Publicat inițial pe 18 octombrie 2026 de Internationalist Standpoint. Textul poate fi citit în original aici.
Autor: Marco Veruggio
Pe străzi se află mulți elevi din primul an de liceu, multe tinere studente conduc grupurile din școlile lor, dar, mai presus de toate, se dă dovadă de o acută conștientizare a riscului unui conflict: voci în unison, sloganuri, dar și anumite contradicții la marșul din 16 octombrie de la Roma.
În marșul lung și zgomotos care șerpuiește între cartierele Esquilino și Trastevere, căruia i se alătură pe traseu elevi din toate colțurile Romei. Sunt mulți elevi foarte tineri – în primii ani de liceu – și multe eleve care conduc grupurile școlilor lor, cu megafoane în mâini, scandând sloganuri. În amestecul relativ confuz de probleme ridicate de către strigăte, bannere și pancarte făcute manual (antifascismul, Palestina, mai multe fonduri pentru școlile de stat, opoziția față de limita numărului de elevi străini pe clasă, impusă de guvernul Meloni în urmă cu câteva săptămâni), mesajul împotriva războiului răzbate anul acesta mai clar. Acesta este exprimat nu numai prin lozinci precum „Mai multe săli de clasă, mai puține bombe”, ci și prin respingerea explicită a reînarmării, a reintroducerii serviciului militar obligatoriu, care planează asupra tinerilor din Europa, și, mai general, a ideii de a se sacrifica pe altarul unei patrii care le oferă în schimb acestora locuri de muncă precare și prost plătite, locuințe pe care nu și le pot permite, servicii publice ineficiente și, după tot travaliul, o pensie mizeră.
Înainte ca marșul să pornească, dau peste un grup mic de elevi de la Caravaggio, un liceu cu profil artistic. Una dintre ele ține o pancartă pe care scrie: „Mai multe săli de clasă, mai puține bombe.”
„Ce vreți să spuneți cu asta?” le întreb.
Două eleve răspund:
„Vrem să spunem că la școala noastră este o cracă de copac căzută pe care nimeni nu s-a obosit să o îndepărteze și avem un geam spart, dar nu sunt niciodată bani să se repare ceva. În schimb, pentru bombe se găsesc mereu bani.”
„Și serviciul militar? Se vorbește despre el și în Italia. Ați auzit?”
„Bineînțeles, și pe noi ne îngrijorează.”
„Trebuie să vă pregătiți să vă pierdeți copiii într-un război împotriva Rusiei”, declara cu câteva luni în urmă șeful forțelor armate franceze. Între timp, cancelarul german Merz, salutat de presa liberală ca purtătorul stindardului luptei împotriva „naziștilor din AfD”, a anunțat lumii întregi că Germania „va avea cele mai puternice forțe armate din Europa”. Îi întreb pe câțiva elevi dacă au citit aceste declarații. Îmi răspund că nu, dar au ajuns la ei imaginile de la manifestațiile elevilor germani și francezi care au circulat pe rețelele sociale.
„NU REÎNARMĂRII”, scrie pe pancarta ținută de un elev de la Liceul Augusto.
„Suntem împotriva reînarmării pentru că este primul pas spre război”, explică acesta. „Trebuie să găsim alte moduri de a gestiona tensiunile internaționale”, intervine un alt elev.
Școala lor a organizat întâlniri cu elevi ucraineni, unele online, altele față în față. „Au venit din Ucraina pentru o zi. Ne-au povestit cum încearcă să își continue viața normală, chiar dacă țara lor este în război.” Și la ce concluzie au ajuns elevii? Mai multe arme nu sunt răspunsul. Dimpotrivă:
„Trebuie să facem tot ce putem ca să nu ajungem în aceeași situație ca ei.”
„Avem nevoie de mai multe săli de clasă, nu de mai multe bombe”, scandează o tânără la megafon, potrivind cuvintele pe o melodie împrumutată din tribunele stadioanelor de fotbal italiene. „Nu vrem război”, declară o alta, stând în fața unui banner pe care scrie „Nu războiului”, în spatele ei fiind vreo zece pancarte care repetă același mesaj.
