Internationalist Standpoint

A 4-a Conferință anuală a Internationalist Standpoint (ISp) a avut loc între 18 și 22 aprilie. Discuțiile principale au fost bazate pe trei documente:

• Actualizarea perspectivelor mondiale
• Despre tactici
• Marxismul și chestiunea națională 

Alte discuții au inclus:

• construirea și dezvoltarea muncii ISp pe plan internațional

cu sesiuni speciale despre: 

• Iran
• Brazilia
• Statele Unite

și rapoarte speciale despre munca noastră din: 

• România
• Taiwan
• Nigeria

Rezoluția privind „Actualizarea perspectivelor mondiale” (care poate fi citită aici) și documentul „Despre tactici” au fost amendate în cursul discuției preconferință, agreate și votate în cursul conferinței. Documentul despre chestiunea națională a continuat să fie amendat, în baza discuției dinainte și din timpul conferinței, și a fost finalizat și votat într-o ședință specială online a delegaților la a 4-a Conferință.

Citiți mai jos “Marxismul și chestiunea națională” .

Documentul „Despre tactici” poate fi citit aici.

Introducere

1. Un proces continuu de dezbatere, discuţie şi clarificare a ideilor privind chestiunea naţională este necesar pentru orice formaţiune marxistă serioasă. Astăzi, chestiunea naţională este centrală pentru activitatea unora dintre secţiunile şi grupurile noastre şi reprezintă un aspect important al activităţii multor altora.

2. Este necesar să discutăm programul nostru general şi să ne precizăm poziţia privind probleme specifice, deoarece schimbările din situaţia mondială şi din conştiinţa clasei muncitoare determină chestiunile naţionale nesoluţionate să îmbrace forme diferite de-a lungul timpului. O abordare rigidă şi şablonardă va duce la erori. În situaţiile extrem de inflamabile generate de chestiunile naţionale nesoluţionate, unde violenţa este adesea foarte aproape, poziţiile greşite pot distruge organizaţii marxiste cândva sănătoase.

3. De asemenea, este necesar să ne reafirmăm poziţiile fundamentale din cauza dezorientării ideologice a unei mari părţi a stângii revoluţionare. Aşa cum am arătat în documentele conferinţei noastre din 2025, „teoria postcolonială“ şi forme ale politicii identitare au ajuns să domine gândirea multor grupuri. Aceste idei antimarxiste au dus la adoptarea unor poziţii distorsionate chiar şi de către grupuri care anterior menţineau o analiză riguroasă, ştiinţifică, de clasă şi un program marxist. Acest lucru se poate vedea cel mai clar în legătură cu conflictul din Gaza şi Orientul Mijlociu în ansamblu, dar şi în privinţa chestiunii naţionale din Irlanda şi din alte părţi. Troţki a descris chestiunea naţională drept o „formă labirintică şi complexă, dar în acelaşi timp extrem de importantă, a luptei de clasă“: o mare parte a stângii revoluţionare poate fi descrisă pe bună dreptate ca fiind pierdută în labirint.

4. Nu am adoptat niciodată un program fix privind chestiunea naţională, şi pe bună dreptate. Aşa cum explica marxistul irlandez Peter Hadden în 1999:

„Chestiunea naţională este una dintre cele mai dificile probleme cu care se confruntă marxiştii. Ea trebuie examinată în mod concret, înţelegând cum a apărut, precum şi în ce direcţie se îndreaptă. Nu poate fi privită în mod static, ci mai degrabă în schimbarea şi dezvoltarea ei. Ea necesită sensibilitate, precum şi capacitatea de a sesiza schimbările subtile de conştiinţă care au loc în rândul diferitelor pături ale societăţii“.

Acest document îşi propune atât să reafirme poziţia noastră fundamentală, cât şi să ne actualizeze programul specific privind principalele chestiuni naţionale nesoluţionate din al treilea deceniu al secolului al XXI-lea.

Revenirea în prim-plan a chestiunii naţionale

5. La scară globală, chestiunea naţională a revenit tot mai mult în prim-plan în perioada recentă. Deşi recunoaştem că, în unele cazuri, naţionalismul celor asupriţi, după faimoasele cuvinte ale lui Troţki, este o expresie a furiei de clasă — „doar învelişul exterior al unui bolşevism necopt“ —, aceasta este în esenţă o evoluţie negativă, un rezultat al crizei internaţionale a capitalismului şi al eşecului mişcării muncitoreşti de a lupta pentru putere pe o perioadă lungă de decenii. Este important însă să diferenţiem cu atenţie diferitele pături din cadrul oricărei mişcări naţionale — între clasa muncitoare, ţărănimea săracă şi masele sărăcite, pentru care aspiraţiile naţionale sunt o expresie a revoltei şi a dorinţei de eliberare de sub opresiune şi sărăcie, şi clasa burgheză, care îşi doreşte libertatea de a oprima şi exploata într-un nou stat naţional.

6. Chestiunea naţională în sensul ei clasic este înţeleasă în mod corect ca o sarcină neîncheiată a revoluţiei burghezo-democratice. Astăzi susţinem că, în capitalism, nu este posibilă depăşirea antagonismelor naţionale şi asigurarea autodeterminării popoarelor asuprite. Acest lucru nu înseamnă însă că fiecare chestiune naţională este fixă şi neschimbată şi, chiar şi în contextul capitalismului în declin, sunt posibile soluţii parţiale şi temporare. Până când vor interveni revoluţii muncitoreşti victorioase, „soluţiile“ impuse prin forţa armelor sunt inerente în multe situaţii. Pentru a da un exemplu recent şi frapant, pe 19 septembrie 2023, Azerbaidjanul a lansat o ofensivă militară asupra regiunii Arţah din Nagorno-Karabah, care a spulberat întreaga opoziţie armată în câteva ore. După o zi, s-a convenit o încetare a ostilităţilor prin medierea forţelor ruse din regiune. În urma ofensivei, a început un exod al armenilor din regiune, iar pe 28 septembrie 2023, Republica Arţah a fost de acord să se dizolve până la 1 ianuarie 2024. Unul dintre numeroasele „conflicte îngheţate“ de pe glob părea să se fi încheiat în sfârşit, dar numai prin strămutări forţate de populaţie, sub ameninţarea armelor.

7. În lumea ex-colonială, perioada postbelică a fost martora apariţiei a zeci de noi state-naţiune, unele bazate pe popoare omogene, dar altele (cum ar fi Nigeria) amalgame de numeroase grupuri diferite. În unele dintre aceste noi state, antagonismele naţionale au fost evidente încă de la început şi au dus adesea la insurgenţe sau războaie civile. De-a lungul deceniilor, unele state unitare au supravieţuit intacte, dar numai după mari vărsări de sânge, de exemplu Nigeria, în timp ce în alte cazuri au apărut state noi în urma conflictelor (de exemplu, secesiunea Sudanului de Sud de Sudan şi a Eritreei de Etiopia).

8. Partiţionarea subcontinentului indian a dus la apariţia unor noi state-naţiune, după conflicte care au lăsat în urmă până la 2 milioane de morţi şi 20 de milioane de persoane strămutate. De atunci, conflictele naţionale — conflictul din Caşmir, războiul civil din Pakistan care a dus la o a doua partiţionare şi la apariţia Bangladeshului, precum şi disputele de frontieră dintre India şi Pakistan, printre altele — au continuat fără întrerupere. Chiar la începutul anului 2025, un război total între India şi Pakistan părea iminent înainte ca ambele părţi să facă un pas înapoi.

9. Regimurile staliniste susţineau că problemele naţionale din graniţele lor erau rezolvate sau în curs de rezolvare. Acest lucru a fost cel mai evident în cazul fostei URSS, care includea numeroase popoare diferite în graniţele sale, şi al Iugoslaviei, unde s-au făcut eforturi pentru a rezolva diferenţele dintre sârbi, cel mai numeros grup naţional, şi alţii, cum ar fi croaţii şi musulmanii bosniaci. În realitate, chestiunile naţionale din aceste state multinaţionale erau departe de a fi rezolvate, iar în perioada de după prăbuşirea statelor staliniste, rezultatul a fost izbucnirea unor conflicte deschise cu pierderi masive de vieţi omeneşti. Dezintegrarea URSS a dus la crearea a 15 noi state-naţiune şi la câteva zeci de conflicte mai mari sau mai mici (inclusiv primul şi al doilea război cecen, care au lăsat în urmă 60.000 de morţi). Când statul muncitoresc deformat din Iugoslavia s-a prăbuşit, numeroasele războaie care au urmat au lăsat în urmă 140.000 de morţi.

10. În contextul boom-ului economic de durată din perioada postbelică (aproximativ 1950—1974), chestiunea naţională din ţările capitaliste avansate a fost, în cele mai multe cazuri, o problemă mai puţin acută. Totuşi, acest lucru a mascat situaţia reală, iar în timp ea avea să revină din nou în prim-plan. În cazul Scoţiei, de exemplu, naţionalismul era o forţă politică slabă, cu aproape niciun sprijin în zonele clasei muncitoare din oraşele mari şi mici ale Scoţiei şi din regiunile miniere, unde Partidul Laburist (britanic) a fost absolut dominant în cea mai mare parte a secolului al XX-lea. Partidul Naţional Scoţian (SNP), înfiinţat în 1928, era o organizaţie marginală, având sprijin mai ales în zonele rurale, şi era adesea ironizat drept „Torii cu tartan“ (Partidul Conservator britanic este cunoscut şi sub numele de „Tories“). Prima recesiune mondială de după anii 1930, din 1974—1975, şi incapacitatea Partidului Laburist de a răspunde aşteptărilor clasei muncitoare au marcat începutul ascensiunii SNP ca o forţă serioasă. În timp, s-a întâmplat imposibilul, iar comunităţi ale clasei muncitoare care sprijiniseră Laburiştii în fiecare alegere timp de 100 de ani au trecut de partea naţionaliştilor. Aşa cum susţinea Lenin, politica este economie concentrată: creşterea naţionalismului şi a sprijinului pentru un partid naţionalist burghez, acoperit doar de un voal subţire de frazologie radicală, este un rezultat al crizei capitalismului, al eşecului reformismului de dreapta şi de stânga şi al eşecului de a construi un partid revoluţionar de masă în Scoţia şi în Marea Britanie. Mai recent, acelaşi proces s-a desfăşurat în Ţara Galilor. În alegerile din mai 2026 pentru Senedd (Adunarea descentralizată galeză), partidul naţionalist galez Plaid Cymru a câştigat cele mai multe locuri, urmat îndeaproape de partidul populist de dreapta Reform UK. Laburiştii galezi, care câştigaseră fiecare alegere din Ţara Galilor de peste o sută de ani, au fost umiliţi, clasându-se pe un îndepărtat loc trei.

11. „Victoria“ clasei capitaliste în Războiul Rece a dat un impuls eforturilor de pace în lumea capitalistă avansată. Probleme naţionale aparent insolubile au fost „rezolvate“. În Irlanda de Nord, descrisă anterior ca o „problemă fără soluţie“ de revista The Economist, s-a înregistrat sfârşitul a trei decenii de violenţe intense şi încheierea unui acord de pace interpartid şi interguvernamental (Acordul din Vinerea Mare / Acordul de la Belfast din 1998). Problemele de fond nu fuseseră rezolvate şi, în multe cazuri, de atunci s-au adâncit, cu o diviziune şi mai mare între comunităţi. Cu toate acestea, pentru o generaţie de oameni din clasa muncitoare din Irlanda de Nord, beneficiile sunt clare — viaţa este mai uşoară fără ameninţarea constantă a asasinatelor sectare şi a represiunii de stat, iar mii de vieţi care s-ar fi pierdut au fost salvate. Cu toate acestea, chestiunea naţională rămâne o problemă actuală, ameninţarea violenţei fiind încă prezentă.

12. În Spania, campania separatistă bască pentru un stat independent a luat sfârşit, în acest caz prin înfrângerea militară şi politică a grupării armate ETA şi a aliaţilor ei politici (ETA a declarat o încetare a focului în 2010, s-a dezarmat în 2017 şi s-a dizolvat în 2018).

13. Acordurile de la Oslo (1993) au creat speranţe pentru o nouă organizare politică în Orientul Mijlociu, bazată pe o soluţie cu două state. În Cipru, după mai bine de 51 de ani, clasele dominante susţin încă că îşi doresc o soluţie la problema naţională, dar este extrem de clar că acest lucru este ipocrit, deoarece partiţionarea de facto a insulei a devenit o stare de fapt permanentă.

14. Ideea că în oricare dintre aceste cazuri chestiunea naţională a fost „rezolvată“ este un miraj. În doar câţiva ani, sistemul capitalist a intrat în criză, iar o reizbucnire a sentimentului naţional şi a naţionalismului a fost o trăsătură caracteristică a perioadei de după 2008, remarcată atât de comentatorii burghezi, cât şi de marxişti. În multe cazuri, rezultatul a fost o reizbucnire nu a naţionalismului de stânga, ci a naţionalismului de dreapta sau populist, la o scară nevăzută din anii 1930.

