărirea atît a stalinismului, cât și a social-democrației pe plan internațional l-a dus la izolare. Un număr de curente troțkiste au aplicat tactica entrismului în diferite țări. În Marea Britanie, ea a fost aplicată într-un mod consecvent și pe termen lung de un grup din jurul lui Ted Grant, după criza și prăbușirea Revolutionary Communist Party (Partidul Comunist Revoluționar), din care făceau parte.
28. Ted Grant și grupul său, precursori a ceea ce avea să devină CWI (Committee for a Workers’ International – Comitetul pentru o Internațională Muncitorească), au înțeles că capitalismul intrase într-un lung avînt, dar și că o nouă criză economică majoră era inevitabilă. Au înțeles că, pentru o perioadă, forțele troțkiste aveau să fie relativ izolate și au susținut că cea mai bună cale înainte, în acel context, era o muncă de entrism răbdătoare, pe termen lung.
29. Această abordare era diferită de cea a lui Michel Pablo și a „Internaționalei a 4-a” din acea vreme (Pablo a fost secretar general al I. a 4-a din 1948 pînă în 1960), care susțineau „entrismul sui generis” (entrism de tip special). Prin aceasta înțelegeau că forțele troțkiste trebuiau să intre în partidele SD și în partidele comuniste, dar, în loc să aibă un steag deschis, ei pledau pentru ceea ce poate fi descris drept „entrism profund”, care în practică însemna să se „îngroape” și să se „ascundă”, pentru a fi invizibili birocrației. Aceasta se baza pe perspective greșite: revoluții iminente, criză și război, inclusiv un război nuclear. Alte curente troțkiste, de pildă cele din jurul lui Gerry Healy în Marea Britanie și Pierre Lambert în Franța, au aplicat variații ale tacticii entriste, dar niciunul nu a avut succesele grupului lui Ted Grant.
30. Concepția entrismului la grupul din jurul lui Ted Grant era cea a unei orientări pe termen lung către organizațiile de masă, întotdeauna cu steag deschis – ziarul Militant a jucat acest rol în Marea Britanie. Asta nu înseamnă că toată munca se desfășura în interiorul partidelor SD. Multă muncă se făcea prin aripile de tineret ale partidelor SD, în esență ca muncă deschisă. Majoritatea recrutărilor veneau prin acest tip de muncă independentă. În parte prin contactele cu alte aripi de tineret ale partidelor SD pe plan internațional, grupul din Marea Britanie a reușit treptat să întemeieze o organizație internațională, CWI.
31. În deceniile postbelice, în anumite țări, în special în Marea Britanie, troțkismul a înregistrat succese remarcabile. În perioada dintre anii 1950 și 1970, Tendința Militant din Marea Britanie a crescut de la mai puțin de 50 la cîteva mii, iar la mijlocul anilor 1980 la 8.000 de membri. Militant a reușit să câștige conducerea Consiliului Municipal din Liverpool și să conducă o bătălie istorică împotriva lui Thatcher – care a fost înfrântă. Curînd după aceea a inițiat mișcarea împotriva Poll Tax, care a fost în final victorioasă și a dus la căderea lui Thatcher. Trei membri Militant au fost aleși în parlament și, la un moment dat, peste 30 erau consilieri locali aleși.
32. De-a lungul anilor 1970 și 1980, CWI a reușit să acumuleze forțe în multe țări, bazându-se în principal pe tactici similare celor urmate în Marea Britanie.
33. Existau, desigur, pericole în aplicarea entrismului pe termen lung – acestea trebuie avute mereu în vedere. Rutina apartenenței la un partid muncitoresc de masă, mai ales unul care se mișcă spre dreapta, poate deveni un substitut al muncii revoluționare pentru o parte a membrilor, mai ales dacă sunt acolo de 10, 20, 30 sau mai mulți ani. Aceasta poate toci ascuțișul de care are nevoie dezvoltarea unui partid revoluționar. Pe la sfîrșitul anilor 1980, rutinismul era deja un factor important și a jucat un rol-cheie în sciziunea din 1992 din CWI, produsă de Grant și susținătorii săi.
34. Pînă atunci, Tendința Militant din Marea Britanie devenise atît de mare încît era imposibil de menținut ficțiunea că nu ar exista un partid revoluționar în interiorul Partidului Laburist. Birocrația LP, cu sprijinul clasei dominante, a decis că trebuie să scape de Militant. Munca făcută prin mișcarea Poll Tax s-a desfășurat în întregime în afara Partidului Laburist și a intrat în conflict cu interesele LP. Entrismul pe termen lung se apropia de sfîrșit – nu mai era un teren de muncă fructuos.
35. În alte țări, tactica entrismului nu a căpătat niciodată caracterul pe termen lung pe care l-a avut în Marea Britanie. PASOK în Grecia, social-democrația din Suedia, Partidul Laburist din Irlanda de Nord etc. au exclus foarte repede grupurile CWI. În asemenea cazuri, tactica entrismului a fost înlocuită cu muncă independentă, dar cu orientare, în același timp, spre partidele de masă ale clasei muncitoare (formularea de revendicări către ele, colaborare unde e posibil, vot pentru ele). Într-o etapă ulterioară, în anii 1990, această „tactică a orientării” a fost înlocuită cu campanii pentru construirea unor noi partide muncitorești.
36. Anii 1990 au fost diferiți de toate deceniile postbelice anterioare – capitalismul a fost întărit de prăbușirea stalinismului, partidele SD s-au mutat decisiv spre dreapta, în timp ce majoritatea partidelor comuniste s-au prăbușit. Aceasta a creat un context diferit pentru munca revoluționarilor. Tactica entrismului pe termen lung nu mai era aplicabilă. Noi formațiuni de stînga apăreau în prim-plan și trebuiau dezvoltate tactici noi. Trebuiau folosite munca independentă, campaniile independente, dar și formațiuni largi, cu caracter de „front”, folosind metoda frontului unit. Trebuiau discutate și tactici concrete de colaborare sau de contribuție la construirea noilor formațiuni, acolo unde era cazul. Un entrism de alt tip, diferit de cel al anilor 1930 și diferit de entrismul pe termen lung al deceniilor postbelice, a fost adoptat în diferite țări și de diferite curente sau organizații troțkiste – ca de pildă în Italia sau în Brazilia. Ca regulă generală, noile partide de stînga apărute de la începutul anilor 1990 permit o libertate mult mai mare tendințelor și chiar organizațiilor de a coexista în cadrul partidului comun, care are puternice caracteristici de alianță a unor forțe diferite. Elementul de secret nu mai e, în general, necesar, spre deosebire de ceea ce caracteriza munca în marile partide în anii 1930 sau în deceniile postbelice.

