Criza energetică se adâncește. Cum ieșim din ea? 

Riscul unui blackout energetic în România crește, în timp ce autoritățile vorbesc despre secetă și despre detonarea stâncilor din Dunăre. E adevărat, dar e doar jumătate din poveste. Cealaltă jumătate e despre relațiile de proprietate, decizii luate urmărind profitul imediat și trei decenii de proastă gestiune a sistemului energetic sub capitalism.

Pentru prima dată în istoria centralei, ambele reactoare de la Cernavodă sunt oprite simultan. Unitatea 2 a fost oprită controlat pe 12–13 august, după ce Unitatea 1 era deja oprită de la finele lui iulie. Debitul Dunării rămâne sub 1.400 m³/s, cu o cotă critică de −230 cm atinsă la Cernavodă. Consumul de vârf a atins un record de vară de peste 8.000 MW seara, iar importul a ajuns la 31% din necesar. Prețul pe piața zilei următoare a urcat cu 48% într-o singură zi, la aproximativ 178 €/MWh, față de media de 121 €/MWh din iulie.¹

România are 19 GW putere instalată, dar produce doar 6,9 GW în zilele critice. Asta se întâmplă nu pentru că lipsește infrastructura pe hârtie, ci pentru că nimic din ea nu e disponibil simultan la comandă. 

Studiul de adecvanță al Transelectrica arată că marele pericol urmează abia iarna: LOLE (ore de energie nelivrată) estimat la 143,55 ore/an, față de standardul european de 3-8 ore/an. Asta transformă criza de vară într-un test pentru un blackout de iarnă, întrucât, din decembrie până în februarie, debitele scad până la momentul topirii zăpezii, iar solarul nu mai produce în aceiași parametri ca vara. Așadar, hidrocentralele produc energie pe timp de iarnă în principal din rezervele de apă din lacurile de acumulare cu care intră în această perioadă. Iar aceste rezerve nu se refac rapid.

Seceta este, într-adevăr, reală. Debitul Dunării a scăzut sub 1.400 m³/s, de aproape trei ori sub media sezonieră. Dar în același timp chiar oficiali ai actualului guvern, precum ministrul Radu Miruță, recunosc că vulnerabilitatea vine nu doar dinspre schimbările climatice, ci inclusiv din politicile ultimilor șase ani. 

ANRE estimează 40-50 de miliarde de euro investiții necesare până în 2030 în producție, rețele și stocare. Cum Legea regenerabilelor a fost modificată de 11 ori în trei ani, nu capitalul disponibil a lipsit, cât orientarea sa spre reziliență, în condițiile în care deținătorii săi căutau randamentul acționarial imediat, iar situația le părea în aceste condiții impredictibilă.

Așadar, nu putem vorbi despre un accident natural într-un sistem altminteri sănătos.

Cine profită? 

Dincolo de limitele pe care ni le impune finitudinea unor resurse naturale, o arhitectură de proprietate și extracție de profit a fost construită deliberat pentru a garanta unor actori nefaști continuitatea acumulării, chiar în condiții de criză în care oamenii și activitățile economice sunt la risc. Să vedem câteva dintre aceste entități: 

• La Hidroelectrica, are loc o extracție de valoare din monopolul natural. Statul deține 80% din Hidroelectrica, compania care controlează practic tot potențialul hidroenergetic al țării, listată la bursă din 2023. În 2026, compania a distribuit acționarilor 4,3 miliarde de lei în dividende; asta înseamnă aproape întregul profit din 2025, plus un dividend special de 1 miliard de lei provenit din reevaluări contabile ale centralelor (adică nu din activitate curentă). Statul a încasat circa 3,44 miliarde de lei din asta, iar fondurile de pensii și investitorii privați restul.² Practic, banii care ar fi putut merge spre modernizare sau stocare au fost extrași ca dividend chiar în anii premergători crizei. Asta pentru că logica bursieră a prioritizat distribuirea profitului către acționari, în fața reinvestirii sustenabile.

• OMV Petrom înregistrează un profit crescut exact când criza lovește populația. În T2 2026, Petrom a raportat un rezultat operațional “curat” de 1,5 miliarde lei, în creștere cu 27% față de anul anterior, cu segmentul de explorare-producție în creștere cu 35%. Compania a plătit 3,3 miliarde lei dividende doar în acest trimestru.³ În timp ce carburanții ating maxime istorice la pompă, iar 56-69% din preț e taxă, profitul companiei dominante pe piață crește fiindcă că prețurile globale și cele locale au urcat.

• “Băieții deștepți din energie” sunt un produs al sistemului și nicidecum o excepție. Chiar fostul ministru al Energiei, Bogdan Ivan, a numit explicit fenomenul „ticăloșie”: firme mici, „cu doi angajați și trei laptopuri”, care fac trading pe diferența dintre prețurile de export și cele de import.⁴ Aceștia exploatează lacunele lăsate de statul burghez român, care a liberalizat piața fără să reglementeze coerent arbitrajul. Așa arată, în fapt, funcționarea normală a unei piețe energetice liberalizate fără control public real asupra fluxurilor.

• În Bulgaria, capitalul regional profită de eșecul românesc. Ministrul bulgar al energiei a confirmat că țara vecină câștigă milioane de euro suplimentare vânzând curent României la prețuri de criză, pentru că a investit sistematic în stocare, în timp ce România nu a făcut-o.⁵ Aceeași marfă (electricitatea), produsă cu costuri similare, devine sursă de rentă pentru cine a avut capital de investit la timp și pierdere netă pentru cine n-a avut.