15. Senzaţia iniţială că sfârşitul Războiului Rece şi victoria „democraţiei liberale“ vor anula importanţa chestiunilor naţionale a fost infirmată de evenimente. În 2017, de exemplu, mişcarea pentru independenţă din Catalonia a aruncat statul spaniol în cea mai mare criză politică din ultimii 40 de ani. În cadrul unui referendum desfăşurat pe 1 octombrie 2017, 90% au susţinut independenţa, însă doar 43% au votat, deoarece majoritatea celor care se opuneau independenţei au boicotat votul. Referendumul fusese declarat ilegal în prealabil de Curtea Constituţională a Spaniei şi era clar că regimul central spaniol, susţinut de UE, nu va permite secesiunea Cataloniei. Au avut loc ciocniri atunci când poliţia naţională spaniolă a încercat să împiedice oamenii să voteze. Majoritatea naţionalistă catalană din parlamentul regional a declarat că referendumul a fost o expresie validă a voinţei poporului şi că un stat independent a fost proclamat pe 27 octombrie. Guvernul central a răspuns prin impunerea conducerii directe de la Madrid, demiterea liderilor catalani, dizolvarea parlamentului regional şi convocarea de alegeri regionale anticipate. Partidele naţionaliste au obţinut din nou majoritatea, dar avântul mişcării naţionaliste fusese oprit. În iunie 2018, conducerea directă a fost ridicată.

16. Şi Belgia ilustrează modul în care, chiar şi în ţările capitaliste avansate, antagonismele naţionale, dacă rămân nesoluţionate, pot ieşi în prim-plan şi pot pune la încercare stabilitatea unui stat capitalist. Belgia este guvernată printr-un sistem complex de frânare şi echilibrare (checks and balances): există un guvern naţional unificat, dar şi administraţii separate în Valonia francofonă din sud, în Flandra neerlandofonă din nord şi în oraşul comun Bruxelles, aflat la mijloc. Belgia a fost zguduită de o criză prelungită din 2007 până în 2011, marcată de tensiuni comunitare şi instabilitate politică. După alegerile din 2010, au fost necesare 541 de zile pentru a forma un guvern, un record mondial. Mai recent, Bruxelles-ul a rămas fără administraţie regională timp de 600 de zile, între iunie 2024 şi februarie 2025. Şapte partide au avut nevoie de luni întregi de discuţii prelungite după alegerile neconcludente din iunie 2024 înainte de a se putea ajunge la un acord fragil.

17. În Asia, chestiunea naţională tibetană rămâne nesoluţionată. Regimul chinez orchestrează schimbări demografice masive prin aducerea de muncitori din alte părţi ale Chinei, având drept consecinţă scăderea ponderii populaţiei tibetane. Viitorul Taiwanului — reabsorbţia în China, independenţa sau menţinerea statutului său incert actual — rămâne o preocupare geopolitică centrală.

18. Balcanii şi Caucazul rămân regiuni extrem de inflamabile, iar izbucnirile de violenţă nu pot fi excluse. Cel mai recent, mai mulţi poliţişti de frontieră sârbi au fost ucişi într-o confruntare în octombrie 2023 în regiunea disputată Kosovo. Statutul Caşmirului rămâne nesoluţionat, iar India şi Pakistanul continuă să aibă ciocniri intermitente peste Linia de Control. De asemenea, ciocnirile continuă pe frontiera chino-indiană din cauza disputelor teritoriale.

19. Lista problemelor naţionale de pe planetă nu este în niciun caz epuizată de exemplele menţionate mai sus. Reapariţia chestiunii naţionale în ultimele trei decenii este rezultatul:

20. Acesta este contextul în care este esenţial să ne dezvoltăm în continuare programul, aplicând metoda marxismului la fiecare nouă evoluţie în detaliile ei concrete. O discuţie deschisă în lunile următoare ne va ajuta să ne clarificăm ideile pentru perioada furtunoasă care urmează. O astfel de discuţie ar trebui să se închege atât în jurul punctelor de principiu, cât şi al aplicării lor practice, învăţând din abordarea lui Lenin şi Troţki de după Revoluţia din Octombrie.

21. La fel ca Marx, Engels, Lenin şi Troţki, recunoaştem că naţionalismul are două feţe: naţionalismul asupritorului şi naţionalismul celui asuprit. Înţelegerea a ceea ce înseamnă acest lucru în practică este esenţială. O înţelegere greşită a acestei formulări se află la originea erorilor multora din stânga: abordarea lor privind chestiunea naţională se reduce la o căutare a naţiunii asuprite şi, apoi, la o abordare şablonardă a programului.

22. O eroare la fel de mare este ignorarea sau minimizarea importanţei chestiunii naţionale în toate formele sale. Aşa cum explica Troţki, „lupta naţională nu poate fi suspendată prin simpla trimitere la viitoarea revoluţie mondială“.

Marx, Engels şi chestiunea naţională

23. Marxismul este o ştiinţă vie. Dacă există un domeniu care ilustrează acest lucru mai mult decât oricare altul, acesta este poziţia marxistă sau revoluţionară privind chestiunea naţională. Când Marx şi Engels au scris Manifestul Partidului Comunist, accentul lor a fost pus pe internaţionalism şi pe perspectiva că venirea socialismului va desfiinţa toate graniţele artificiale. Nu este surprinzător că acesta a fost centrul atenţiei lor, având în vedere că în anii 1840 existau relativ puţine state-naţiune pe planetă, în sensul în care le înţelegem astăzi. Excepţia o constituiau Americile, de Nord şi de Sud, unde statele-naţiune moderne erau regula, aproape toate continuând să existe până în secolul al XXI-lea. Europa, în schimb, era dominată de mari state multinaţionale — Marea Britanie, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus. La răsărit se afla Imperiul Otoman. Africa şi Asia nu cunoşteau încă era colonizării de către „marile puteri“, însă procesul începuse deja.

24. Gândirea lui Marx şi Engels a evoluat pe parcursul vieţilor lor relativ lungi — ei au trăit într-o epocă de mari schimbări. Este cunoscut faptul că şi-au schimbat poziţia faţă de Irlanda. Iniţial, ei au salutat perspectiva unei revoluţii conduse de mişcarea cartistă din Anglia şi au considerat că aceasta oferea cea mai bună perspectivă pentru libertatea Irlandei. Odată cu înfrângerea cartiştilor, perspectiva lor s-a schimbat: au ajuns atât să se aştepte ca masele irlandeze să se elibereze singure, cât şi să afirme că proletariatul englez nu se putea elibera din propriile lanţuri fără a sprijini dreptul irlandezilor la autodeterminare. Răceala lor iniţială, ba chiar ostilitatea faţă de popoarele din Europa Centrală şi de Est — care, în ciuda captivităţii lor în graniţele Imperiului Austro-Ungar, erau folosite în armatele acestuia şi au ajutat la înăbuşirea revoluţiilor de la 1848 — s-a schimbat în timp. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, pe măsură ce aceste naţionalităţi s-au ridicat la luptă şi au căutat să creeze state-naţiune independente, ei au ajuns să le sprijine luptele.

25. La sfârşitul secolului al XIX-lea, „austro-marxiştii“ au încercat să elaboreze un program care să contureze calea către un stat multinaţional socialist în care autonomia culturală ar fi permis unitatea în cadrul graniţelor capitaliste existente. Lenin şi bolşevicii au înţeles că un program de autonomie naţională în cadrul graniţelor vechilor autocraţii nu ar fi răspuns aspiraţiilor maselor muncitoreşti şi ţărăneşti şi au propus, în schimb, autodeterminarea politică — care, în ultimă analiză, nu poate însemna decât dreptul la secesiune şi la state-naţiune independente. Ei au înţeles că marxiştii trebuie să propună şi să susţină dreptul la autodeterminare şi să fie pregătiţi să acorde autodeterminarea după revoluţia socialistă, pentru a desprinde masele muncitoare de naţionalism şi de influenţa potenţială a elementelor burgheze, şi pentru a deschide calea către o viitoare federaţie sau confederaţie de state socialiste.

26. Bolşevicii au ajuns la putere în perioada care a marcat dezintegrarea imperiilor multinaţionale europene şi începutul revoluţiei în ţările ex-coloniale, începând cu Irlanda în 1916—1921 şi extinzându-se în India şi Egipt în anii 1920. Ideea autodeterminării naţionale era o revendicare politică urgentă a epocii şi a fost exprimată într-o formă distorsionată chiar şi de preşedintele SUA, Woodrow Wilson, la tratativele de pace de la Versailles. Viziunea lui Wilson era că autodeterminarea trebuia permisă unora, dar nu tuturor naţionalităţilor europene, şi în niciun caz nu trebuia extinsă asupra lumii coloniale.

27. În anii 1920, bolşevicii au mers mult dincolo de constrângerile ideii de naţiune anterioare anului 1914 (pe care o discutăm mai jos) şi au fost pregătiţi să acorde autodeterminarea într-un mod flexibil şi creativ, în interesul suprem al emancipării maselor muncitoare.

28. Astăzi, multe formaţiuni de stânga şi grupuri revoluţionare aplică o caricatură nedialectică a abordării leniniste. Ele consideră ideile lui Marx, Engels, Lenin şi Troţki ca fiind fixe pentru totdeauna. Rezultatul este o formă de marxism vulgar, care nu reuşeşte să aplice lecţiile trecutului la situaţia concretă de astăzi.

Statul-naţiune modern

29. Marx şi Engels au căutat înainte de toate să înţeleagă şi să explice mecanismele prin care clasa capitalistă extrage plusvaloare din munca clasei muncitoare. Ei au mers dincolo de o înţelegere de bază a modului de producţie capitalist şi au explorat diferitele fenomene care au apărut ca urmare a dezvoltării sistemului capitalist. Un astfel de fenomen a fost apariţia statului-naţiune modern, care a început în perioada de după Revoluţia Franceză şi care a fost un proces în desfăşurare în epoca în care au trăit ei. Ei au considerat că este necesar să studieze şi să înţeleagă procesul prin care se formează naţiunile, precum şi modalităţile prin care ideologia naţionalismului atrage sprijinul de masă al clasei muncitoare, şi mai ales al maselor ţărăneşti, în circumstanţe specifice.

30. Naţiunea nu este pur şi simplu un fenomen burghez, iar Marx şi Engels îi considerau pe fenicienii din regiunea mediteraneană drept o naţiune. Ei susţineau că, în perioada în care Imperiul Roman se dezintegra, „elementele noilor naţiuni erau prezente peste tot“. În epoca precapitalistă, când se dezvoltau primele moduri de producţie capitaliste, ei puteau desluşi conturul unor „naţiuni organizate pe baze feudale, din care au apărut ulterior statele naţionale burgheze“.

31. Statul-naţiune modern este însă o formaţiune capitalistă şi a contribuit la impulsionarea creşterii explozive iniţiale a capitalismului. În acest sens, aşa cum explica Marx, apariţia statului-naţiune a jucat un rol progresiv şi a fost necesară pentru a depăşi izolarea provincială şi înapoierea feudală. Unificarea naţională a Germaniei, de exemplu, a avut ca rezultat un singur stat unitar acolo unde anterior existau 38 de state şi principate, unele minuscule, cu propriile legi, taxe şi vămi, şi adesea cu propriile forţe armate. Unificarea a pus bazele infrastructurii naţionale şi ale integrării economice, o precondiţie pentru crearea unei societăţi capitaliste moderne.

32. Statele multinaţionale din secolul al XIX-lea — Rusia, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman —, în care grupuri naţionale mai mici şi mai slabe erau supuse în graniţele unor state mai mari, au acţionat adesea ca o barieră în calea dezvoltării capitaliste. Astăzi, spre deosebire de zorii capitalismului, statul-naţiune şi proprietatea privată constituie o barieră în calea dezvoltării ulterioare a societăţii, a industriei şi a economiei. Unii dintre reprezentanţii capitalismului recunosc în parte acest lucru — conştientizarea faptului că statele europene relativ mici nu pot concura eficient cu marile puteri economice ale economiei mondiale, China şi SUA, este principala forţă motrice către integrarea europeană. La rândul lor, China şi SUA îşi creează propriile blocuri comerciale.

Naţiuni asuprite şi naţiuni asupritoare

33. Recunoaştem că naţionalismul are două feţe: naţionalismul asupritorului şi naţionalismul celui asuprit.

34. Istoric, lansarea lozincii „dreptul la autodeterminare“ a fost aplicată de marxişti naţiunilor asuprite. Lozinca pleacă de la principiul că populaţia aparţinând oricărei naţiuni trebuie să fie liberă să decidă pentru sine împotriva dominaţiei şi subjugării coloniale şi imperialiste; totuşi, în acelaşi timp, ea poate să nu fie aplicabilă în toate circumstanţele, nu este un scop în sine şi este menită să desprindă muncitorii şi alte pături asuprite de naţionalismul politic. Această abordare este sintetizată succint în comentariul lui Marx privind independenţa Irlandei: „chiar dacă după despărţire s-ar ajunge la o federaţie“.