Partea a II-a

37. Entrismul este un concept destul de neînțeles și încărcat negativ în rândurile stângii. În practică, el înseamnă prezența curentelor marxiste/socialiste revoluționare în interiorul unor formațiuni de stînga mai largi. Tocmai pentru că prezența marxiștilor în partide muncitorești/de stînga mai largi sau de masă expune conducerea/birocrația acestor partide, din cauza insuficienței politice a reformismului, entrismul a fost atacat ca ceva „conspirativ”, „scizionist”, chiar „imoral” etc. Ceva similar se aplică și cuvîntului „fracțiune” sau „fracționist”. Istoric, pînă la stalinizarea Internaționalei Comuniste, existența fracțiunilor în partidele de masă ale stîngii – bolșevicii fiind un exemplu tipic – era ceva normal. Odată cu impunerea stalinismului asupra Internaționalei a 3-a, existența fracțiunilor a fost interzisă cu bățul, iar acuzația de fracționism a devenit suficientă pentru a atrage pedepse dure, excluderi și chiar violență fizică.
38. Așa cum s-a explicat mai sus, termenul „entrism” a apărut pentru prima dată în anii 1930 și avea printre caracteristici durata scurtă. Aceasta era legată de viteza evoluțiilor din acea vreme, cînd „revoluția și contrarevoluția” aveau caracterul unei perspective imediate – cu cotituri bruște și schimbări neașteptate, iar reflectarea lor în partidele stîngii provoca mari conflicte interne, sciziuni și regrupări. Scrierile lui Troțki din această perioadă pe această temă au o valoare excepțională. Următoarea fază în care entrismul a redevenit relevant a fost în deceniile de după al Doilea Război Mondial, implementat în principal de CWI, cu caracteristici pe [de] termen lung, durînd pînă la sfîrșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990. În această perioadă, pe lîngă stînga reformistă, care îi denunța pe „intruși” ca dușmani ai mișcării, CWI a fost atacat și de majoritatea organizațiilor stîngii anticapitaliste, care, alunecînd în sectarism, denunțau CWI pentru „oportunism”. Merită notat că CWI a dezvoltat muncă entristă nu doar în partide SD, ci și în partide comuniste, precum și în mișcări populare/democratice din țări ale „Lumii a Treia” care se confruntau cu regimuri autoritare sau dictaturi militare.
39. În realitate, prezența marxiștilor în interiorul unor formațiuni de stânga/muncitorești mai largi nu este ceva condamnabil; dimpotrivă, ea semnalează faptul că marxismul, ca și curent, este prin definiție un element organic al clasei muncitoare – iar prezența în organizațiile ei este un element al democrației în interiorul mișcării muncitorești. Această percepție s-a schimbat din cauza tradițiilor dezvoltate de stalinism. Așa cum s-a arătat în „Partea I”, mai sus, această prezență este un element al tradiției socialismului revoluționar/științific, începând din vremea lui Marx însuși, pentru care, așa cum a scris în Manifestul Comunist, comuniștii nu constituie ceva care stă în afara mișcării muncitorești de masă și a organizațiilor ei. Desigur, de atunci condițiile s-au schimbat, iar astăzi trebuie să subliniem necesitatea construirii unui partid marxist revoluționar de masă. Totuși, substanța afirmației lui Marx rămîne adevărată. Merită notată și experiența istorică a partidului bolșevic. Bolșevici înseamnă „majoritari” – denumire formată (în opoziție cu menșevicii, „minoritarii”) în procesul sciziunii Partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus din 1903. Bolșevicii conduși de Lenin nu au abandonat acest nume („Majoritatea PMSDR”) decât 15 ani mai tîrziu, după victoria Revoluției din Octombrie și redenumirea lor în Partidul Comunist.
40.  Este, de asemenea, un fapt că prezența unor curente diferite în interiorul unei formațiuni/unui partid politic nu este deloc ceva neobișnuit în politică în general și nu îi privește exclusiv pe marxiști. De exemplu, partidele Cominternului, după stalinizarea lor, în diverse cazuri și momente, și-au trimis o parte din forțe în alte formațiuni, mult mai mari, pentru a le influența cursul și dezvoltarea – un exemplu clasic este intrarea tineretului Partidului Comunist Spaniol în tineretul Partidului Socialist Spaniol în timpul Războiului Civil Spaniol. Sau au procedat la crearea unor formațiuni de masă pe care le controlau din culise ori semideschis – ca de exemplu în Grecia cu EAM, în Africa de Sud cu Congresul Național African etc. Trebuie să notăm însă că avem fenomene similare și în partidele burgheze. Aripile de extremă dreaptă care există în partidele dreptei, în vremea noastră, au fost în general create de grupuri care au intrat în aceste partide în perioade anterioare, așteptînd ca condițiile să se maturizeze în favoarea lor.
41. Pe baza celor de mai sus, este important, pentru început, să înlăturăm dimensiunea metafizică a „entrismului” și impresia că ar fi ceva în afara tradițiilor marxismului și a tradițiilor sănătoase ale clasei muncitoare și ale mișcării de masă.

Confirmat istoric

42. Este necesar să tragem un bilanț al parcursului CWI pe baza tacticii principale care l-a caracterizat pentru o întreagă perioadă istorică. Bilanțul este clar pozitiv, în ciuda atacurilor împotriva lui în aproape toate țările unde a acționat ca tendință în interiorul altor partide muncitorești și în ciuda criticii facile a diverselor organizații sectare privind un pretins oportunism.
43. Entrismul ca atare nu are nimic de-a face cu oportunismul. Totuși, modul în care e aplicat poate duce la oportunism. Aceasta se întîmplă cînd se diluează programul revoluționar sau se abandonează propria structură organizațională („lichidaționism”). Cu alte cuvinte, entrismul, ca orice altă tactică, conține oportunități, dar și pericole.
44. Pe baza tacticii entriste, CWI britanic, într-o perioadă de 20-25 de ani, a ajuns de la o mână de oameni la 8.000 de membri, cu reprezentanți aleși în parlament și în multe consilii locale. A putut conduce mișcări de masă uriașe, precum Poll Tax și Bătălia de la Liverpool; și a avut o contribuție majoră la lupte istorice precum greva minerilor din 1985 (Militant ajunsese la 500 de membri în rândul minerilor).
45. Aceeași tactică a jucat un rol decisiv în expansiunea CWI în alte țări, aducându-i în contact cu mișcări și curente de stânga care apăreau sau se dezvoltau pe plan internațional în interiorul partidelor reformiste în anii 1970. Pe parcursul a aproximativ o jumătate de secol, CWI s-a dezvoltat în cea mai importantă (ca greutate și coeziune) organizație troțkistă internațională – până la fragmentarea și dizolvarea sa după 2018, când conducerea a ajuns într-un punct în care nu a mai putut face față cerințelor unei perioade noi și a ales sciziunea. (vezi, de exemplu, aici și aici)
46. Succesele CWI nu înseamnă că tactica entrismului a CWI era singura tactică corectă de aplicat de către marxiști – aceasta e o altă chestiune. În aceeași perioadă istorică postbelică am văzut și dezvoltarea altor organizații internaționale care nu s-au bazat pe tactica entrismului sau care au urmat o combinație de opțiuni tactice. Asemenea exemple sunt IST (din jurul SWP britanic) sau organizațiile construite prin contribuția lui Nahuel Moreno în Argentina și America Latină. USFI (Secretariatul Unificat al Internaționalei a 4-a, avându-l pe E. Mandel drept cea mai cunoscută figură), pe de altă parte, care este numeric cea mai mare organizație troțkistă, a urmat o varietate de tactici, inclusiv entrismul, dar în mare parte pe o bază oportunistă (de fapt, USFI cu greu poate fi numită astăzi „organizație revoluționară”).
47. Entrismul este „pur și simplu” o tactică – și nu există tactică ce ar avea greutatea unui principiu. Există tactici bune, mai bune sau proaste, dar nu alegerea tacticii determină dacă o organizație e sectară sau oportunistă. Acest lucru e determinat de modul în care asemenea alegeri tactice sunt puse în practică. În general, nu există o singură tactică corectă într-o perioadă istorică sau într-o țară dată. Pot exista mai multe tactici „corecte” – adică tactici diferite care pot aduce rezultate pozitive în construirea forțelor marxismului.
48. Este important de subliniat acest lucru, deoarece prea des au loc sciziuni pe chestiuni tactice, care nu sunt justificate istoric. Un asemenea exemplu este sciziunea din 1992 din CWI, cînd o parte a acestuia (actualul IMT) a considerat că îndepărtarea treptată a CWI de entrism era o chestiune de principiu, echivalînd cu abandonarea clasei muncitoare.
49. Unul dintre aspectele pozitive importante ale tacticii entrismului este că antrenează membrii și cadrele organizației revoluționare în contactul lor cu straturile de masă din mișcarea muncitorească și cu conștiința straturilor populare largi. Acest lucru este esențial, la rîndul lui, pentru formularea precisă a revendicărilor de tranziție. Pe de altă parte, una dintre „slăbiciunile” sale este că adaptează elementele revoluționare mai puțin capabile și mai slabe ale partidului la „siguranța” și „rutina” marelui partid de masă care le înconjoară — o formă de conservatorism. Ca rezultat, cînd vine momentul abandonării entrismului și al urmării unei tactici diferite, o parte nu poate urma – de unde rezultă sciziuni. În general, orice cotitură tactică semnificativă provoacă de obicei sciziuni mai mici sau mai mari, ceva ce depinde și de mulți alți factori, printre care gestionarea internă a acestor schimbări (legată de regimul intern și de democrație).