Mesajele sunt prezente și pe tricouri. Pe tricoul unei tinere pot citi: „Tineretul este flacăra cea mai vie a Revoluției”1. Pe spatele unui tânăr care pare de vârstă mai mare decât majoritatea celor din mulțime, citesc: „Dacă ne înarmați, noi nu mergem.”
„Sunt student”, explică el. „Sunt membru al Rete della Conoscenza2. Chiar și printre studenți, perspectiva apropierii unui război devine o preocupare tot mai mare, iar manifestațiile din alte țări europene ajută la aducerea problemei mai clar în prim-plan. De aceea lucrăm pentru a asigura o participare numeroasă și în Italia la ziua internațională de luptă de pe 20 noiembrie.”
A doua zi, de pe scena din Piazza del Popolo, Landini, secretarul general al CGIL, cea mai mare confederație sindicală din Italia, va anunța că și CGIL va participa în aceeași zi, convocând o grevă generală.
„De ce este războiul un subiect atât de important anul acesta?”, întreb un grup de elevi de la liceul Socrate.
„Pentru că școlile se dărâmă. Nu sunt niciodată bani pentru educație, dar pentru arme se găsesc mereu”, răspunde un elev care face parte din colectivul studențesc Dante Di Nanni3 și este totodată membru al Frontului Tineretului Comunist, ținând să precizeze că se află aici exclusiv în calitate de elev.
„Nu vă neliniștește și mai mult posibilitatea reintroducerii serviciului militar obligatoriu?”, îi întreb.
„Păi, e greu să faci o ierarhie a acestor lucruri. Între a face armata și o viață întreagă de muncă ocazională, nesigură și prost plătită, nu știu ce ne îngrijorează mai tare. Ne îngrijorează totul.”
***
Apar și câteva „contradicții în sânul poporului”, cum obișnuiam să spunem odinioară, dar căile pe care le urmează conștiința politică sunt, după cum se știe, sinuoase, astăzi mai mult ca oricând.
„Nu primim niciun fel de ajutor pentru cumpărarea manualelor școlare, care ne pot costa până la 1.200 de euro pe an”, spune o elevă de la școala Giorgi, când o întreb de ce a venit la manifestație. „Și apoi mai avem și profesori din ce în ce mai în vârstă, pentru că nu își permit să iasă la pensie.”
„Și ce părere ai despre serviciul militar?”
„Ei bine, de fapt, nu sunt împotriva lui. Cred că ar putea fi util, o experiență educativă, mai ales pentru băieți, dar nu ca pregătire pentru război.”
„Ce-ai zis?”, exclamă un băiat de la liceul Levi Civita, unul dintre liceele ocupate de elevi anul acesta. Merge alături de noi și a ascultat discuția. „Reînarmarea și serviciul militar nu au nimic de-a face cu educația. Sunt despre pregătirea pentru război, iar noi nu vrem să mergem la război. Nici nu vrem ca războiul să fie adus în sălile de clasă. Anul trecut, școala noastră discuta despre un parteneriat cu Leonardo4. Până la urmă nu s-a concretizat nimic, dar ne opunem ca școlile să organizeze stagii de practică sau alte activități cu o companie care produce arme.”
***
Pe măsură ce marșul traversează Testaccio și se îndreaptă spre Trastevere, pentru a ajunge la Ministerul Educației – redenumit Ministerul Educației și Meritului sub guvernul Meloni –, înainte să ajungem la pod se aud primele bubuituri: petarde, poate chiar de mare putere. Câteva sute de elevi din fruntea marșului se întorc și fug înapoi, speriați.
„Atacă poliția?”, întreabă cineva.
După câteva minute, manifestația își reia desfășurarea normală.
De data aceasta însă, în loc să parcheze pur și simplu dubele poliției pe rampele care duc spre minister și să desfășoare câteva unități de intervenție pe Viale Trastevere, chestura5 a izolat întregul perimetru din jur, începând de pe malul opus al Tibrului. Chiar înainte de pod, străzile laterale au fost blocate de unități ale Poliției de Stat, ale Guardia di Finanza și chiar ale Poliției Penitenciare.