35. Lenin şi-a formulat poziţia privind dreptul la autodeterminare al naţiunilor într-o perioadă în care cea mai mare parte a lumii era captivă în cătuşele marilor imperii multinaţionale, fie în Europa (de exemplu, Imperiul Austro-Ungar), fie la nivel internaţional (de exemplu, Imperiul Britanic). În acest context, dreptul la autodeterminare a fost aplicat ca lozincă adresată naţiunilor asuprite.

36. Aceasta rămâne poziţia noastră şi astăzi, deoarece nu este logic să cerem dreptul la autodeterminare pentru un stat-naţiune dominant cum este Anglia în cazul Irlandei, sau statul central spaniol în cazul Ţării Basce ori al Cataloniei. Deşi acest lucru este adevărat, este important să ne actualizăm poziţia pentru secolul al XXI-lea. Vechile forme de colonialism nu mai există. În schimb, avem forme de neocolonialism, iar programul nostru politic ar trebui să reflecte acest lucru în cazurile în care chestiunea naţională se manifestă cel mai acut. Cu toate acestea, o împărţire simplă în naţiuni asuprite şi naţiuni asupritoare este rareori uşor de făcut. Dacă luăm în considerare cazul Scoţiei, se poate argumenta că naţiunea scoţiană nu este asuprită în sensul în care ar fi înţeles acest lucru Lenin sau Troţki.

37. Lozinca autodeterminării nu ar trebui aplicată într-o manieră formalistă şi niciodată într-un mod care, departe de a desprinde muncitorii de naţionalismul politic, contribuie de fapt la consolidarea naţionalismului şi a diviziunilor naţionale. De exemplu, în contextul Irlandei de astăzi, lozinca dreptului la autodeterminare nu favorizează o mai bună înţelegere şi nici nu clarifică drepturile catolicilor sau protestanţilor. În schimb, am adoptat o serie de revendicări negative — împotriva opresiunii naţionale, împotriva coerciţiei şi împotriva negării drepturilor.

38. Pe vremea lui Marx şi Engels, cele două ţări în care problema opresiunii naţionale şi ascensiunea naţionalismului ca mişcare politică erau cele mai pregnante erau Polonia şi Irlanda. De aceea, o mare parte din scrierile lor privind chestiunea naţională se concentrează în mod specific pe dominaţia seculară a Angliei asupra Irlandei şi pe dezmembrarea Poloniei de către marile puteri europene.

39. Este bine cunoscut faptul că Marx şi Engels şi-au schimbat poziţia privind chestiunea naţională, în parte ca răspuns la evenimente, cel mai faimos caz fiind cel al Irlandei. Înainte de anii 1860, Marx credea că „nu mişcarea naţională a naţiunii asuprite, ci mişcarea muncitorească din sânul naţiunii asupritoare va fi aceea care va elibera Irlanda“ (în cuvintele lui Lenin). Lenin a continuat:

„Dar iată că împrejurările au fost de aşa natură că, pentru un timp destul de îndelungat, clasa muncitoare engleză a căzut sub influenţa liberalilor, a devenit o anexă a lor şi s-a decapitat printr-o politică muncitorească liberală. Mişcarea de eliberare burgheză din Irlanda s-a întărit şi a căpătat forme revoluţionare. Marx îşi revizuieşte punctul său de vedere şi îl corectează“.

Lenin a citat o scrisoare a lui Marx către Engels din 2 noiembrie 1867, în care Marx scria următoarele:

„Procesul fenienilor de la Manchester s-a desfăşurat aşa cum era de aşteptat. Ai citit, probabil, ce scandal au făcut «oamenii noştri» în Liga pentru reformă. Eu m-am străduit prin toate mijloacele să provoc această demonstraţie a muncitorilor englezi în sprijinul fenienilor… Înainte consideram că despărţirea Irlandei de Anglia este imposibilă. Acum însă o consider inevitabilă, chiar dacă după despărţire s-ar ajunge la o federaţie“.

40. Marx a fost criticat pentru că a adoptat o poziţie faţă de India care părea să salute dezvoltarea forţelor de producţie (şi distrugerea vechilor moduri de viaţă) în capitalism. El atrage într-adevăr atenţia asupra acestor fenomene atunci când scrie că:

„Perioada burgheză a istoriei este menită să creeze baza materială a unei lumi noi: să dezvolte, pe de o parte, relaţiile mondiale bazate pe interdependenţa întregii omeniri, precum şi mijloacele necesare pentru întreţinerea acestor relaţii, iar pe de altă parte să dezvolte forţele de producţie ale omului şi să asigure transformarea producţiei materiale într-o dominaţie a omului asupra forţelor naturii, înfăptuită cu ajutorul ştiinţei. Industria burgheză şi comerţul burghez creează aceste condiţii materiale ale unei lumi noi în acelaşi mod în care revoluţiile geologice au creat scoarţa pământului“.

El a continuat prin a arăta cum dezvoltarea capitalistă va fi depăşită în timp prin revoluţia socială, clarificându-şi astfel viziunea că „progresul“ capitalist a fost realizat pe oasele maselor:

„Abia după ce o mare revoluţie socială va lua în stăpânire realizările epocii burgheze — piaţa mondială şi forţele de producţie moderne — şi le va supune controlului comun al celor mai înaintate popoare, abia atunci progresul uman va inceta să fie asemenea acelui hidos idol păgân care nu voia să bea nectar decât din ţestele celor ucişi“.

41. „Marea răscoală indiană“ (primul război de independenţă al Indiei) l-a făcut pe Marx să îşi mute atenţia teoretică către lupta indienilor colonizaţi, pe care i-a sprijinit necondiţionat, inclusiv prin trasarea unei distincţii nete între violenţa celor asupriţi şi cea a asupritorului.

42. După înfrângerea revoluţiilor de la 1848, în parte pentru că unele naţionalităţi erau aparent dispuse să furnizeze soldaţii necesari pentru reprimarea insurgenţilor, Engels a făcut o distincţie între grupurile naţionale care se îndreptau spre constituirea ca naţiune şi care meritau autodeterminarea, şi cele pe care le-a descris ca „popoare neistorice“. Evoluţiile ulterioare l-au determinat să renunţe la acest concept.

43. Karl Marx a ridicat problema „dreptului la autodeterminare“ încă din 1843. Acolo scria că

„În democraţie, orânduirea de stat, legea, statul însuşi, în măsura în care el reprezintă orânduirea politică, nu constituie decât o autodeterminare a poporului, un conţinut determinat al acestuia“.

El a folosit termenul mai specific de „autodeterminare a naţiunilor“ în 1865, când se referea la

„Necesitatea anihilării influenţei ruse în Europa prin traducerea în viaţă a dreptului naţiunilor la autodeterminare şi restaurarea Poloniei pe bază democratică şi socială“ [doar în „Le Courrier international“].

În 1866, ziarul belgian L’Echo de Verviers a publicat o scrisoare scrisă de Marx şi alţii, care explică:

„Consiliul Central… a fondat în Elveţia trei ziare… în Anglia, «The Workman’s Advocate», singurul ziar englez care, pornind de la dreptul naţiunilor la autodeterminare, recunoaşte că irlandezii au dreptul să scuture jugul englez“.

44. În ceea ce priveşte Polonia, într-un discurs din 1875, el s-a referit din nou la autodeterminare:

„Care sunt motivele acestui interes deosebit pe care-l manifestă partidul muncitoresc pentru soarta Poloniei? În primul rând, fireşte, simpatia pentru un popor subjugat care, printr-o neîntreruptă luptă eroică împotriva opresorilor săi, şi-a dovedit dreptul istoric la independenţă naţională şi autodeterminare. Nu este deloc contradictoriu faptul că partidul muncitoresc internaţional militează pentru restaurarea Poloniei“.

Ce este o naţiune?

45. Timp de mai multe decenii, în mişcarea muncitorească internaţională a existat o dezbatere intensă privind chestiunea naţională. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în anii de dinaintea Primului Război Mondial, marxiştii de frunte au dezvoltat formularea dreptului la autodeterminare pentru naţiunile asuprite. Ne bazăm pe abordarea lui Lenin şi a bolşevicilor faţă de chestiunea naţională, aşa cum a fost dezvoltată în primul deceniu şi jumătate al secolului al XX-lea şi apoi pusă în aplicare după Revoluţia din Octombrie. Bolşevicii au fost fermi în privinţa principiilor, dar flexibili în practică, şi tocmai pe această flexibilitate o valorificăm adesea atunci când analizăm chestiunile naţionale complexe din numeroase locuri de astăzi.

46. Înainte de a face acest lucru, este necesar să examinăm în detaliu o definiţie mai rigidă, dar în acelaşi timp fundamentală a naţiunii — o definiţie la care aderă o mare parte a stângii şi a gânditorilor burghezi. Într-o broşură faimoasă din 1913, Marxismul şi chestiunea naţională, publicată sub numele lui Stalin, dar aproape sigur scrisă sub îndrumarea lui Lenin, programul bolşevic a fost expus în linii mari. Marxismul şi chestiunea naţională a încercat să definească „naţiunea“, iar criteriile sale constituie încă baza abordării noastre generale. Trebuie subliniat însă că Lenin, deşi lua această definiţie drept punct de plecare, drept ghid, era foarte flexibil în aplicarea ei. El a dezvoltat criteriile destul de rigide pe care le conţinea broşura într-o serie de articole nuanţate în următorii câţiva ani, iar în practică, după Octombrie, bolşevicii au fost mult mai flexibili decât lăsa să se înţeleagă broşura.

47. În broşură, naţiunea este definită printr-o serie de etape. Prima dintre acestea este că

„Naţiunea este, înainte de toate, o comunitate, o anumită comunitate de oameni“.

Se subliniază „Comunitatea aceasta nu este o comunitate de rasă sau de neam“ şi se concluzionează:

„Aşadar, naţiunea nu este o comunitate de rasă sau de neam, ci o comunitate de oameni formată istoriceşte“.

Formaţiunile statale anterioare nu îndeplineau acest criteriu de bază al naţiunii. Concluzia trasă a fost că o naţiune trebuie să fie

„Aşadar, naţiunea nu este un conglomerat întâmplător şi efemer, ci o comunitate stabilă de oameni“.

48. Dar apoi se arată că „nu orice comunitate stabilă formează o naţiune“. Sunt date exemple:

„Austria şi Rusia sunt şi ele comunităţi stabile, totuşi nimeni nu le numeşte naţiuni. Prin ce se deosebeşte comunitatea naţională de comunitatea de stat? Între altele, prin aceea că o comunitate naţională este de neînchipuit fără o limbă comună, pe când pentru un stat limba comună nu este obligatorie“.

Concluzia este că

„comunitatea de limbă este una din trăsăturile caracteristice ale naţiunii“.

49. Dar o limbă comună nu face o naţiune:

„Aceasta… nu înseamnă că diferitele naţiuni vorbesc totdeauna şi pretutindeni limbi diferite sau că toţi aceia care vorbesc una şi aceeaşi limbă formează neapărat o singură naţiune… Englezii şi Nord-Americanii vorbesc aceeaşi limbă, şi totuşi ei nu formează o singură naţiune“.

50. Pornind de la aceasta, se acordă atenţie chestiunii geografiei:

„De ce nu formează însă, de pildă, Englezii şi Nord-Americanii o singură naţiune, cu toate că au o limbă comună? Înainte de toate pentru că ei nu trăiesc laolaltă, ci pe teritorii diferite. Naţiunea se constitue numai prin legături îndelungate şi regulate, prin convieţuirea oamenilor timp de generaţii… Aşadar, comunitatea de teritoriu este una din trăsăturile caracteristice ale naţiunii“.

51. Dar nici acest lucru nu este de ajuns:

„Comunitatea teritoriului singură nu formează încă naţiunea. Pentru aceasta mai este nevoie şi de o legătură economică internă care să sudeze părţile deosebite ale naţiunii într-un singur tot…

Aşadar: comunitatea vieţii economice, legătura economică, este una din trăsăturile caracteristice ale naţiunii“.

52. Factorul final este chestiunea „culturii“:

„Dacă Englezii, Nord-Americanii şi Irlandezii, care vorbesc cu toţii una şi aceeaşi limbă, formează cu toate acestea trei naţiuni diferite, apoi aici joacă un rol însemnat factura psihică specifică ce s-a format la aceste naţiuni, din generaţie în generaţie, ca urmare a condiţiilor de existenţă deosebite“. „Aşadar, factura psihică comună, care se exprimă în comunitatea culturii, este una din trăsăturile caracteristice ale naţiunii“.