Condiții noi, tactici diferite

50. Diferențele dintre entrismul anilor 1930 și cel al perioadei de după al Doilea Război Mondial sunt majore, reflectînd condiții obiective complet diferite. În mod similar, condițiile diferite ale perioadei pe care o traversăm astăzi înseamnă, inevitabil, tactici foarte diferite – orice copiere mecanică, formală a vechilor metode și tactici va fi sortită eșecului.
51. Astăzi, ca de-a lungul întregului secol trecut, marxiștii au datoria de a urma tactica Frontului Unit (Muncitoresc), care se traduce prin necesitatea de a chema organizațiile politice, sindicale, sociale și de alt tip ale clasei muncitoare să lupte împreună în ciuda diferențelor politice sau ideologice. Se înțelege de la sine că marxiștii au datoria de a face parte din asemenea inițiative/lupte comune, indiferent de mărimea forțelor lor. Desigur, modul în care se aplică tactica, abordarea sau metoda FU poate varia foarte mult, în funcție de condițiile obiective diferite.
52. După prăbușirea stalinismului și restaurația capitalistă din URSS și Europa de Est, în perioada 1990-91, partidele SD și PC de atunci fie s-au prăbușit, fie s-au mutat drastic spre dreapta, creând un vid politic uriaș în stânga. În aceste condiții, implicarea marxiștilor în construirea de noi formațiuni de stînga era necesară pentru umplerea acestui gol.
53. Aceste formațiuni noi, în mod obiectiv, ar tinde să aibă un caracter reformist. Aceasta nu înseamnă că marxiștii își asumă ca obiectiv strategic rolul de a construi ei înșiși partide reformiste. Aceasta ar echivala cu un abandon al marxismului; rolul istoric al marxiștilor este întotdeauna acela de a construi partide revoluționare. Dar aceasta nu contrazice încercarea de a construi organizații de masă de luptă ale mișcării muncitorești – sindicatele, de pildă, sunt un caz clar în acest sens, dar și formațiunile politice sunt necesare acolo unde nu există. Astfel, este corect ca marxiștii, păstrându-și independența, să contribuie la construirea organizațiilor muncitorești de masă, luptând în același timp pentru adoptarea (de către aceste organizații de masă) a unui program socialist revoluționar de tranziție. Raportul de forțe de clasă din perioada de după prăbușirea stalinismului era însă de așa natură încît, ca regulă generală, era nerealist să ne așteptăm ca vreo asemenea formațiune nouă, de masă sau de semi-masă, a stângii să poată avea caracteristici revoluționare. Această combinație între construirea organizației marxiste și construirea partidelor largi și a organizațiilor de luptă ale mișcării este ceea ce a fost descris în discuții și scrieri anterioare drept „Sarcina Duală”.

Independența politică și organizațională a marxismului

54. Cînd ne referim la munca în interiorul, împreună cu sau în paralel cu formațiuni ca cele menționate mai sus, chestiunea independenței organizației marxiste nu este pur și simplu importantă, este crucială. Independența înseamnă, în primul rînd, un program (socialist) independent. Și, în al doilea rînd, o structură organizațională separată a marxiștilor, astfel încît forțele lor să aibă coerență și să elaboreze colectiv analizele și sarcinile perioadei.
55. Cînd marxiștii contribuie la crearea unei formațiuni noi, o fac pe baza propriului program (socialist revoluționar tranzițional) pe care îl promovează. Totuși, nu trebuie să facă asta într-un mod ultimatist, nu trebuie să-l transforme într-o condiție a participării lor, în condițiile în care formațiunea, din cauza condițiilor obiective și a slăbiciunii forțelor revoluționare, nu poate avea decît un caracter reformist. Reformismul, la un moment dat, într-un fel sau altul, va trăda interesele mișcării – asta e un dat. Totuși, dacă marxiștii au contribuit în mod substanțial la construirea acestei formațiuni noi, în momentul crizei ei vor putea păstra alături de ei o parte semnificativă a forțelor care se vor rupe de reformism și vor pune astfel bazele partidului revoluționar de masă (un exemplu al manifestării acestui potențial a fost sciziunea PCL din PRC în Italia, în ciuda eșecului ei de a avansa ulterior – vezi mai jos). Aici trebuie să ne amintim, din nou, că Internaționala Comunistă a fost construită în primii ani de după 1917 prin sciziunile partidelor SD ale Internaționalei a 2-a.

Formațiuni noi se nasc, inevitabil, iar și iar

56. Ideea care predomină în unele organizații ale stîngii anticapitaliste, că vor construi partidul de masă pe cont propriu, recrutând și crescând fără să-și „murdărească mâinile” colaborând cu formațiuni reformiste sau lucrând în interiorul lor, este naivă – și în completă contradicție cu tradiția marxistă/bolșevică. În condițiile de azi, când există organizații sindicale de masă și organizații politice reformiste, sau chiar foste reformiste, existența unui vid în stânga nu înseamnă nicidecum că masele se vor întoarce, ca printr-o „lege naturală”, spre o mică organizație revoluționară pentru a o masifica.
57. Realitatea este că aceste viduri vor tinde, din motive obiective, în condițiile actuale, să fie umplute de formațiuni reformiste. Motivul principal este că, atunci cînd presiunile sociale se intensifică (de pildă în condițiile unei crize economice), curentele sau partidele reformiste care nu au fost încă expuse, ale căror politici falimentare nu au fost încă testate în ochii muncitorilor, și care dispun de mijloace cu mult superioare celor aflate la dispoziția marxiștilor, vor interveni, deplasându-se spre stânga sub presiunile sociale, pentru a acoperi vidul. Reformismul oferă întotdeauna o cale mai ușoară decât cea a marxiștilor, pentru că ceea ce le cere maselor muncitoare este pur și simplu să voteze partidul reformist pentru a-i întări poziția în parlament. Fără tactici corecte față de ele, marxiștii nu-și pot atinge obiectivele strategice.
58. Deceniile de după restaurația capitalistă din fostele țări staliniste au oferit multe exemple de creare a unor noi formațiuni de stânga. Multe dintre ele nu mai există sau s-au dezintegrat – precum Refondarea Comunistă în Italia, Partidul Socialist Scoțian, Socialist Alliance și Respect în Anglia, Noul Partid Anticapitalist (NPA – scindat în două mici rămășițe) în Franța etc. O a doua generație de asemenea partide, care au căpătat dimensiuni de masă prin criza globală din 2007-8-9, precum SYRIZA, Podemos, Blocul de Stânga în Portugalia etc., au fost testate, au capitulat în fața presiunilor capitalului, au degenerat, s-au trezit confruntate cu crize de dezintegrare. În Europa, dintre partidele create în ultimii 10-15 ani, doar La France Insoumise mai arată o dinamică semnificativă și, într-o măsură mai mică, Die Linke (Stînga) în Germania. În America Latină, printre formațiunile importante, FIT-U (Frontul de Stînga și al Muncitorilor – Unitate) din Argentina își menține o forță și un potențial semnificative. În Brazilia, PSOL a făcut o cotitură majoră spre dreapta și e în criză.
59. Câteva dintre principalele caracteristici ale noilor formațiuni create în cursul ultimelor trei decenii și jumătate:

• Nu au genul de rădăcini în clasa muncitoare pe care le aveau partidele stîngii tradiționale, SD sau PC.
• Nu sunt caracterizate, în aceeași măsură ca partidele muncitorești tradiționale, de existența unor organizații/filiale locale în care să existe participare activă a membrilor și intervenție în mișcări – sunt în principal organizații de mecanisme electorale, cu clasele mijlocii dominând componența și conducerea.
• Sunt testate, eșuează și degenerează într-un timp foarte scurt, spre deosebire de partidele tradiționale, cărora le-au trebuit decenii. Explicația principală este că criza capitalistă de azi nu lasă loc reformelor. Acesta este unul dintre motivele pentru care extrema dreaptă e în ascensiune.

Your Party (Regatul Unit) și DSA (SUA)

60. În ciuda faptului că NFS-urile din ultimele 3 decenii sunt testate, eșuează, capitulează și degenerează sau dispar, atîta vreme cât vidul din stânga rămâne, el nu poate fi umplut decît de formațiuni noi – mai devreme sau mai tîrziu.
61. Două exemple recente sunt grăitoare: primul în Marea Britanie, al doilea în SUA. În Marea Britanie a apărut Your Party, condus de Jeremy Corbyn și Zarah Sultana – deși dezvoltarea sa nu e sigură, din cauza conflictelor interne. Corbyn a fost testat din nou în perioada 2015-19, cînd era lider al Partidului Laburist, și a eșuat în mod tragic. A lăsat aripa dreaptă intactă, iar aceasta a mers pînă la a-l exclude după căderea sa; dar chiar și exclus fiind, nu a îndrăznit să procedeze la crearea unui nou partid al stîngii. Mișcarea a fost făcută în cele din urmă de Sultana, care a ieșit în față, iar Corbyn a fost nevoit să o urmeze. Astfel, în ciuda eșecului său din a doua parte a anilor 2010, criza capitalistă și vidul din stânga l-au readus pe Corbyn în prim-plan.
62. În SUA, Bernie Sanders și DSA au apărut de asemenea după mijlocul anilor 2010 și au avut o ascensiune semnificativă. Dar și ei au eșuat lamentabil în a oferi o ieșire. În ciuda atacului primit din partea establishment-ului Partidului Democrat (PD), Sanders a rămas în el și l-a susținut pe Biden în loc să ia inițiativa creării unui partid nou. DSA a pierdut teren în anii care au urmat, mai ales în timpul președinției Biden, dar odată cu întoarcerea lui Trump după alegerile din toamna lui 2024, arată din nou o creștere dinamică – victoria lui Zoran Mamdani, membru al DSA, în cursa pentru primăria New Yorkului este grăitoare.
63. Retragerea, capitularea și degenerarea organizațiilor stângii, când nu există o alternativă revoluționară, constituie cu siguranță o înfrângere pentru mișcarea de masă. Aceasta înseamnă un cost care, printre altele, poate întârzia apariția unei noi generații de partide ale Noii Stângi. Dar, atâta vreme cât vidul există, vor apărea procese care vor duce acolo. Calea poate fi foarte diferită de la o țară la alta, în funcție de condiții și tradiții. Dacă marxiștii urmează tacticile corecte și adună masa critică necesară, criza formațiunilor reformiste poate oferi potențialul creării unor organizații sau partide revoluționare importante.

Forme de acțiune și intervenție în formațiunile de stînga

64. Modul în care marxiștii pot interveni în procesele de formare a unei NFS poate lua diverse forme:

• Se poate aplica tactica entrismului, fie pe termen scurt, fie pe termen lung, în funcție de împrejurări.
• Poate exista o orientare către o NFS, fără intrare în ea – adică urmărim colaborări, participăm la campanii comune, candidăm pe liste comune la alegeri etc.
• Poate exista o combinație de entrism și orientare – adică organizația marxistă poate rămîne oficial independentă și orientată spre NFS, dar o parte dintre membrii ei, dacă împrejurările o favorizează și structurile ei o permit, pot participa în NFS.
• În anumite condiții, în care stânga anticapitalistă poate avea o prezență puternică în societate, se poate lua inițiativa reunirii forțelor diferitelor organizații anticapitaliste cu scopul formării unei noi entități politice, cu caracteristici federale (i.e. o organizație comună, împreună cu muncitori și tineri neafiliați vreuneia dintre organizațiile constitutive, cu independența deplină, în paralel, a organizațiilor care o compun).

Chestiunea mărimii

65. Mărimea este unul dintre factorii importanți care determină ce tactici sunt cele mai bune de urmat. Dacă organizația marxistă nu depășește un număr mic, de cîteva zeci de membri, entrismul este adesea singura ieșire – dacă există, desigur, o forță în care să intri. În asemenea cazuri este recomandabil ca marxiștii să fie prezenți într-o formațiune mai largă sau de masă, pentru a evita izolarea, care riscă să-i ducă la o mentalitate de microcosmos, în afara realității societății și a conștiinței de masă.
66. Totuși, dacă organizația numără câteva sute sau cîteva mii de membri și are o prezență independentă semnificativă în clasa muncitoare și în alte mișcări sociale, atunci entrismul poate să nu fie cea mai bună tactică. Pentru că costul identificării cu neajunsurile unui partid reformist ar putea fi mai mare decît beneficiile. În asemenea cazuri, o combinație de „orientare” cu intrarea parțială a unei secțiuni a membrilor poate fi cea mai bună abordare.
67. Luarea de inițiative pentru formarea unei NFS, prin alianța unui număr de organizații ale stîngii anticapitaliste, are ca precondiție existența unor forțe semnificative. O asemenea inițiativă trebuie adresată organizațiilor care înțeleg conceptul tacticii Frontului Unit – adică disponibilitatea de a face apel la partidele reformiste (sau nerevoluționare) pentru inițiative și acțiuni comune. Alianța unor mici organizații marginale ale stîngii „revoluționare” nu doar că nu e un scop în sine, dar poate fi foarte periculoasă dacă aceste organizații au caracteristici sectare.