Cu o sută de metri înainte ca marșul să ajungă pe Viale Trastevere și să vireze la stânga spre minister, răsună o altă serie de explozii, urmată de o nouă retragere panicată a elevilor. Coloana se rupe. Câteva sute își continuă drumul spre destinație și, odată ajunși, se adună în fața ministerului. Între timp, un grup de tineri mascați îi atacă pe polițiștii desfășurați în fața clădirii cu petarde, dispozitive explozive improvizate și spumă dintr-un stingător de incendiu.
Restul coloanei se oprește pe Via Induno, în fața cinematografului Troisi, în spatele unui banner, în timp ce cea mai mare parte a mulțimii se împrăștie. Mergând înapoi pe stradă, întâlnesc grupuri de elevi care discută dacă să continue. Unii vorbesc la telefon cu persoane aflate în locul unde se aruncă petardele.
„Fraților, e haos. N-am chef să intru în belele. Eu plec acasă”, spune o tânără.
***
Mă îndrept spre Piramide, ca să iau metroul de pe linia B. Trei eleve merg alături de mine. Și ele se întorc de la marș: una poartă hijab, una este de culoare, iar a treia – potrivit criteriilor pe care ministrul Educației, Valditara, le va aplica pentru a distinge elevii străini de cei italieni, ca să-și pună în practică limita – ar trebui să fie „italiancă”, sau cel puțin așa presupun eu.
„Regà”6, începe cea care poartă hijab, „o să vedeți că televiziunile de știri n-or să scoată un cuvânt despre asta”.
„Ba da, La7 o să dea știrea. TG1, nu”, răspund celelalte.
„Da, dar în loc să explice de ce am făcut grevă, o să spună doar că au fost ciocniri și s-au aruncat petarde. În fine, sticazzi?”7, conchide fata de culoare.
Încep să rădă, apoi dispar, iar eu rămân cu ultimele gânduri ale zilei.
Primul este că ele, precum și alți tineri, înțeleg cum funcționează sistemul. Lucrurile se vor desfășura exact cum au prevăzut. Toate publicațiile locale deschid cu petardele, bombele artizanale și „manifestanții mascați”. Presa națională are o abordare mai nuanțată, dar este suficient: guvernul condamnă „violența” protestatarilor, în timp ce „opoziția” răspunde că, desigur, „violența” trebuie condamnată întotdeauna, dar că manifestația în sine a fost „pașnică”. Dincolo de teatrul politic, faptele rămân: exploziile au alungat efectiv cea mai mare parte a elevilor care participaseră la marș. În ce scop?
Al doilea gând le privește mai direct pe cele trei eleve. Dacă Valditara ar fi trecut întâmplător pe acolo, ca simplu trecător, l-aș fi putut întreba pe care dintre cele trei o considera „străină” și pe care nu.
Surse și explicații
- Formă contractată a unui pasaj atribuit, de fapt, lui Karl Liebknecht, din Die proletarische Jugend in der Revolution. Varianta completă este: „Tineretul revoluționar al proletariatului a fost cea mai fierbinte, cea mai pură flacără a revoluției germane precedente. Va fi cea mai pătimașă, sfântă și neînfrântă flacără a noii revoluții germane…” – n.red.
- Rețeaua Cunoașterii, un sindicat studențesc de stânga, care reunește studenți și elevi. – n.a.
- Dante Di Nanni (1925-1944), un tânăr partizan italian și membru al Grupurilor de Acțiune Patriotică, ucis de fasciști la vârsta de 19 ani. – n.a.
- Leonardo S.p.A., o companie de stat italiană, una dintre cele mai mari din lume în industria de apărare. – n.a.
- O agenție italiană de aplicare a legii aflată sub autoritatea ministrului Economiei și Finanțelor. – n.red.
- „Băi, fraților”, în dialectul roman. – n.a.
- „Cui îi pasă?”, în dialectul roman. -n.a.