53. Broşura concluzionează:

„În chipul acesta am terminat cu toate semnele distinctive ale naţiunii. Naţiunea este o comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită şi care a luat fiinţă pe baza comunităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică ce se manifestă în comunitatea culturii“.

Lenin şi autodeterminarea

54. Contextul broşurii lui Stalin a fost seria de polemici purtate de Lenin împotriva poziţiei negative a Rosei Luxemburg faţă de dreptul la autodeterminare. În decembrie 1913, el a scris despre chestiunea independenţei Ucrainei — pledând „în favoarea libertăţii de despărţire, în favoarea dreptului la despărţire“. Cu toate acestea, el a precizat clar că:

„Se înţelege că una este dreptul la autodeterminare şi alta e utilitatea autodeterminării, a despărţirii de stat a unei naţiuni sau a alteia într-un caz sau în altul“.

Mai târziu în aceeaşi lună, el a declarat din nou că

„Un democrat n-ar putea rămâne democrat (ca să nu mai vorbim de democraţia proletară) dacă n-ar propovădui în mod sistematic, în special maselor velicoruse, şi în special în limba rusă, «autodeterminarea» naţiunilor în sens politic, şi nu în sens «cultural»“.

55. În Despre dreptul naţiunilor la autodeterminare, Lenin s-a opus fără echivoc argumentelor Rosei Luxemburg. Aceasta din urmă susţinea că ideea apariţiei unor noi state-naţiune în epoca sa era utopică, iar lupta pentru autodeterminare — o diversiune de la lupta de clasă. Ea pleda pentru un statut de autonomie în cadrul graniţelor existente pentru minorităţile naţionale. Lenin a insistat că

„Ar fi o greşeală ca prin dreptul la autodeterminare să se înţeleagă altceva decât dreptul la o existenţă de stat independentă“. El a susţinut mai departe că „statul naţional constituie o regulă şi o «normă» a capitalismului, în timp ce statul cu o compoziţie naţională eterogenă indică o stare de înapoiere sau o excepţie. Din punct de vedere al relaţiilor naţionale, cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea capitalismului le oferă, fără îndoială, statul naţional“.

56. Lenin a adoptat un cadru istoric clar:

„În Europa occidentală, în ţările de pe continent, epoca revoluţiilor burghezo-democratice corespunde unui interval de timp destul de bine determinat, care se întinde cam din 1789 până în 1871. Şi tocmai ea a fost epoca mişcărilor naţionale şi a formării de state naţionale. După încheierea acestei epoci, Europa occidentală se prezenta ca un sistem, deja constituit, de state burgheze, care de regulă erau nişte state naţionale unitare. De aceea, a căuta astăzi dreptul la autodeterminare în programele socialiştilor din Europa occidentală înseamnă a nu înţelege abecedarul marxismului. În răsăritul Europei şi în Asia, epoca revoluţiilor burghezo-democratice a început abia în 1905. Revoluţiile din Rusia, Persia, Turcia şi China, războaiele balcanice — iată care este, în epoca noastră, lanţul de evenimente mondiale din «orientul» nostru. Şi numai un orb nu poate să vadă în acest lanţ de evenimente trezirea unei serii întregi de mişcări naţionale burghezo-democratice, a unor tendinţe de a forma state naţionale independente şi unitare. Tocmai pentru că Rusia, împreună cu ţările vecine, trece prin această epocă, şi numai de aceea, este nevoie în programul nostru de punctul cu privire la dreptul naţiunilor la autodeterminare“.

57. Astfel, concepţia lui Lenin despre autodeterminare era menită să se aplice nu numai Imperiului Otoman, Rus şi Austro-Ungar, ci şi coloniilor Marii Britanii, Franţei şi altor state europene. În schimb, aşa cum am arătat mai sus, în 1919 Woodrow Wilson a considerat că autodeterminarea este aplicabilă doar primelor, nu şi celor din urmă, şi nu a luat în considerare revendicarea de autodeterminare formulată de coloniile Marii Britanii.

58. În perioada dintre revoluţiile din Februarie şi Octombrie (mai 1917), Lenin a redactat o rezoluţie privind „chestiunea naţională“. Punctul său de plecare a fost recunoaşterea dreptului tuturor naţiunilor din Imperiul Rus de a se separa liber şi de a forma state independente. Dacă le-ar fi fost refuzat acest drept de către un regim socialist, acest lucru ar fi însemnat, în fapt, sprijinirea unei politici de anexare forţată. Poziţiei lui Lenin i s-au opus unii bolşevici de frunte, printre care Nikolai Buharin şi Gheorghi Piatakov.

59. Există aspecte importante ale sintagmei „dreptul la autodeterminare“ pe care trebuie să le luăm în considerare. În primul rând, implicaţia unui drept este că el ar trebui acordat întotdeauna, în toate circumstanţele. Uneori, dreptul la autodeterminare este descris ca un principiu şi, din nou, implicaţia este aceeaşi — principiile trebuie puse în aplicare. Cu toate acestea, există condiţii în care dreptul la autodeterminare ar putea fi descris cel mai bine ca o abordare tactică sau, cel puţin, ca având elemente ale unei abordări tactice.

60. Este important de precizat că dreptul la autodeterminare nu este un absolut. Faptul că lucrurile stau aşa este subliniat dacă luăm în considerare exemple concrete, chiar şi dintre acele exemple care sunt oarecum unice. Când statele din sud s-au separat de Statele Unite ale Americii în 1864, Marx şi Engels nu au ridicat problema vreunui ipotetic drept la autodeterminare al populaţiei din Sud. Este rezonabil să presupunem că majoritatea populaţiei albe din statele din sud era în favoarea separării politice, deşi, desigur, dreptul de vot a fost exercitat doar de o minoritate a acelei populaţii, iar populaţia de culoare era sclavizată. În loc să sprijine „dreptul la autodeterminare“, Marx şi Engels au recunoscut caracterul progresiv al războiului purtat de burghezia din Nord. Nu era vorba doar despre faptul că albii din Sud constituiau sau nu o naţiune (nu constituiau, dar, aşa cum am descris în altă parte, poziţia marxistă nu este rigidă când analizează dreptul la autodeterminare), ci de caracterul de clasă al unei mişcări „naţionale“ (în cazul Confederaţiei, o aristocraţie stăpână de sclavi sprijinită de fermieri arendaşi albi săraci). Dacă secesiunea ar fi avut succes şi, după câteva generaţii, s-ar fi cristalizat într-adevăr o nouă naţiune (care ar fi desfiinţat sclavia), poziţia marxiştilor s-ar fi putut schimba. Ar fi depins mult, desigur, de statutul populaţiei de culoare de la acea dată şi de aspiraţiile acesteia.

61. De asemenea, este important să reafirmăm că, deşi marxiştii recunosc dreptul la autodeterminare, în general nu pledăm pentru despărţire sau secesiune. Uneori este corect să facem acest lucru, dar de cele mai multe ori nu.

Bolşevicii la putere

62. Lenin şi bolşevicii au căutat să răspundă nemulţumirilor naţionale reale ale maselor fără a da vreodată sprijin şovinismului naţional şi fără a oferi sprijin politic ideilor sau forţelor naţionaliste. Troţki a recunoscut că

„Pentru naţiunile asuprite din Rusia, răsturnarea monarhiei trebuia să însemne în mod inevitabil şi revoluţia lor naţională“.

Ruşii reprezentau 43% din populaţie — restul populaţiei era alcătuit din polonezi, ucraineni, finlandezi, armeni, tătari şi mulţi alţii. Lenin a explicat că, fără un program corect privind chestiunea naţională, nu ar fi fost posibil ca bolşevicii să învingă capitalismul, moşierimea şi imperialismul în Imperiul Ţarist.

63. Programul bolşevic privind chestiunea naţională era menit să le arate celor asupriţi pe plan naţional că clasa muncitoare din naţiunea asupritoare nu avea nimic de câştigat din robia lor. Unul dintre primele decrete ale bolşevicilor a privit dreptul naţiunilor la autodeterminare. Finlanda şi Polonia şi-au declarat imediat independenţa, iar aceasta a fost recunoscută de noul guvern bolşevic. Cu toate acestea, programul bolşevicilor nu s-a oprit aici. Proclamând dreptul de secesiune, Lenin a lansat totodată un apel către cei asupriţi pe plan naţional să se unească într-o alianţă cu clasa muncitoare din Rusia în lupta pentru răsturnarea capitalismului, a moşierimii şi a imperialismului, inclusiv a variantei lor naţionale proprii.

64. Guvernul bolşevic şi-a declarat, de asemenea, sprijinul pentru drepturile popoarelor din sudul şi răsăritul imperiului, chemându-le totodată să sprijine revoluţia:

„Musulmani din Rusia, tătari de pe Volga şi din Crimeea, kîrgîzi şi sarţi din Siberia şi Turkestan, ceceni şi munteni din Caucaz, voi toţi ale căror moschei şi obiceiuri au fost călcate în picioare de ţari şi de asupritorii Rusiei! Credinţele şi obiceiurile voastre, instituţiile voastre naţionale şi culturale sunt de acum înainte libere şi inviolabile. Organizaţi-vă viaţa naţională în deplină libertate. Aveţi acest drept. Să ştiţi că drepturile voastre, ca şi ale tuturor popoarelor din Rusia, se află sub ocrotirea puternică a revoluţiei şi a organelor ei, sovietele de muncitori, soldaţi şi ţărani. Sprijiniţi această revoluţie şi guvernul ei!“

65. Bolşevicii nu au pledat pentru separatism. În timp ce se opuneau opresiunii naţionale şi coerciţiei exercitate asupra naţiunilor şi sprijineau dreptul naţiunilor la autodeterminare, bolşevicii au explicat că crearea unor noi state-naţiune nu va fi o soluţie la problemele clasei muncitoare şi ale ţărănimii din naţiunile asuprite. Crearea unor mici state independente pe o bază capitalistă ar fi fost în mod inevitabil dominată de marile state imperialiste. În schimb, bolşevicii au pledat pentru unitatea tuturor celor ce muncesc din toate ţările.

66. În rândul bolşevicilor s-a dezvoltat o dezbatere privind relaţia dintre diferitele noi state muncitoreşti, în special după răsturnarea capitalismului şi a moşierimii în Ucraina, Georgia, Bielorusia, Armenia şi Azerbaidjan. Atât Lenin, cât şi Troţki au pledat pentru cea mai strânsă alianţă, adică o federaţie între statele muncitoreşti, dar pe o bază voluntară, liberă şi egală. Lenin nu tolera ca vreo naţiune, în special Rusia, să aibă vreun privilegiu special. Atribuţiile deţinute la nivel federal aveau să fie convenite în mod democratic între naţiunile constitutive. În apogeul războiului civil, pe 1 iunie 1919, a fost încheiat un acord între Rusia şi Ucraina, care unifica armatele celor două state muncitoreşti sub o comandă militară unică. În ale sale Scrieri militare, Troţki a comentat:

„Acest acord va rămâne în deplină vigoare până când autorităţile sovietice ucrainene ne vor spune că legătura s-a rupt“.

67. Poziţia lui Lenin privind relaţiile dintre Rusia şi Ucraina a fost rezumată în „Scrisoare către muncitorii şi ţăranii din Ucraina cu prilejul victoriilor asupra lui Denikin“ din 28 decembrie 1919:

„Independenţa Ucrainei este recunoscută atât de C.E.C. al Sovietelor din Rusia cât şi de Partidul Comunist bolşevic din Rusia. De aceea e de la sine înţeles şi îndeobşte recunoscut că numai muncitorii şi ţăranii ucraineni înşişi pot hotărî şi vor hotărî la congresul lor, Congresul general al Sovietelor din Ucraina, dacă Ucraina urmează să se contopească cu Rusia sau să rămână o republică independentă şi de sine stătătoare, iar în acest din urmă caz ce fel de legătură federativă trebuie să fie stabilită între această republică şi Rusia“.

El a continuat:

„Noi vrem o uniune liber consimţită a naţiunilor, o uniune care să excludă orice violenţă din partea unei naţiuni faţă de alta, o uniune care să fie bazată pe încredere deplină, pe conştiinţa clară a unităţii frăţeşti, pe un consimţământ cu totul liber“.

68. El a concluzionat:

„Problema cum să fie stabilite în prezent graniţele de stat pentru un timp — deoarece noi tindem spre desfiinţarea completă a graniţelor de stat —, aceasta nu este o problemă fundamentală, importantă, ci una secundară. Cu această problemă putem şi trebuie să mai aşteptăm, deoarece în rândurile masei largi a ţăranilor şi a micilor proprietari neîncrederea naţională este adeseori extrem de persistentă, şi orice pripeală poate s-o accentueze, adică să dăuneze cauzei unităţii depline şi definitive“. „Oricare ar fi graniţele Ucrainei şi ale Rusiei, oricare ar fi formele pe care le-ar lua relaţiile lor pe linie de stat, asta nu prezintă o importanţă aşa de mare, în această privinţă se pot face şi trebuie să se facă concesii, se pot încerca diverse forme; cauza muncitorilor şi a ţăranilor, cauza victoriei asupra capitalismului, n-o să piară din această pricină“.