Câteva exemple

68. În cele ce urmează vom împărtăși câteva exemple din munca noastră într-un număr de țări. Prin ele, vom încerca să arătăm bogăția opțiunilor tactice care pot fi adoptate, flexibilitatea necesară, atît în general, cît și în cazuri concrete, precum și multiplicitatea sarcinilor chiar și în interiorul unei singure țări.

Grecia

69. Grecia ultimilor 15 ani oferă cîteva exemple foarte utile. Într-o primă fază, Xekinima („X”) a decis să adere la SYRIZA în 2008. Discuția care precedase decizia, timp de mai multe luni, în combinație cu textele de conferință relevante, explica faptul că „X” nu adera cu scopul de a „schimba SYRIZA”, pentru că asta ar fi fost nerealist, ci pentru a întări prezența marxismului atît în interiorul, cît și în afara SYRIZA. Tovarășii vedeau posibilitatea creării unor tendințe de opoziție de stânga în interiorul SYRIZA. În același timp, ei explicau că nu vor câștiga membri noi din interiorul SYRIZA, ci dintre muncitorii și tinerii din afară, care se întorceau tot mai mult spre SYRIZA pe plan electoral. SYRIZA avea avantajul semnificativ de a nu pune nicio condiție sau restricție asupra libertății de a acționa ca organizație independentă și, în același timp, de a fi o componentă oficială a ei.
70. O opoziție de stânga în SYRIZA a apărut foarte curînd după intrarea tovarășilor, iar „X” a jucat un rol central în ea – dar aceasta nu a putut supraviețui mult timp, din motive pe care nu le putem dezvolta aici. Prestigiul lui „X” a crescut, tovarășii au intrat în contact cu mulți noi activiști de la bază etc., dar organizația nu a reușit deloc să crească. Munca în SYRIZA absorbea o energie enormă, pentru că însemna participare la activități, comitete, confruntări etc., dar nu exista creștere a numărului de membri, întrucât marea majoritate era deja organizată în celelalte organizații componente – așa cum tovarășii preziseseră de la început. Ceea ce tovarășii nu au putut prezice, însă, a fost că nu vor putea câștiga membri nici din afară! De fapt, „X” a pierdut părțile cele mai tinere ale organizației, care simțeau că SYRIZA nu era suficient de radicală/combativă. Numărul membrilor a scăzut („X” și-a pierdut și progresul din munca cu migranții, în principal din cauza crizei), dar cel mai rău a fost că firul cu tineretul s-a rupt.
71. În 2011, „X” a făcut o cotitură. A părăsit SYRIZA ca componentă oficială (nemaifiind prezentă în Secretariatul General și în alte organe de conducere ale SYRIZA) și s-a orientat spre muncă independentă, dar a păstrat forțe semnificative în interiorul SYRIZA – pînă la trădarea din 2015. Aproximativ 1/3 din organizațiile locale ale lui „X” aveau implicare deplină în organizațiile locale ale SYRIZA, 1/3 aveau o prezență parțială în organizațiile locale SYRIZA, cu muncă independentă în paralel, iar restul de 1/3 făceau exclusiv muncă independentă. Se înțelege de la sine că, până la trădarea din 2015, „X” a colaborat cu SYRIZA la fiecare nivel posibil. Merită menționate alegerile locale din 2014, când „X” a colaborat simultan cu SYRIZA (în circa 60% din cazuri) și cu ANTARSYA, dar și cu partidul comunist, KKE, în circumscripții electorale diferite. Este un indiciu al flexibilității de care putem da dovadă, în funcție, desigur, de împrejurări. Un număr de tovarăși au fost aleși în consilii locale (ca independenți, reprezentând „Xekinima”) atât pe listele ANTARSYA, cît și pe cele ale SYRIZA, și ne-am putut folosi pozițiile pentru a juca un rol semnificativ în mișcările de masă, în special în două municipalități, Zografou în Atena și (orașul) Volos.
72. Din 2012, când cursul spre dreapta al conducerii SYRIZA a devenit clar, „X” a început să promoveze necesitatea unui nou pol al stîngii anticapitaliste, în opoziție cu SYRIZA, dar și cu ANTARSYA (alianța stîngii anticapitaliste care are, însă, puternice caracteristici sectare, refuzând FU chiar și față de KKE!).
73. În 2025, „X” a avut o evoluție care se poate dovedi semnificativă: împreună cu alte 5 organizații, a creat Inițiativa pentru o nouă Stângă Unită și Revoluționară. Procedurile pentru anunțarea sa oficială se așteaptă să fie finalizate în prima jumătate a lui 2026. Scopul va fi crearea unei NFS cu caracteristici clar anticapitaliste. Structura va fi federală: va avea organizații locale comune, campanii etc., dar în același timp organizațiile care o compun vor putea acționa independent, cu propriul program politic, propria intervenție și structură organizațională.

Cipru

74. Cipru a fost afectat de evoluțiile din Grecia. În 2012, în sudul Ciprului, care are o mare comunitate greacă, s-a dezvoltat o filială a SYRIZA. Succesul inițial al SYRIZA ca alternativă la stînga tradițională din Grecia i-a inspirat și pe ciprioții greci și a dat naștere la două încercări, ERAS (2012-2013) și DRASY-EYLEM (2014), ca NFS-uri care contestau partidul tradițional de stînga, AKEL, aflat atunci la putere. Deși viața acestor două NFS-uri a fost scurtă, ele au ajutat la pregătirea terenului pentru încercarea de a construi, astăzi, un pol de stînga anticapitalist. În 2023, NEDA a luat inițiativa de a chema restul spațiului anticapitalist să lucreze pentru crearea unei alianțe a stîngii anticapitaliste. Demersul nu a dat rezultate, dar a ajutat la construirea unei cooperări importante cu DiEM25 local. Ca urmare, au fost organizate mai multe campanii și inițiative comune.
75. Următorul pas al acestui demers a fost extinderea încercării în nordul Ciprului, așa cum NEDA făcuse cu DRASY-EYLEM la alegerile europene din 2014. În acest fel, tovarășii noștri au intrat în contact cu organizația „Drumul spre Independență”, cu care există acord pe multe puncte cruciale ale situației internaționale actuale. Această organizație se declară revoluționară și există acord pe chestiuni precum războiul din Ucraina și Palestina, precum și pe abordarea de clasă a problemei cipriote. Cu alte cuvinte, deși încercarea de a forma un pol anticapitalist nu a dat rezultatele așteptate, ea a adus alte rezultate pozitive, importante pentru munca noastră și pentru relațiile dintre organizațiile stîngii anticapitaliste de pe ambele părți ale insulei.