69. Poziţia lui Lenin era doar una din cele trei poziţii existente în Partidul Bolşevic cu privire la această chestiune. Stalin pleda pentru conducerea directă de la Moscova şi integrarea tuturor statelor muncitoreşti într-un singur stat unitar. O altă tendinţă pleda pentru independenţa completă a Ucrainei, fără niciun fel de legături cu Rusia.

70. Există condiţii în care dreptul la autodeterminare trece pe planul al doilea, iar alte necesităţi ale clasei muncitoare sau ale revoluţiei, pe plan naţional sau internaţional, au prioritate. De exemplu, bolşevicii au decis să invadeze Polonia după atacul eşuat al armatei poloneze împotriva lor, care viza răsturnarea statului muncitoresc. Bolşevicii nu s-au oprit la graniţă, ci au trecut la invadarea Poloniei, în speranţa că clasa muncitoare poloneză şi pături ale ţărănimii se vor alătura Armatei Roşii invadatoare şi vor stabili un regim sovietic polonez, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Decizia a fost luată cu majoritate de voturi. Lenin a apărat-o împotriva opoziţiei lui Troţki. Mai târziu, Lenin a adoptat poziţia că a fost o greşeală.

71. Bolşevicii nu doar că au acordat independenţă de stat diferitelor naţiuni din fostul Imperiu Ţarist, ci au acordat şi state naţionale sau autonomie grupurilor naţionale, etnice şi religioase. Aceasta a luat forma unor republici autonome pentru grupuri naţionale, cum ar fi germanii de pe Volga şi tătarii. Definiţia grupurilor care aveau dreptul la drepturile minorităţilor a fost largă şi a inclus în mod faimos evreii care trăiau în graniţele fostului Imperiu Ţarist. Evreii nu erau o naţiune în sensul definit în broşura din 1913, dar cu toate acestea li s-a acordat un teritoriu pentru constituirea unei regiuni autonome în Extremul Orient Sovietic.

72. Câţiva ani mai târziu, Troţki a comentat această iniţiativă:

„Dar aceasta nu înseamnă că am dreptul să fiu orb faţă de problema evreiască, care există şi cere o soluţie. «Prietenii URSS» sunt mulţumiţi de crearea Birobidjanului. Nu mă voi opri aici pentru a analiza dacă acesta a fost construit pe o temelie sănătoasă şi ce tip de regim exista acolo (Birobidjanul nu poate să nu reflecte toate viciile despotismului birocratic). Dar nicio persoană cu o gândire progresistă nu se va opune ca URSS să desemneze un teritoriu special pentru acei cetăţeni ai săi care se simt evrei, care folosesc limba evreiască de preferinţă faţă de oricare alta şi care doresc să trăiască ca o masă compactă. Se poate presupune că o democraţie socialistă nu va recurge la asimilare forţată. Se prea poate ca, în două sau trei generaţii, graniţele unei republici evreieşti independente, ca şi ale multor alte regiuni naţionale, să fie şterse. Nu am nici timpul, nici dorinţa de a medita asupra acestui lucru. Urmaşii noştri vor şti mai bine decât noi ce au de făcut. Am în vedere o perioadă istorică de tranziţie în care «problema» evreiască ca atare este încă acută şi cere măsuri adecvate din partea unei federaţii mondiale a statelor muncitoreşti“.

73. Acesta este doar un exemplu de abordare flexibilă adoptată de bolşevicii la putere faţă de „forma labirintică şi complexă, dar în acelaşi timp extrem de importantă, a luptei de clasă“ care este chestiunea naţională.

74. În anii 1930, Troţki a purtat discuţii cu troţkiştii americani organizaţi în Partidul Socialist al Muncitorilor (Socialist Workers Party) privind chestiunea autodeterminării populaţiei de culoare din statele din sud. El a susţinut că poziţia marxiştilor ar trebui să fie determinată de aspiraţiile şi cerinţele populaţiei de culoare înseşi. Dacă aceştia îşi doreau un stat separat în cadrul unor graniţe geografice determinate, marxiştii ar fi trebuit să sprijine o astfel de cerinţă. Când Troţki a formulat această poziţie, nu se punea problema ca populaţia de culoare din statele din sud să îndeplinească criteriile din 1913 pentru a fi o naţiune, dar cu toate acestea el era pregătit să meargă până la a pune problema dreptului la autodeterminare. Poziţia sa nu era diferită de cea pe care o adoptase în privinţa regiunii autonome evreieşti din URSS.

Sinteză: Dreptul la autodeterminare

75. Programul general al marxismului privind chestiunea naţională înaintează lozinca dreptului naţiunilor la autodeterminare. Cu toate acestea, aşa cum a explicat Lenin, un program nu poate fi situat în afara spaţiului şi timpului:

„Fără o luare în considerare a tuturor acestor condiţii istorice generale, precum şi a tuturor condiţiilor statale concrete, nici nu poate fi vorba de o examinare a programului naţional al marxiştilor dintr-o anumită ţară“.

Noi aplicăm metoda marxismului la chestiunea naţională după o analiză aprofundată a fiecărei situaţii concrete.

76. În niciun moment nu este permis să fie avansată lozinca dreptului la autodeterminare fără a pune problema compoziţiei de clasă a mişcărilor politice naţionale şi, în special, a caracterului de clasă al celor care conduc astfel de mişcări. În cuvintele lui Lenin, dreptul la autodeterminare trebuie să fie întotdeauna „subordonat intereselor luptei de clasă“.

77. Cu toate acestea, a afirma pur şi simplu acest lucru reprezintă o formulă goală şi potenţial periculoasă. Ea trebuie legată de o abordare nuanţată a conştiinţei maselor şi, în special, a conştiinţei clasei muncitoare. Trebuie să fim atenţi la necesitatea de a da glas nemulţumirilor naţionale reale ale maselor, fără a alimenta vreodată şovinismul naţional şi fără a oferi sprijin politic ideilor sau forţelor naţionaliste.

78. Pentru marxişti, formularea dreptului la autodeterminare nu este un scop în sine, ci este menită să desprindă muncitorii şi celelalte pături asuprite de naţionalismul politic. Lozinca autodeterminării nu ar trebui aplicată într-un mod formalist şi rigid. În special, ea nu ar trebui folosită niciodată într-un mod care, departe de a separa muncitorii de naţionalismul politic, contribuie de fapt la consolidarea naţionalismului şi a diviziunilor naţionale. În niciun moment nu este permis să fie avansată lozinca dreptului la autodeterminare fără a pune problema compoziţiei de clasă a mişcărilor politice naţionale şi, în special, a caracterului de clasă al celor care conduc astfel de mişcări. Pentru Lenin,

„Naţionalismul burghez şi internaţionalismul proletar sunt două lozinci opuse, de neîmpăcat, care corespund celor două mari tabere de clasă ale întregii lumi capitaliste şi care exprimă două politici (mai mult: două concepţii despre lume) în problema naţională“

şi

„Cel care vrea să se pună în slujba proletariatului trebuie să contribuie la unirea muncitorilor tuturor naţiunilor, luptând neîncetat împotriva naţionalismului burghez, atât cel «propriu» cât şi cel străin“.

79. În timp ce marxiştii susţin dreptul la autodeterminare al popoarelor asuprite, un astfel de drept ar trebui înţeles ca o revendicare negativă. Suntem de acord cu Lenin atunci când a susţinut în Note critice în problema naţională:

„De aceea proletariatul se mărgineşte la revendicarea, ca să zicem aşa, negativă a recunoaşterii dreptului la autodeterminare, fără să dea garanţii vreunei naţiuni, fără să se oblige să dea ceva în contul unei alte naţiuni“.

80. În programul nostru, suntem alături de Lenin împotriva privilegiilor naţionale şi a tuturor formelor de opresiune naţională:

„Pentru ca diferite naţiuni să convieţuiască liber şi paşnic sau să se despartă liber şi paşnic (atunci când acest lucru este în avantajul lor), formând state diferite, trebuie să existe democratismul absolut, pentru care militează clasa muncitoare. Nici un privilegiu pentru nici o naţiune, pentru nici o limbă! Nici o stingherire, nici o nedreptate cât de mică faţă de vreo minoritate naţională! — iată principiile democraţiei muncitoreşti“.

81. Abordarea adoptată de Lenin şi de bolşevici rămâne valabilă şi pentru ziua de astăzi, însă este important de subliniat că în scrierile lui Lenin nu se poate găsi niciun program de-a gata, croit pentru toate situaţiile. Programul şi revendicările noastre privind chestiunea naţională trebuie raportate la circumstanţele concrete, la realitate şi la conştiinţa tuturor păturilor, în special a clasei muncitoare. Condiţiile obiective se schimbă, mai ales în această epocă de „permacriză“, iar conştiinţa se schimbă la rândul ei pentru toate păturile sociale. Conştiinţa clasei muncitoare are o importanţă deosebită în toate calculele noastre şi joacă, mai presus de orice, un rol determinant în terminologia pe care o folosim în programul nostru. Într-o lume în schimbare, trebuie să ne reevaluăm şi să ne adaptăm revendicările. Dar facem acest lucru având drept călăuză busola marxismului.

82. Ceea ce preluăm de la Lenin şi din marxism în general este o metodă. Metoda noastră, analiza noastră poate ajuta la descâlcirea complexităţilor chestiunii naţionale şi ne poate ghida prin „labirint“. Fără o metodă bazată pe fundamentele marxismului, ale materialismului istoric, ale materialismului dialectic şi ale economiei politice marxiste, suntem pierduţi.

83. Lenin a subliniat necesitatea de a fi concreţi, de a privi lucrurile aşa cum sunt, cum au apărut şi cum se dezvoltă:

„O cerinţă absolută a teoriei marxiste este aceea că orice problemă socială ce urmează a fi analizată trebuie să fie situată într-un cadru istoric bine determinat şi totodată, atunci când e vorba de o singură ţară (bunăoară, când e vorba de programul naţional pentru o anumită ţară), să se ţină seama de particularităţile concrete care fac ca ea să se deosebească de alte ţări în limitele uneia şi aceleiaşi epoci istorice“.

84. O mare parte a stângii operează cu abstracţiuni şi refuză să ţină cont de circumstanţele reale. Drept urmare, mulţi au adoptat o abordare naţionalistă de stânga. Noi, dimpotrivă, suntem internaţionalişti.

85. Deşi dezvoltarea statului-naţiune, un produs al capitalismului, a dus societatea înainte în trecut, tehnicile moderne de producţie au depăşit cu mult limitările graniţelor naţionale. Pieţele regionale pe care capitalismul le-a creat în sferele sale de influenţă — Europa, America de Nord şi Asia — nu sunt încă suficient de mari pentru a satisface apetitul productiv al corporaţiilor moderne. Capitalismul modern este atât naţional, cât şi supranaţional. El exacerbează concomitent diferenţele naţionale în propriul interes şi le depăşeşte în goana după profit. El apără atât particularităţile naţionale (regimurile naţionale cu impozite reduse, de exemplu), cât şi necesitatea unor reglementări internaţionale (atunci când acestea funcţionează în favoarea oligarhilor rapaci).

86. Statul-naţiune este depăşit din punctul de vedere al apetitului distructiv al producţiei pentru profit. El este de asemenea depăşit din perspectiva viitorului. O dezvoltare armonioasă şi socializată, care să protejeze clima, mediul şi ecosistemele lumii, oferind în acelaşi timp un viitor sigur pentru toţi, se va baza pe un plan mondial de producţie. Statul-naţiune şi proprietatea privată au asigurat împreună creşterea forţelor de producţie care constituie baza socialismului.

87. Punctul de plecare al programului nostru este necesitatea unităţii clasei muncitoare de toate rasele, triburile, religiile şi naţiunile, atât în cadrul graniţelor statelor existente, cât şi dincolo de orice graniţe.

88. Respingem premisa fundamentală a naţionalismului — aceea că aş avea mai multe în comun cu concetăţeanul meu de aceeaşi naţionalitate decât cu cetăţenii unei alte naţiuni. Recunoaştem că în cadrul fiecărei naţiuni capitaliste există două grupuri distincte — clasa conducătoare şi clasa muncitoare —, cu diferite alte straturi între ele. În ceea ce priveşte interesul reciproc, stilul de viaţă şi cultura în sens larg (determinată tot mai mult de experienţele comune generate de era digitală), clasa muncitoare dintr-o ţară are mult mai multe în comun cu clasa muncitoare din orice altă ţară decât cu propriii săi conducători. Dacă acest lucru era adevărat când Marx şi Engels au scris Manifestul Partidului Comunist, el este de nenumărate ori mai adevărat acum. Noi pledăm pentru solidaritatea internaţională între muncitori, nu pentru solidaritatea naţională a celor exploataţi cu exploatatorii lor.

89. Păturile avansate ale clasei muncitoare înţeleg un apel la solidaritate de clasă şi internaţionalism, însă acest strat este mai restrâns decât în deceniile trecute. În plus, în orice situaţie în care opresiunea naţională este realitatea trăită a oamenilor muncii, va fi necesar să se elaboreze un program care să răspundă aspiraţiilor maselor asuprite, dar care să indice simultan necesitatea solidarităţii muncitoreşti internaţionale, inclusiv a solidarităţii dintre muncitorii din naţiunea asuprită şi cei din naţiunea asupritoare.

90. Marxiştii trebuie să demonstreze în practică că ne opunem oricărei opresiuni naţionale şi că suntem cei mai fermi apărători ai drepturilor naţionalităţilor şi ale tuturor minorităţilor din cadrul oricărui stat. De aici necesitatea unui program de revendicări democratice: împotriva opresiunii, împotriva suprimării limbii şi a altor aspecte ale culturii naţionale. Dar trebuie să mergem mai departe şi să includem dreptul la autodeterminare: dreptul unei minorităţi naţionale dintr-un stat de a se separa de acel stat şi de a se constitui ca naţiune independentă.

91. Deşi naţionalismul în sine este în ultimă instanţă diviziv, el are două aspecte complet distincte. Naţionalismul de dreapta nu este acelaşi lucru cu naţionalismul unei minorităţi (sau naţiuni) asuprite. Un naţionalist fascist sau de extremă dreaptă exprimă o formă de naţionalism exclusivistă şi expansionistă. Un palestinian dintr-o tabără de refugiaţi luptă pentru o patrie pentru poporul său şi exprimă o aspiraţie la libertate şi la o viaţă mai bună. Mişcările de masă pentru eliberare naţională din secolul al XX-lea au fost una dintre cele mai mari forţe motrice ale schimbării istorice (pozitive).

92. În cadrul fiecărei mişcări naţionale există elemente de clasă contradictorii. De o parte se află naţionalismul elitei conducătoare burgheze emergente, care doreşte să înfiinţeze un stat-naţiune, sfârşind prin exploatarea propriei clase muncitoare şi a altor minorităţi naţionale. De cealaltă parte se află naţionalismul celor asupriţi, care luptă pentru eliberarea de sub dominaţie şi pentru o viaţă mai bună. Un program marxist sprijină elementele progresiste din mişcările naţionale, dar respinge toate trăsăturile retrograde. Aşa cum s-a menţionat deja, noi adoptăm un program negativ. Suntem împotriva opresiunii culturii, a limbii şi a naţionalităţii, fără a ridica vreo cultură, limbă sau naţionalitate mai presus de alta.

93. Scopul acestui program preponderent negativ este de a le spune celor care văd în naţionalism o soluţie că doar clasa muncitoare este singurul garant real al drepturilor lor naţionale şi democratice, precum şi al eliberării lor economice. Intenţia sa nu este de a promova naţionalismul, ci de a adânci diviziunile de clasă din cadrul mişcărilor naţionale, de a dezvolta unitatea de clasă şi de a promova lupta de clasă.

94. Dreptul la autodeterminare înseamnă, în esenţă, dreptul de a te separa de un stat. Marxiştii nu aplică acest drept fiecărei minorităţi în parte, ci comunităţilor formate istoric, care au un sentiment distinct al identităţii naţionale şi care au sau ar putea avea baza teritorială pentru a se realiza ca naţiune. Problema dacă un astfel de stat ar fi sau nu viabil din punct de vedere economic nu este esenţială. Niciun stat mic sau chiar de dimensiuni medii nu este pe deplin viabil în mod independent în această epocă a corporaţiilor multinaţionale şi a finanţelor globale.

95. Susţinerea dreptului de despărţire nu înseamnă neapărat că pledăm pentru desprinderea de statele existente — dacă vom face acest lucru va depinde de mulţi factori. În ceea ce priveşte coloniile sau teritoriile ocupate de armate străine, lucrurile stau diferit. În astfel de circumstanţe, marxiştii se pronunţă fără echivoc pentru independenţă şi pentru retragerea trupelor imperialiste. De exemplu, Troţki a cerut guvernului republican în timpul Războiului Civil Spaniol să emită un decret prin care să garanteze independenţa Marocului.

96. Când luăm în considerare chestiunea unei minorităţi naţionale în cadrul graniţelor unui stat centralizat existent — de exemplu, bascii şi catalanii în Spania sau scoţienii şi galezii în Marea Britanie —, problema este mai complexă. Avem responsabilitatea de a arăta capcanele independenţei, în special atunci când activăm în rândul naţionalităţii asuprite. În timp ce abordăm cu înţelegere aspiraţiile naţionale ale oamenilor, trebuie să combatem iluziile că independenţa capitalistă va fi un răspuns la problemele lor. Şi trebuie să atragem atenţia asupra pericolului ruperii unităţii existente între membrii clasei muncitoare din statul actual. Este de la sine înţeles că sprijinim dreptul la autodeterminare al acestor popoare (basci, catalani, scoţieni, galezi) atunci când acestea o cer.

97. Ideea că o problemă naţională ar fi rezolvată prin despărţire este, de cele mai multe ori, tot o iluzie. În schimb, vor apărea probleme noi. Aceasta nu înseamnă că marxiştii susţin în fiecare caz dreptul de a se separa, dar pledează împotriva aplicării lui în practică în orice situaţie. Poziţia noastră va depinde de situaţia concretă. Iar poziţia noastră se poate schimba în timp, aşa cum s-a întâmplat în cazul Scoţiei. Când dorinţa de independenţă a atins o majoritate în rândul clasei muncitoare şi este fermă, va trebui să luăm în considerare să mergem mai departe şi să punem problema independenţei.

98. Acest lucru ar trebui să se reflecte în programul nostru, dar şi în activitatea noastră. Ar trebui nu doar să pledăm, ci şi să luptăm, în ambele părţi ale statului existent, pentru independenţă, dar legând-o de ideea unei federaţii socialiste. În timp ce marxiştii în general apără dreptul la autodeterminare, noi nu pledăm în general pentru despărţire sau pentru formarea de noi state-naţiune, dar există anumite circumstanţe în care o facem. Un exemplu este cerinţa poporului kurd, în prezent captiv în cadrul a patru state-naţiune, pentru o patrie independentă. Un altul este problema unui stat-naţiune independent pentru poporul palestinian.

99. Ar fi, desigur, imposibil să abordăm toate regiunile unde există probleme naţionale de diferite tipuri. În cele ce urmează, vom aborda câteva exemple de chestiuni naţionale, în afară de cele deja dezvoltate, fie datorită importanţei lor şi a învăţămintelor pe care le oferă, fie datorită implicării forţelor legate de ISp, în încercarea de a aprofunda problemele mai concret şi mai detaliat. De asemenea, la sfârşitul documentului prezentăm o listă de lecturi suplimentare cu articole de pe site-ul nostru.

Palestina

100. Pledăm pentru socialism ca singura cale de rezolvare a problemei naţionale. Dreptul la autodeterminare al poporului palestinian nu se poate concretiza decât sub forma unui stat palestinian socialist independent. Ne opunem, în acelaşi timp, oricăror idei privind distrugerea Israelului ca stat naţional (desigur, am fi în favoarea distrugerii „statului burghez“ sau a „statului sionist“, dar nu folosim o astfel de terminologie deoarece creează confuzie), aşa cum sunt propagate de anumite segmente ale stângii. Sprijinim dreptul evreilor israelieni de a avea propriul lor stat naţional. Desigur, ne-ar plăcea să vedem cele două popoare trăind paşnic unul lângă celălalt, fără nicio frontieră între ele. Însă, în condiţiile actuale, acest lucru nu pare posibil — mai degrabă expresia lui Marx, „despărţire şi apoi federaţie“, este relevantă şi în acest caz. Cu alte cuvinte, ceea ce ar fi corect să susţinem astăzi ar fi două state socialiste, unul pentru palestinieni şi unul pentru israelieni. Aceasta presupune o retrasare a graniţelor existente, deoarece un stat palestinian viabil ar trebui să includă şi acele zone palestiniene din Israel în care majoritatea ar alege să i se alăture.

101. Alternativa unui singur stat socialist — susţinută acum pe scară largă în rândul stângii — nu ar satisface, pentru palestinieni, aspiraţia lor la o ţară proprie. Deşi sprijinim obiectivul final al unei apropieri care implică un singur stat şi deşi recunoaştem că, desigur, forma şi structura finală a statului/statelor vor fi decise de clasele muncitoare palestiniană şi israeliană, în prezent programul nostru trebuie să accepte realitatea divizării. Desigur, avansăm de asemenea ideea unei federaţii socialiste a întregii regiuni — atunci când se formează state noi, pledăm pentru cea mai strânsă asociere posibilă între state.

Chestiunea kurdă

102. Chestiunea naţională kurdă este una dintre cele mai persistente şi mai explozive din lumea de astăzi. Ea priveşte zeci de milioane de kurzi împărţiţi între patru state — Turcia, Irak, Iran şi Siria —, plus o diasporă numeroasă. Frontierele care divizează Kurdistanul au fost trasate în urma înfrângerii valului revoluţionar de după Primul Război Mondial şi prin acorduri imperialiste precum Acordul Sykes-Picot şi Tratatul de la Lausanne. Încă de la început, kurzilor li s-a refuzat dreptul la autodeterminare, iar fiecare dintre noile regimuri a mizat, în schimb, pe represiune şi pe concesii ocazionale făcute populaţiei kurde. Acest lucru face din chestiunea kurdă un exemplu concentrat al chestiunii naţionale în capitalism: sarcini democratice neîndeplinite, profunde antagonisme naţionale şi necesitatea unui program independent al clasei muncitoare.

103. În toate cele patru state, kurzii s-au confruntat cu opresiunea naţională: interdicţii şi restricţii privind limba şi cultura, asimilare forţată, discriminare şi represiune militară ori de câte ori s-au organizat mişcări naţionale. În Turcia, chiar şi existenţa unui popor kurd distinct a fost negată oficial timp de decenii. În Irak, aceste politici au culminat cu campania Anfal (operaţiune genocidară de la sfârşitul anilor 1980) şi masacrul de la Halabja (1988), unde au fost utilizate arme chimice. În Iran, revoltele kurde au fost zdrobite atât sub monarhia Pahlavi, cât şi sub Republica Islamică. În Siria, regimul Baas a combinat arabizarea cu privarea de cetăţenie a multor kurzi. În acelaşi timp, milioane de kurzi au devenit parte a clasei muncitoare urbane, împărţind locurile de muncă şi cartierele cu muncitori turci, arabi şi persani — o bază materială pentru lupta unită de clasă, care a fost subminată în mod repetat de conduceri naţionaliste, religioase şi şovine.

104. În toate cele patru ţări, puterile imperialiste — mai presus de toate Statele Unite, dar şi statele Uniunii Europene şi Rusia — au instrumentalizat aspiraţiile kurde: încurajând revolte atunci când acest lucru slăbea un regim rival, pentru a-i abandona apoi pe kurzi când alianţele se schimbau; înarmând forţele kurde ca forţe interpuse (proxy) împotriva unor organizaţii jihadiste precum ISIS (Statul Islamic în Irak şi Siria), menţinând în acelaşi timp legături strategice cu statele care îi oprimă.

105. Marxiştii se opun atât represiunii exercitate de clasele conducătoare regionale, cât şi manipulării cinice din partea imperialismului. Respingem orice strategie care tratează Washingtonul, Moscova, Bruxelles-ul, Teheranul, Ankara, Bagdadul sau Damascul drept garanţi de încredere ai drepturilor kurzilor.

106. Prin urmare, programul nostru cu privire la chestiunea kurdă include:

• Drepturi democratice şi naţionale depline şi necondiţionate pentru poporul kurd — utilizarea limbii kurde în toate sferele vieţii, dezvoltare culturală, organizare independentă, libertate de exprimare şi reprezentare politică, încetarea militarizării, a distrugerii satelor şi a strămutării forţate, precum şi eliberarea deţinuţilor politici.
• Sprijin pentru dreptul la autodeterminare al kurzilor, inclusiv dreptul la un Kurdistan unit şi independent, dacă aceasta este alegerea conştientă şi democratică a maselor kurde. Nu opunem o „unitate“ sau o „integritate teritorială“ abstractă aspiraţiilor concrete ale unui popor oprimat.
• Construirea unor organizaţii de masă independente şi democratice ale muncitorilor şi ale păturilor sărace, kurzi şi non-kurzi, la locurile de muncă, în cartiere şi în instituţiile de învăţământ, capabile să unească revendicările naţionale şi sociale. Susţinem acţiunea de front unic cu organizaţiile kurde împotriva opresiunii, păstrându-ne totodată independenţa politică şi discutând deschis limitele de clasă ale conducerilor acestora.
• O perspectivă a unei federaţii socialiste voluntare a Orientului Mijlociu, în cadrul căreia sunt posibile diferite aranjamente — stat(e) kurd(e) independent(e), unităţi federate, regiuni autonome transfrontaliere —, care să fie decise liber de către popoarele însele.