SUA

76. Nu trebuie să existe iluzii în privința lui Zoran Mamdani, dar alegerea sa trebuie văzută ca o reflectare a proceselor foarte importante aflate în desfășurare la baza societății americane. Mamdani vorbește despre socialism democratic; ridică probleme de clasă privind locuirea, transportul public, magazinele alimentare publice etc., expunând falimentul politicilor identitare pe care Partidul Democrat le-a avut pe steag; vorbește deschis în favoarea drepturilor palestinienilor etc. A câștigat în ciuda șanselor inițiale scăzute și a campaniei masive împotriva lui dusă de establishment, care îl acuză de „antisemitism” (Trump îl acuză chiar… de „comunism”). Așa cum am scris în alte texte, mișcarea de masă din SUA este, în anumite privințe, înaintea celor europene, neavînd experiența trădărilor stîngii europene, vechi și noi.
77. SUA este un caz care se pretează la o combinație de tactici, nu doar la una singură. Forțe care au părăsit ISA și cu care suntem în contact strâns sunt implicate într-un proces de aderare la DSA. Un număr de tovarăși au aderat deja, inițial pe o bază exploratorie. DSA oferă avantajul deja menționat al „dublei apartenențe” – adică nu cere nimănui să-și părăsească organizația pentru a deveni membru. În același timp, tovarășii care iau în considerare aderarea la DSA au propriile inițiative independente de mișcare, cu o orientare clară spre clasa muncitoare, la nivel de oraș. Aceste două tactici nu sunt deloc contradictorii sau reciproc exclusive. Dimpotrivă, sunt ambele corecte și complementare.
78. În același timp, în cazul Seattle, avem campania organizată de WSB (Workers’ Strike Back) și RW (Revolutionary Workers) pentru sănătatea publică și pentru candidatura lui Kshama Sawant la Congres. Este o mișcare foarte importantă și îndrăzneață, care are potențialul de a răsplăti WSB și RW cu rezultate mari sau chiar spectaculoase. Tactica urmată în Seattle este corectă – și are nevoie de cel mai mare sprijin posibil. Dacă are succes, poate contribui semnificativ la reconstrucția stângii anticapitaliste, radicale, dar și revoluționare din SUA – ceea ce va avea cu siguranță un impact internațional. Trebuie să notăm că numărul membrilor WSB este de aproape 20 de ori mai mare decât numărul membrilor organizației politice (RW). Aceasta permite, pe de o parte, dezvoltarea unor campanii dinamice de către sute de membri și, pe de altă parte, posibilitatea recrutării în RW dintre numeroșii activiști care o înconjoară.

Marea Britanie

79. Noul partid al lui Corbyn și al Sultanei, Your Party (YP), are potențialul de a deveni cel mai masiv partid din stânga, dar și în raport cu orice entitate politică existentă în Europa, întrucât aproape 800.000 de oameni și-au exprimat interesul de a adera. Totuși, de la bun început, acest partid se află în criză, din cauza diferențelor dintre Sultana și Corbyn, ceea ce îi face viitorul incert. Cu toate acestea, intervenția în procesele aflate în desfășurare este oricum necesară.
80. Tactica preferată, dată fiind prezența noastră mică în Regatul Unit, este cea a entrismului, asupra căreia există acord din partea tuturor tovarășilor și prietenilor ISp. Printre sarcinile care se ridică sunt: lupta pentru funcționarea democratică și controlul structurilor centrale și al organelor de conducere, pentru a reduce puterea personală a câtorva indivizi care pot arunca proiectul în aer; dreptul la dubla apartenență (i.e. persoanele aparținând altei organizații să poată participa și în YP); lupta, desigur, pentru adoptarea unui program socialist; dar și lupta pentru continuarea efortului de a construi YP „de jos”, în mod democratic, și împotriva pericolului ca cei doi protagoniști principali să provoace daune ireparabile.
81. Corbyniștii, cum sunt cunoscuți susținătorii lui Corbyn, au un comportament complet inacceptabil, birocratic, cu structuri de funcționare integrate vertical, așa cum s-a văzut cînd au creat Momentum, în timpul primului mandat al lui Corbyn la conducerea Partidului Laburist, și Collective, în perioada recentă. Aceste experiențe aduc la suprafață chestiunea rolului crucial pe care îl joacă democrația în interiorul stîngii și necesitatea ca baza să joace un rol decisiv împotriva „personalităților” care domină și determină cursul lucrurilor.

Irlanda

82. În Irlanda de Nord, care face parte din Regatul Unit, evoluțiile din jurul YP au avut un impact direct. Totuși, din cauza specificității chestiunii naționale, niciun partid britanic nu creează o „filială” în Irlanda de Nord. Cu toate acestea, crearea YP a stârnit un interes intens și au avut loc întâlniri ale unui număr semnificativ de sindicaliști și activiști de stânga, care caută modalități prin care aceste procese să se poată reflecta în Irlanda de Nord. Tovarășii noștri participă activ la aceste procese, dar direcția în care vor merge lucrurile nu este încă clară.

Italia

83. Entrismul a fost o tactică importantă a tovarășilor italieni în deceniile trecute. Ambele grupuri conectate astăzi la ISp își au rădăcinile în munca desfășurată în interiorul PRC (Partito della Rifondazione Comunista – Partidul Refondării Comuniste), care a dus la crearea PCL (Partito Comunista dei Lavoratori – Partidul Comunist al Muncitorilor) în 2006.
84. PRC a fost creat în 1991, inițial ca mișcare și curînd după aceea ca partid. A fost primul partid al „primei generații” de NFS-uri, după prăbușirea stalinismului și sciziunea Partidului Comunist Italian. PRC era un partid cu priză de masă, cu în jur de 110.000 de membri și cu o viață internă destul de liberă și democratică – o veritabilă operațiune de regrupare, mai ales după plecarea aripii sale staliniste în 1997. Tovarășii au fost în interiorul PRC inițial ca membri ai Democrazia Proletaria (Democrația Proletară), una dintre cele 3 componente principale ale PRC în 1991, apoi ca parte din Progetto Comunista (Proiectul Comunist – PC). PC a fost inițial o alianță a elementelor radicale de stânga din partid, dar a fost fondat pe o bază programatică și a devenit progresiv un curent clar troțkist. Număra 700-1.000 de membri și primea între 3.000 și 5.000 de voturi pe documentele sale la conferințele PRC.
85. PRC a intrat în guvernul de centru-stânga Prodi în 2006. PC a demisionat prompt din PRC și, foarte curând după aceea, a procedat la crearea PCL, care a pornit cu 1.260 de membri.
86. PCL a fost fondat pe o bază programatică și a devenit progresiv o organizație clar troțkistă, capabilă să-și mențină numărul de membri în jur de 1.000 timp de aproximativ un deceniu, înainte de a sfârși în criză, declin rapid și sciziuni. La alegerile europene din 2009, PCL a candidat în 3 din cele 5 circumscripții electorale naționale și a primit în total 166.000 de voturi — 0,7%, 0,8% și respectiv 0,9%. Din 2015 încolo a existat o derivă clar sectară în PCL, care poate fi explicată, obiectiv, prin condițiile unei acalmii în mișcarea italiană, atât în ce privește stânga, cît și mișcarea sindicală, și, subiectiv, prin limitele conducerii sale. PCL este astăzi o mică sectă – dar asta nu schimbă faptul că tactica entrismului a permis formarea unei organizații troțkiste considerabile, care, cu o conducere diferită, și-ar fi putut, poate, păstra forțele și juca un rol în evenimentele viitoare.