107. Astfel, abordarea noastră nu este nici de a merge în coada forţelor burghezo-naţionaliste, nici de a minimaliza realitatea opresiunii naţionale în numele unei „unităţi de clasă“ abstracte. Pornim de la experienţa trăită a muncitorilor, ţăranilor, femeilor şi tinerilor kurzi, le apărăm toate drepturile şi susţinem că numai lupta comună a tuturor celor exploataţi şi oprimaţi din regiune, înarmaţi cu un program socialist, poate garanta aceste drepturi într-un mod durabil.

Cipru

108. Ciprul este o altă problemă nerezolvată în capitalism, la fel ca antagonismul general dintre Grecia şi Turcia, din care problema cipriotă face parte. Nu există nicio perspectivă de rezolvare a chestiunii naţionale a insulei, care a ţinut cele două comunităţi separate încă din 1974, când Turcia a invadat şi a ocupat aproape 40% din insulă. Şi nu există nicio perspectivă de soluţionare a antagonismului greco-turc, care acoperă o gamă vastă de dispute (în afara Ciprului), de la Marea Egee până în Mediterana de Est, Balcani şi Orientul Mijlociu în general.

109. În ceea ce priveşte Ciprul, este cât se poate de clar că, pe ambele părţi ale insulei, clasele conducătoare — turco-cipriotă (T/C) în nord şi greco-cipriotă (G/C) în sud — au ajuns la concluzia că preferă să rămână separate decât să „unifice“ insula prin orice fel de soluţie federală sau confederală. Clasa conducătoare turco-cipriotă, urmând linia lui Erdoğan în Turcia, afirmă clar că singura „soluţie“ pentru problema cipriotă este crearea a două state separate pe insulă. Partea greco-cipriotă, cu sprijinul clasei conducătoare din Grecia (continentală), pretinde că îşi doreşte o soluţie, ca opţiune tactică pentru a „demasca“ Turcia drept o forţă de ocupaţie care refuză să respecte „dreptul internaţional“ şi rezoluţiile ONU. În realitate, toate acţiunile lor indică faptul că preferă să aibă propriul stat în sudul insulei mai degrabă decât să aibă o structură federală comună cu turco-ciprioţii, ceea ce i-ar forţa să împartă puterea de stat cu inamicul lor. Împărţirea puterii cu clasa conducătoare turco-cipriotă înseamnă că capitaliştii greco-ciprioţi ar trebui să facă compromisuri şi concesii capitaliştilor inamici, iar acest lucru nu este dorit de nicio clasă conducătoare capitalistă; înseamnă o restrângere a libertăţii lor de a decide cele mai bune căi de a-şi servi profiturile şi interesele geopolitice. În contextul antagonismului general dintre Grecia şi Turcia în regiune, împărţirea puterii într-un stat federal poate duce uşor la paralizie şi instabilitate, care ar putea escalada apoi într-o confruntare militară. Este exact ceea ce s-a întâmplat în anii 1960, după independenţa insulei, ducând la prăbuşirea structurii de împărţire a puterii stabilite prin constituţia de independenţă din 1960 şi, ulterior, la invazia turcă din 1974.

110. Situaţia este complet diferită pentru clasa muncitoare şi organizaţiile stângii. Ele sunt singurele forţe care vorbesc în numele unei insule comune pentru ambele comunităţi. La nivel declarativ, şi doar declarativ, acest lucru este susţinut chiar şi de stânga reformistă — AKEL în sud şi CTP în nord (ambele foste partide pro-sovietice, staliniste). Aceasta este o reflectare a caracterului de clasă al problemei — numai clasa muncitoare poate oferi baza pentru o soluţie. Cu toate acestea, când atât AKEL, cât şi CTP s-au aflat la guvernare în perioada trecută, nu au reuşit să facă niciun progres în apropierea celor două comunităţi de o soluţie; motivul fiind că ambele partide, fiind reformiste, nu sunt în niciun caz dispuse să intre în conflict cu clasa conducătoare din propria lor parte a insulei.

111. Marxiştii greco-ciprioţi, în efortul lor de a contracara propaganda capitalistă şi de a construi punţi către clasa muncitoare turco-cipriotă, trebuie să includă în programul lor dreptul turco-ciprioţilor la autodeterminare. La suprafaţă, acest lucru pare oarecum contradictoriu, având în vedere că greco-ciprioţii pot susţine că sunt naţionalitatea oprimată de armata şi de clasa conducătoare a Turciei continentale. Cu toate acestea, recunoaşterea dreptului la autodeterminare al turco-ciprioţilor este absolut necesară pentru ca greco-ciprioţii să poată câştiga încrederea turco-ciprioţilor, care, în cazul unei rezolvări a problemei bazate pe conceptul unui stat comun, s-ar regăsi în poziţia de minoritate (aşa cum a fost cazul până în 1974).

112. Pe de altă parte, stânga anticapitalistă turco-cipriotă pledează deja pentru retragerea armatei turce de pe insulă şi pentru o soluţie care să unească cele două comunităţi de pe insulă. În acest fel, stânga anticapitalistă turco-cipriotă apără dreptul la autodeterminare al greco-ciprioţilor împotriva clasei conducătoare turce. Singura speranţă pentru o rezolvare a problemei constă în întărirea forţelor marxismului de pe insulă, pe baza unităţii claselor muncitoare şi a păturilor sărace greco-cipriote şi turco-cipriote. Structura concretă a statului este o chestiune secundară atâta timp cât se stabilesc relaţii frăţeşti între cele două comunităţi: poate fi un stat unitar, un stat unitar cu enclave minoritare complet autonome, un stat federal sau confederal — aceasta este o decizie ce revine celor două comunităţi în condiţiile puterii muncitoreşti şi ale unei societăţi socialiste.

Grecia şi Turcia

113. Speranţele unor segmente ale clasei conducătoare sau ale partidelor reformiste că tensiunile dintre Grecia şi Turcia s-ar putea atenua treptat, pe baza dezvoltării în continuare a relaţiilor economice şi comerciale, au fost spulberate, aşa cum au prezis marxiştii din Grecia, Turcia şi Cipru. Cele două ţări au fost în repetate rânduri aproape de război şi s-au numărat printre statele cu cele mai mari cheltuieli de înarmare din NATO şi la nivel internaţional.

114. Turcia contestă controlul asupra unor părţi din Marea Egee, inclusiv asupra multor insule (aproximativ 150) pe care Grecia le consideră greceşti; continuă ocuparea a aproape 40% din Cipru; contestă dreptul guvernului cipriot de a exploata hidrocarburile de pe fundul mării din jurul Ciprului şi prin acordurile sale cu Israelul etc. Grecia îşi revendică dreptul de a-şi extinde apele teritoriale la 12 mile marine, dar dacă acest lucru se va produce, Marea Egee în ansamblu va deveni o mare grecească. Acest lucru nu va fi acceptat niciodată de Turcia, care a descris o astfel de acţiune drept un „casus belli“. Guvernul cipriot doreşte să exploateze hidrocarburile de pe fundul marin înconjurător, dar fără a acorda drepturi turco-ciprioţilor din nordul insulei. Grecia (şi Ciprul) fac parte dintr-o alianţă formată în ultimele 1—2 decenii cu Israelul şi SUA, care a pornit de la interese comune în extracţia de hidrocarburi din Mediterana de Est şi se extinde rapid şi semnificativ pe plan militar. Turcia şi Israelul aparţin unor tabere diferite în conflictele din Orientul Mijlociu — Turcia susţine, la nivel declarativ, drepturile poporului palestinian şi noul regim islamic din Siria, în timp ce Israelul este hotărât să strivească poporul palestinian şi construieşte alianţe cu druzii şi kurzii din Siria care se opun regimului. Antagonismul dintre cele două este atât de intens încât unii analişti susţin că Turcia va lua locul Iranului în conflictul său cu Israelul — aceasta este o exagerare, dar arată cât de departe au ajuns lucrurile. Grecia şi Turcia concurează, de asemenea, în Balcani pentru pătrundere economică. În afara factorilor economici, Turcia exploatează faptul că segmente ale populaţiilor balcanice sunt musulmane, în timp ce Grecia exploatează faptul că alte segmente sunt creştin-ortodoxe. Acest lucru alimentează, desigur, flăcările antagonismului şi fanatismului naţional şi religios din regiune.

115. Ambele ţări sunt înarmate până în dinţi, într-o cursă a înarmării care durează de decenii, Turcia şi Grecia situându-se în cea mai mare parte a timpului în top 3 ţări din NATO în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile pentru „apărare“ şi PIB (cealaltă fiind SUA). În această cursă, Turcia are un avantaj clar, dintr-o serie de motive: are o populaţie de aproximativ 9 ori mai mare decât cea a Greciei şi un PIB de 5 ori mai mare decât cel grec, deţine o armată experimentată în luptă pe multiplele fronturi de război din Orientul Mijlociu (în special în zonele kurde din Turcia, Irak şi Siria) şi, în cele din urmă, dispune de o industrie de armament dinamică. Naraţiunea dezvoltată de clasa conducătoare greacă (împreună cu cea greco-cipriotă), conform căreia aderarea la UE ar oferi sprijin împotriva „agresiunii turceşti“, a fost complet demascată. Marile puteri europene adoptă poziţii diferite în funcţie de interesele lor (şi de comerţul cu arme) — Franţa are o înclinaţie pro-greacă, în timp ce Germania şi Marea Britanie au o orientare pro-turcă.

116. Trebuie să fii naiv ca să crezi că aceste interese divergente pot fi rezolvate cumva paşnic în cadrul capitalismului de către cele două clase conducătoare. Lucrurile merg din escaladare în escaladare. O confruntare militară în viitor nu poate fi exclusă. Numai clasa muncitoare poate pune capăt acestei situaţii — muncitorii greci şi turci nu au nimic de împărţit între ei; nu au interese strategice sau economice divergente. Însă nu există o conducere în rândul stângii care să ofere o perspectivă internaţionalistă. De altfel, ultima dată când stânga reformistă (SYRIZA) s-a aflat la putere — adică sub Tsipras în perioada 2015—2019 —, relaţiile dintre Grecia şi Israel au primit un nou impuls, iar deteriorarea relaţiilor cu Turcia a continuat în ritm obişnuit.

117. Încă o dată, construirea unor noi forţe de stânga, cu caracter socialist-revoluţionar-marxist, este singura modalitate de a găsi o rezolvare pentru interesele divergente. O federaţie socialistă a Turciei, Greciei şi Ciprului ar fi dezvoltarea firească odată ce clasa muncitoare se va afla la putere în cele trei ţări, în contextul, desigur, al regiunii mai largi — Orientul Mijlociu, Balcanii şi continentul european.

Nigeria

118. Chestiunea naţională din Nigeria a rămas nerezolvată încă de la obţinerea independenţei în 1960 şi a dus la instabilitate politică, tensiuni etnice recurente şi apeluri periodice la extinderea drepturilor pentru minorităţile etnice sau la autodeterminare şi secesiune. Problema fundamentală este: cum poate un stat compus din naţiuni diverse, fiecare cu propria istorie, cultură şi propriile aspiraţii, să aibă un cadru politic unitar care să fie drept, echitabil şi democratic? Situaţia actuală îşi are rădăcinile în rolul colonialismului britanic, care a creat Nigeria în urmărirea propriilor interese economice şi strategice. În 1914, imperialismul britanic a comasat regiuni distincte în ceea ce a devenit Nigeria modernă, fără consimţământul popoarelor în cauză. Această uniune artificială a ignorat diferenţele profunde dintre naţionalităţile etnice precum igbo, yoruba, hausa-fulani, ijaw şi multe altele. După independenţă, în loc să renegocieze acest aranjament, guvernele succesive — civile şi militare — au centralizat puterea, favorizând adesea anumite grupuri etnice în detrimentul altora.

119. Revendicarea unui stat Biafra independent este din nou pusă la ordinea zilei. Aceasta este o reflectare a problemelor persistente cu care se confruntă mulţi locuitori din sud-estul ţării. Un stat Biafra independent reprezintă pentru unii perspectiva dreptăţii, a demnităţii şi a autoguvernării. Totodată, ea ridică îngrijorări privind viabilitatea economică, fragmentarea regională şi riscurile reizbucnirii conflictului. Această tensiune scoate în evidenţă dilema centrală: dacă Nigeria poate fi restructurată pentru a-şi integra diversitatea sau dacă contradicţiile sale vor continua să genereze presiuni centrifuge.

120. Orice încercare de despărţire care nu este îmbinată cu o mişcare de masă care să garanteze drepturile democratice (inclusiv pentru minorităţile din cadrul oricărui stat nou) şi să pună capăt capitalismului se va solda cu un conflict. Instaurarea unui nou stat capitalist va însemna doar înlocuirea unei forme de dominaţie a elitelor cu alta. Fără socialism, un stat suveran Biafra ar reprezenta o fundătură pentru oamenii muncii. În socialism, sectoarele-cheie ale economiei ar fi naţionalizate sub controlul şi administrarea democratică a muncitorilor, permiţând utilizarea planificată a resurselor pentru satisfacerea nevoilor sociale, mai degrabă decât pentru profitul privat. Secţia noastră afiliată din Nigeria, Mişcarea Socialistă Revoluţionară (RSM — Revolutionary Socialist Movement), apără dreptul la autodeterminare până la despărţire inclusiv, dacă aceasta este decisă în mod democratic, pledând totodată cu fermitate pentru unitatea Nigeriei sub un guvern al muncitorilor şi al păturilor sărace, bazat pe politici socialiste.

Scoţia

121. Un exemplu din ultimele decenii al flexibilităţii necesare în abordarea unei chestiuni concrete este problema independenţei Scoţiei. În anii 1970 nu ar fi fost corect să se pledeze pentru despărţirea Scoţiei de Regatul Unit, ci mai degrabă să se sublinieze importanţa unei clase muncitoare britanice unite, cu organizaţii de clasă comune (sindicatele şi Partidul Laburist britanic legat de sindicate). Dezamăgirea şi deziluzia rezultate din eşecul guvernelor laburiste din anii 1960 şi 1970 de a răspunde aşteptărilor oamenilor muncii au stimulat o creştere a sentimentului naţional. Sprijinul pentru independenţa Scoţiei a crescut de-a lungul câtorva decenii şi a căpătat un caracter muncitoresc mai pronunţat. Sprijinul anterior pentru naţionalismul scoţian se baza pe o pătură rurală, dar a început să fie completat de o susţinere crescândă pentru despărţire în rândul tinerilor din clasa muncitoare din mediul urban, care aspirau la o societate mai bună şi vedeau în independenţă un vehicul al schimbării.

122. La sfârşitul anilor 1970, chestiunea descentralizării politice (devolution), adică a autonomiei parţiale în cadrul Regatului Unit, a devenit o temă majoră şi a fost corect ca marxiştii să adopte o poziţie în favoarea autonomiei regionale (acest lucru a provocat dezbateri intense în cadrul stângii — este elocvent faptul că, în secţia de atunci a CWI, gruparea „Militant“, o serie de cadre de frunte au demisionat ca urmare a schimbării de poziţie a CWI). La referendumul din 1978, descentralizarea a fost aprobată, dar nu cu majoritatea cerută de 60%, motiv pentru care nu a fost pusă în aplicare. Între 1979 şi 1993, Scoţia a votat împotriva conservatorilor (tories) la fiecare scrutin şi în mod covârşitor pentru Partidul Laburist. Dezindustrializarea şi sentimentul că avuţia generată de petrolul din Marea Nordului se epuiza au dus la o creştere a naţionalismului din anii 1980 până în secolul al XXI-lea, amplificată de măsurile anti-muncitoreşti ale guvernului New Labour începând din 1997. În acest context, a fost corect ca marxiştii să treacă de la o poziţie favorabilă autonomiei la o poziţie pro-independenţă, chiar dacă nuanţată ca un apel la o Scoţie socialistă independentă. Ar fi necesar, desigur, să se pună în acelaşi timp un accent major pe importanţa unei mişcări unite a clasei muncitoare, inclusiv a unor organizaţii sindicale unite, şi să se apere cuceririle acestei mişcări (în special Serviciul Naţional de Sănătate — NHS). Mai mult, accentul pus pe o Scoţie socialistă independentă tinde să sugereze că independenţa în sine ar fi benefică, astfel încât el trebuie echilibrat prin sublinierea adecvată a poziţiei marxiste tradiţionale conform căreia statele unitare mai mari corespund intereselor clasei muncitoare.

123. Scoţia nu este o „naţiune oprimată“ în sensul clasic din vremea lui Marx şi a bolşevicilor. Clasa conducătoare scoţiană este integrată în clasa conducătoare britanică mai largă şi nu are interese separate. Clasa muncitoare scoţiană se confruntă cu o opresiune de clasă, la fel cum muncitorii sunt oprimaţi pretutindeni. Se poate argumenta că proletariatul scoţian este oprimat politic prin faptul că îi este refuzat un guvern de stânga prin votul majoritar al electoratului englez. Există puţine dovezi — sau chiar deloc — privind opresiunea culturii scoţiene, inclusiv a limbii, iar în acest sens naţionalismul clasei muncitoare scoţiene este doar o expresie a dorinţei sale de schimbare socială, pe care a ajuns să o considere imposibilă în cadrul unui Regat Unit unitar. Aceasta priveşte spre o Scoţie independentă şi trage concluzia negativă că clasa muncitoare engleză ar fi mai puţin de stânga decât cea scoţiană. Acestea fiind spuse, trebuie să clarificăm faptul că marxiştii apără dreptul la autodeterminare al poporului scoţian, explicând în acelaşi timp că despărţirea în sine nu ar rezolva problemele cu care se confruntă clasa muncitoare scoţiană şi subliniind necesitatea luptei comune alături de restul muncitorilor din Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda, atât din nord, cât şi din sud.

Taiwan

124. Chestiunea naţională din Taiwan are potenţialul de a deveni una dintre cele mai explozive probleme în evoluţiile internaţionale din următorii ani. China consideră Taiwanul drept propriul său teritoriu şi nu va face nicio concesie în această privinţă. Pe de altă parte, SUA înarmează Taiwanul, care a intrat într-o eră de intensă militarizare, şi îl încurajează să se îndrepte spre independenţă, fără a declara însă acest lucru în mod oficial. Administraţia Biden, în contextul antagonismului dintre SUA şi China, a fost de fapt mai provocatoare în această privinţă decât Trump. Printre altele, în septembrie 2022 Biden a declarat că, dacă China ar ataca Taiwanul, SUA ar intra în război pentru a apăra Taiwanul. Trump pare mai reţinut în ceea ce priveşte înarmarea Taiwanului după summitul său cu Xi din 13—15 mai 2026, însă tensiunile rămân ridicate.

125. Ceea ce este clar în privinţa chestiunii naţionale taiwaneze este că este imposibil să se întrevadă vreo soluţie pe baza capitalismului. Taiwanul este extrem de important pentru ambele părţi — China şi SUA/Occidentul. Nu doar din motive de prestigiu sau datorită poziţiei strategice a insulei, aflată foarte aproape de China şi aliniată cu Occidentul, ci şi din raţiuni economice: Taiwanul găzduieşte cea mai avansată fabrică de producţie de cipuri de pe planetă, TSMC. TSMC produce aproximativ 90% din cele mai avansate semiconductoare din lume — care sunt vitale în aproape tot ceea ce se produce astăzi şi cu atât mai mult în sfera militară.

126. Ultimele trei scrutinuri, începând din 2016, au fost câştigate de partidul pro-occidental DPP (Partidul Democrat Progresist). Acest lucru reflectă, printre altele, opoziţia maselor taiwaneze faţă de regimul chinez. În ciuda faptului că marea majoritate a populaţiei din Taiwan este de origine chineză, în deceniile precedente conştiinţa s-a transformat în direcţia unei conştiinţe naţionale taiwaneze. În mod evident, lucrurile nu sunt în alb şi negru şi nici tranşate o dată pentru totdeauna. Este elocvent faptul că liderul principalului partid de opoziţie, KMT (care promovează politici neoliberale capitaliste similare cu ale DPP-ului de guvernământ), a vizitat China între 7 şi 12 aprilie 2026, subliniind necesitatea unor bune relaţii, în opoziţie cu politica actuală a DPP.

127. Marxiştii trebuie să ţină seama de starea de spirit şi de conştiinţa maselor populare taiwaneze atunci când formulează o poziţie cu privire la chestiunea naţională. Majoritatea populaţiei se opune unificării cu China, deoarece acest lucru înseamnă că îşi va pierde toate drepturile democratice pe care le are în Taiwan: mult mai multe libertăţi în viaţa personală comparativ cu ceea ce există în China, inclusiv libertatea de a crea sau de a participa la formaţiuni politice şi/sau mişcări sociale, libertatea de a înfiinţa sindicate, organizaţii de tineret, campanii independente etc. De asemenea, se pare că o majoritate a populaţiei de astăzi ar alege să se definească mai degrabă ca taiwaneză decât chineză, deşi vorbeşte aceeaşi limbă. Pe de altă parte, nu există o dispoziţie de a lupta pentru independenţă naţională şi împotriva agresiunii chineze. De fapt, marea majoritate a populaţiei s-ar opune oricărui tip de aventurism care ar periclita pacea şi stabilitatea din viaţa lor în numele apărării intereselor naţionale (a se vedea, de exemplu, paragrafele 120—122 din documentul de perspective al celei de-a 2-a conferinţe a ISp, 2024).

128. Pur şi simplu, nici imperialismul american, nici cel chinez nu vor respecta dreptul la autodeterminare al poporului taiwanez. SUA ar fi dispuse să împingă sute de mii de tineri taiwanezi în coşmarul războiului, cu unicul scop de a slăbi China. Iar regimul chinez nu se va obosi niciodată să întrebe masele din Taiwan dacă doresc să se unifice voluntar cu China sau nu.

129. Acest lucru clarifică caracterul de clasă al chestiunii naţionale din Taiwan. Marxiştii ar trebui să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului taiwanez, înţelegând că sistemul capitalist nu va respecta niciodată acest drept. Acest drept poate fi realizat doar dacă clasa muncitoare din Taiwan şi din China acţionează împreună pentru un viitor socialist comun — context în care problema unei frontiere sau a unei identităţi naţionale devine o chestiune secundară. Ar putea exista o unificare pe baza unui acord voluntar şi fără nicio constrângere sau, dacă masele taiwaneze optează pentru un stat separat, o federaţie socialistă între cele două.

130. Mulţi reprezentanţi ai stângii adoptă o poziţie de susţinere a regimului chinez în conflictul legat de Taiwan, din cauza opoziţiei acestuia faţă de imperialismul occidental. Acest lucru ignoră complet drepturile poporului taiwanez — creând fie condiţiile pentru război, fie o bombă cu ceas pentru viitor. Marxiştii susţin dreptul la autodeterminare al maselor taiwaneze, luptă pentru construirea unor relaţii de clasă frăţeşti între muncitorii şi tinerii chinezi şi taiwanezi şi combat militarizarea societăţii taiwaneze încurajată de SUA şi de aliaţii săi.

În concluzie

131. Capacitatea noastră de a menţine o poziţie independentă de clasă cu privire la chestiunea naţională reprezintă o piatră de temelie a activităţii noastre. Înţelegem că clasa muncitoare este singura clasă care poate oferi o rezolvare a tuturor problemelor cu care se confruntă omenirea, inclusiv la chestiunile naţionale nerezolvate de pretutindeni.

132. Nu ne putem permite greşeli în privinţa aspectelor-cheie ale tacticii, lozincilor şi programului nostru referitoare la chestiunea naţională. De aceea este important să ne angajăm într-o discuţie amplă despre chestiunea naţională în toate manifestările ei. Sperăm că acest document va ajuta activiştii din mişcarea muncitorească internaţională să găsească o cale de urmat atunci când analizează chestiuni naţionale complexe de pretutindeni. Vom continua să publicăm materiale pe teme naţionale specifice şi îi invităm şi pe alţii să contribuie la dezbaterile noastre în desfăşurare.

Lecturi suplimentare — materiale ISp

Palestina: https://www.internationaliststandpoint.org/positions-of-isp-on-palestine/ şi https://www.internationaliststandpoint.org/tag/2023-gaza-war/

Ucraina: https://www.internationaliststandpoint.org/isp-conference-world-perspectives-part-2-the-war-in-ukraine/ şi https://www.internationaliststandpoint.org/tag/ukraine/

Irlanda de Nord: https://www.internationaliststandpoint.org/debates-on-irish-border-poll-introduction/

Cipru: https://www.internationaliststandpoint.org/50-years-since-the-coup-and-invasion-3-articles-on-cyprus/ şi https://www.internationaliststandpoint.org/page/2/?s=cyprus

Nigeria: https://www.internationaliststandpoint.org/nigerias-unresolved-national-question-the-case-of-biafra/