Turcia

87. În Turcia, o încercare mai timpurie de a construi o Nouă Formațiune de Stînga a fost Partidul Libertății și Solidarității (ÖDP), fondat la mijlocul anilor 1990 ca o alianță largă a diverselor curente socialiste, feministe, ecologiste și libertare. ÖDP combina elemente federale (platforme și tendințe interne distincte) cu o democrație internă relativ deschisă, dar nu a reușit niciodată să prindă rădăcini în clasa muncitoare. În practică, partidul a funcționat în mare parte ca un front electoral lax al unor curente fragmentate și al unor medii activiste urbane, cu sectoare importante orientate mai mult spre reprezentarea parlamentară și campanii de tip ONG decît spre o muncă sistematică în locurile de muncă și în sindicate.
88.  Exemplul Turciei arată că entrismul nu este întotdeauna un proces simplu, ușor, care aduce rezultate sigure. După o muncă independentă destul de reușită în anii 2010, tovarășii noștri s-au trezit confruntați cu condițiile obiective extrem de dificile care au urmat tentativei de lovitură de stat împotriva lui Erdogan din 2016. În anii care au urmat, a apărut Partidul Muncitorilor din Turcia (TİP), care a crescut într-un ritm impresionant, de la câteva sute la zeci de mii. Tovarășii noștri au aderat la TİP, dar s-a dovedit că birocrația partidului, cu rădăcini staliniste, a refuzat să accepte voci diferite – și foarte curînd ne-am trezit în afară. Am ieșit ca parte a unui grup de peste 100 de persoane care au părăsit partidul, dar chiar și în acest grup nou regimul s-a dovedit complet inflexibil față de opiniile diferite – și tovarășii noștri s-au trezit din nou în afară.
89.  Astăzi există o încercare de reorientare a muncii noastre spre Partidul Stângii Verzi (GLP). GLP este un partid de stânga radicală, situat la stînga curentelor tradiționale social-democrate și staliniste, și operează ca una dintre componentele DEM (fostul HDP), formațiunea de stînga „pro-kurdă” care a câștigat constant în jur de 10-13% la alegerile naționale, în ciuda represiunii severe a statului. DEM este structurat ca o formațiune federală: diferite organizații, mișcări și colective locale pot participa cu un grad ridicat de autonomie. În acest cadru, GLP recunoaște formal tendințele și curentele interne și permite o dezbatere politică relativ deschisă și platforme publice. Aceasta creează, cel puțin în principiu, un spațiu mult mai larg pentru marxiști de a interveni deschis și de a-și testa ideile în fața unor straturi mai largi. În același timp, GLP rămîne un partid electoral, modelat de presiunile reprezentării parlamentare, de chestiunea națională și de represiunea continuă a statului. Cotitura spre GLP trebuie, așadar, să combine munca sistematică în interiorul partidului cu păstrarea organizației, programului și structurilor noastre independente în afara lui.

Nigeria

90. Tactica entrismului pe termen lung a jucat un rol important în munca tovarășilor nigerieni pentru o lungă perioadă istorică și a contribuit semnificativ la crearea celei mai mari organizații troțkiste dintr-o țară africană, până la sciziunea CWI din 2018-19. În perioada recentă, tovarășii s-au orientat spre AAC (African Action Congress – Congresul de Acțiune African) și au aderat la acesta, partid aflat sub conducerea lui Omoyele Yele Sowore, unul dintre cei mai combativi activiști pentru drepturile democratice și ale muncii din Nigeria.
91. Acest partid are puternice elemente personale, fiind construit în jurul numelui lui Sowore. Cu toate acestea, oferă posibilități, întrucât nu pune nicio condiție tovarășilor noștri din Revolutionary Socialist Movement (Mișcarea Socialistă Revoluționară) pentru a adera la partid și a opera în același timp ca organizație independentă. Scopul este și aici acela de a contribui la construirea și masificarea AAC și, în același timp, de a construi forțele propriei noastre organizații.

Brazilia

92. Tovarășii noștri din Brazilia operează în rândurile PSOL (Partido Socialismo e Liberdade – Partidul Socialism și Libertate). PSOL s-a mutat dramatic spre dreapta în ultimii ani, operând ca forță aliată de stânga în guvernul de centru-stânga al lui Lula. În ciuda deplasării sale spre dreapta, PSOL nu s-a scindat – o aripă de stânga semnificativă rămîne în rândurile sale.
93. Tovarășii noștri participă în PSOL ca parte a opoziției interne de stânga. PSOL este structurat cu caracteristici federale. Adică fiecare organizație are o autonomie semnificativă de acțiune și independența programului său politic. Nu există niciun obstacol în calea campaniilor și acțiunilor comune cu aripa de stînga a PSOL, în paralel cu construirea muncii tovarășilor noștri.

Taiwan – România

94. Organizațiile noastre din Taiwan și România au unele caracteristici comune, atât subiectiv, cât și în ce privește condițiile obiective. Pe plan subiectiv, ambele sunt organizații noi, cu puternice caracteristici de tineret, energice și active. Pe plan obiectiv, nu există partide de stânga care să poată umple vidul existent în societate. Aceasta înseamnă că, dacă tovarășii noștri reușesc să valorifice posibilitățile oferite de existența vidului, ei se pot dezvolta rapid și pot crea organizații revoluționare considerabile într-o perioadă relativ scurtă.
95. În ambele țări, tovarășii noștri dezvoltă o muncă de tineret dinamică. În Taiwan, crearea de „cluburi” într-un număr de universități, cu orientări pe diverse teme, de la tineret și educație la solidaritate și lupte ale muncii, ne-a adus în contact cu straturi mai largi, nu doar de tineri, ci și de muncitori. Ne aduce, de asemenea, o creștere semnificativă.
96. Nu există un partid de stânga în care, teoretic, ar putea exista o orientare sau vreun fel de intrare, în niciuna dintre cele două țări. Dar nu există nici alte organizații anticapitaliste cu o prezență semnificativă, cu care să se poată discuta posibilitatea unor inițiative comune pentru crearea unei NFS. Munca independentă este de cea mai mare importanță în aceste țări, cu accent pe straturi mai largi de muncitori și tineri, în loc de grupuri mai mici.
97. În asemenea împrejurări, putem lua inițiative cu un impact mai larg, folosind metoda frontului unit – ca lucru distinct de FU ca atare, în sens clasic. Putem face pasul formării unor inițiative de tineret sau de mișcare mai largi, la care membrii noștri să poată participa, împreună cu oameni care sunt sau vor să fie activi în mișcare. La exemplele pe care le vedem deja implementate de tovarăși, putem adăuga alte exemple din experiența noastră internațională, precum inițiativele antirasiste-antifasciste (Youth Against Racism in Europe), grupurile de mediu (Green Attack, Kasma Birak), mișcările feministe (Combative and Free) etc.
98.  Democrația internă este de mare importanță pentru funcționarea cu succes a unor asemenea inițiative – dar, în același timp, trebuie avut grijă să fie implicați în ele muncitori și tineri de la bază, nu elemente mic-burgheze, cum s-a menționat mai sus. De asemenea, acțiunea este un element foarte important – muncitorii și tinerii din clasa muncitoare se îndreaptă spre asemenea inițiative pentru a acționa, nu doar pentru a discuta. Desigur, elementele mai avansate vor dori să aprofundeze chestiunile – ceva ce doar participarea în organizația marxistă, unde au loc discuțiile politice și elaborările teoretice necesare, le poate oferi.
99.  Asemenea inițiative largi pot avea structuri, în sensul unor organe alese și al unor întâlniri locale, dar pot avea și pur și simplu caracterul unei „campanii”. Este întotdeauna preferabil să existe structuri organizate, dar acest lucru este foarte solicitant la nivel de cadre și trebuie să avem grijă să nu ne întindem dincolo de capacitățile noastre.
100. În paralel cu construirea unor asemenea „formațiuni mai largi”, organizația marxistă trebuie să explice că este nevoie de crearea unui partid independent, de masă, al clasei muncitoare, care să-i apere propriile interese. Este important, acolo unde e posibil, ca organizația marxistă să încerce să descrie organizațiile sociale, sindicale și politice care ar putea lua inițiativa pentru un asemenea partid.

Condițiile necesare pentru succes

101. Toate cele de mai sus arată cât de flexibili trebuie să fim în privința tacticilor noastre. Rezultatele deciziilor tactice pe care le luăm trebuie monitorizate, pentru a verifica dacă implementăm cele mai bune tactici posibile. Așa cum s-a menționat mai sus, nu există, în general vorbind, o unică alegere tactică corectă. Legate de metodologia FU (care este prin definiție un concept larg și flexibil), toate opțiunile sunt în discuție și trebuie măsurate prin rezultatele lor.
102. Rezultatele oricărei decizii tactice sunt măsurabile – adică, la sfîrșitul unei perioade date, putem măsura rezultatul în termeni de prestigiu, de amploare a razei noastre de acțiune, de poziții în mișcările de masă etc., dar, în primul rînd, în termeni de membri noi. Pe baza unei asemenea abordări, tovarășii greci s-au retras în 2011 din poziția de componentă oficială a SYRIZA și au implementat un model mai flexibil, cu o prezență parțială în SYRIZA și o prezență independentă în paralel, așa cum s-a descris mai sus.
103. Cînd aderăm la o NFS sau cînd creăm una împreună cu alții, este important ca tovarășii noștri să fie în prima linie a eforturilor de construire a noii formațiuni. Punctul-cheie este de a întoarce o asemenea formațiune spre societate, spre clasa muncitoare și spre tineret, de a contribui la dezvoltarea mișcărilor de masă și a conștiinței de clasă.
104. Există condiții în care NFS va aduce oameni noi în rândurile sale și ne va permite să câștigăm membri pentru organizația revoluționară „din interior”; dar există și condiții în care nu vom câștiga din interior, ci doar din exterior. „Arta”, în acest context, constă în a folosi NFS pentru a ajunge la straturi noi, a o deschide spre societate și, în același timp, a recruta pentru organizație.
105. Fiind într-o NFS, vrem cu siguranță să-i influențăm cursul, să o împingem spre stînga și, dacă e posibil, să ajutăm la transformarea ei într-un partid revoluționar. Dar trebuie să urmărim asta fără iluzii: transformarea unei NFS într-un partid revoluționar, ca întreg și în totalitatea ei, este în esență imposibilă – se poate întâmpla, teoretic, doar dacă traversăm o perioadă de mari răsturnări revoluționare și avem, în același timp, partide revoluționare de masă în una sau mai multe țări importante. Prin urmare, este de așteptat ca NFS-urile din epoca actuală, în cursul dezvoltării lor, să se scindeze la un moment dat.
106. Cele de mai sus sunt încă un motiv pentru care, pe lângă efortul de a influența, prin dialog și discuție tovărășească, cursul general al unei NFS, recrutarea de membri individuali în organizația revoluționară este absolut crucială. Câștigarea de tovarăși pe bază individuală ne va întări munca și va ajuta, de asemenea, la formarea de curente de stânga în rândurile unei NFS.
107. Dezvoltarea, în stadiile timpurii, a unei organizații mici este foarte lentă și are loc prin recrutare individuală. Cu cît organizația e mai mare, cu atât cresc șansele de a putea avea recrutări de grup. Iar după ce atingem o mărime care ne face vizibili în societate și în mișcările de masă, i.e. atunci cînd atingem o „masă critică”, dezvoltarea poate avea loc în salturi mari, date fiind, desigur, condițiile obiective potrivite. În general, trebuie să știm că dezvoltarea forțelor noastre nu este niciodată liniară. Și că, după o perioadă de creștere, poate exista o perioadă de „stagnare” numerică, în funcție, din nou, de condiții, legată de procesele de consolidare și de formare a cadrelor. Această fază, la rândul ei, va crea condițiile pentru un nou salt, dacă nu intervine o schimbare negativă a condițiilor obiective.
108. Fiind într-o NFS cu caracteristici reformiste, nu trebuie să subestimăm niciodată birocrația care se va dezvolta. Elementele reformiste care există în orice NFS nu au nicio cale politică de a se opune ideilor marxiste, și de aceea recurg la metode birocratice și, în cele din urmă, la sciziuni. Prin urmare, chiar dacă la începuturile sale o NFS pare să funcționeze în termeni democratici, trebuie să fim absolut precauți și să nu facem niciodată vreo concesie la nivelul procedurilor democratice și al controlului exercitat de baza partidului.
109. În stadiile timpurii ale construirii organizațiilor noastre, munca cu tineretul este esențială. Muncitorii nu vor adera ușor la o organizație foarte mică – ei au nevoie mai întâi să măsoare capacitatea acelei organizații de a aduce rezultate. Desigur, când vorbim de campanii care vizează tineretul, vorbim de tineri cu origini muncitorești, nu de cei proveniți din medii înstărite sau mic-burgheze. După acumularea inițială și maturizarea cadrelor noastre de tineret, putem face o cotitură conștientă spre anumite locuri de muncă și chestiuni sindicale.
110. Straturile cărora ne adresăm și modul în care o facem sunt legate, firește, de Programul Tranzițional. Sunt mulți în stânga care vorbesc pozitiv despre un Program Tranzițional, precum și în favoarea socialismului. Dar asta nu înseamnă că au o înțelegere deplină a programului de tranziție și o strategie reală pentru puterea muncitorească și socialism. Metoda lui Lenin, a lui Troțki și a bolșevicilor, precum și rezoluțiile primelor 4 congrese ale Internaționalei a 3-a, trebuie ținute vii și legate de problemele cotidiene de azi și de criza capitalistă. Trebuie să încercăm să transpunem această metodă în orice NFS din care facem parte, să ajutăm la întoarcerea ei spre straturile care vor să intre în luptă și să contribuim astfel la schimbarea raportului de forțe în stânga.
111. În toate condițiile, promovăm necesitatea socialismului ca singurul răspuns la criza capitalistă. Când e necesar, acest lucru trebuie făcut într-un mod flexibil și cu un limbaj care să răspundă nevoilor timpului nostru și formelor de comunicare ale noii generații. În unele țări, cuvintele „socialism” și „comunism” sunt atât de uzate încît s-ar putea să fie nevoie să adaptăm expresiile pe care le folosim – de pildă „putere muncitorească”, „democrație muncitorească” etc., sau chiar „puterea poporului”, cu condiția, desigur, de a păstra esența și de a explica sensul socialismului. „Democrația în procesul de producție” trebuie, de asemenea, să însoțească propunerile noastre de „control muncitoresc” și „gestiune muncitorească”, cu o încercare de a descrie în moduri concrete cum va funcționa.
112. În sfârșit, în cazul activității într-o NFS cu poziții politice slabe sau greșite, critica conducerii este ceva absolut necesar. Dar ea trebuie făcută cu sensibilitate. Trebuie făcută într-un mod pozitiv și cu sugestii pozitive – despre ce trebuie corectat pentru ca proiectul comun să meargă înainte. Altfel, membrii partidului nu vor da atenție criticii noastre. Există cazuri de organizații care intră într-o NFS, iar critica lor e atît de denunțătoare sau de provocatoare încât alienează membrii. Subliniem din nou că succesul muncii noastre într-o NFS depinde de măsura în care baza ne vede ca pe unii dintre cei mai buni luptători în construirea organizației; atunci, când criticăm conducerea, cu grijă și sensibilitate, membrii vor da atenție la ce spunem – aceasta e calea de a avea un impact mai mare, de a ajuta la împingerea NFS spre stânga, de a ne crește greutatea și de a ne întări forțele numeric.