• Opt mari companii petroliere globale (Aramco, BP, Shell, Equinor, Total Energies, Eni, Chevron, ExxonMobil) au raportat peste 90 de miliarde USD profit într-un singur trimestru⁶, pe fondul crizei climatice și al tensiunilor inter-imperialiste care lovesc simultan populația României. 

Iată deci cum criza din România nu este decât o manifestare locală a unui regim global de extracție de profit din criza energetică și climatică.

Vedem un tipar comun pretutindeni în sistemul-lume capitalist: profitul e privatizat sistematic, în timp ce riscul e socializat la fel de sistematic. Dividendele merg la acționari (statul, dar și fondurile private și de pensii care joacă rolul de administratori ai capitalului financiar), iar costul lipsei de investiții (reflectat în facturile mai mari și în riscul de pană) cade pe consumatorul casnic.

Stocarea, elefantul din camera fără bec

Deși stocarea ar fi atenuat semnificativ criza, nu ar fi eliminat-o complet. Problema de fond, anume pierderea simultană a 45% din mixul energetic prin secetă, e prea mare pentru orice capacitate de stocare realist instalabilă într-un termen scurt.

Datele concrete sunt, în orice caz, descurajante. România deține doar 1% din capacitatea totală de stocare a energiei existentă la nivel european. Capacitatea operațională de baterii (BESS) conectată la rețea era, la începutul lui 2026, de aproximativ 500 MW/500 MWh, o cifră derizorie comparativ cu nevoile de sistem.⁷ În schimb statul bulgar, care a investit sistematic, a reușit să evite penele majore și în schimb vinde surplusul către România la prețuri mari. Un singur program românesc dedicat exclusiv bateriilor a avut o valoare de 6,5 milioane de euro, ceea ce reprezintă o sumă simbolică față de miliardele necesare.

Asta duce la consecințe ridicole și revoltătoare. De pildă, la un moment dat, producția eoliană a depășit consumul cu aproape 2.300 MW. Fără capacități de stocare, acest surplus nu a fost păstrat pentru orele de vârf ale serii, ci a fost exportat.⁸ Cu alte cuvinte România a produs, pentru câteva ore, mai multă energie decât are nevoie, și pur și simplu nu a avut unde s-o pună, așa că a trebuit s-o cumpere înapoi mai scump cu câteva ore mai târziu. Asemenea lucruri depășesc orice fatalitate climatică și subliniază consecințele administrării catastrofale a infrastructurii energetice de către clasa capitalistă locală și numiții săi, precum și ale lipsei de solidaritate internațională reală din planurile regionale de coordonare.

De ce nu s-a investit? În mod surprinzător, nu din lipsă de interes al capitalului privat. Dimpotrivă, rapoarte de piață ale Aurora Energy Research⁹ arată “interes foarte mare al investitorilor”, cu proiecte private însumând peste 6 GW în pipeline, față de un obiectiv oficial de doar 500 MW. Blocajul a fost în schimb instituțional, și a constat într-o lipsă de cadru de reglementare clar, birocrație care întârzie proiectele deja finanțabile, dar și o bancabilitate redusă din cauza absenței unui mecanism de piață stabil pentru stocare. Adrian Vintilă, specialist din sectorul energetic, descrie „rețeta perfectă” pentru eșec: dacă apelul de finanțare ar fi fost lansat cu un an în urmă, primele baterii ar fi fost deja conectate la rețea acum, în plină criză.¹⁰

Dar administrația capitalistă a statului român a întârziat sistematic, cum precizează și Vintilă, proiectele strategice. Abia acum, în plină criză, Bolojan anunță două scheme de finanțare (80 milioane euro prin Fondul de Mediu, plus o schemă prin Fondul de Modernizare), cu rezultate promise abia din 2027.

Și, în loc de un plan public de stocare la scară de sistem, soluția oferită de guvern a fost, iarăși, individualizarea riscului. De la înălțimea interimatului, Bolojan a cerut public celor peste 150.000 de prosumatori cu baterii proprii să-și vândă surplusul în rețea seara.¹¹ Cu alte cuvinte, statul cere cetățenilor cu capital suficient să-și cumpere baterie proprie și să acopere, individual, o gaură de sistem! Riscul rămâne colectiv, soluția rămâne o cârpeală făcută de stat în interesul capitalului. Câțiva, care iși permit panouri și baterii acasă, au ocazia să facă si profit, să fie și salvatorii altruiști ai patriei.

Nici măcar acolo unde există un proiect real de stocare la scară mare, anume la centrala cu acumulare prin pompaj de la Tarnița, anunțată în ianuarie 2026, el nu e gândit ca investiție publică, ci ca joint-venture 50/50 între Hidroelectrica și gigantul francez EDF, cu o valoare estimată la 1 miliard de euro.¹² Deci chiar și soluția, atunci când apare, e structurată ca parteneriat cu capitalul transnațional, în afara oricărui control public.

În loc de concluzie, nu putem vorbi, deci, despre o imposibilitate tehnică sau financiară. Capitalul privat voia să investească, statisticile arată cerere de proiecte de 12 ori mai mare decât ținta oficială. În schimb, printr-o alegere de politică publică, statul a preferat să lase piața “liberă” – a se citi fără reglementare stabilă – ceea ce a blocat tocmai investițiile private pe care liberalizarea promitea le stimuleze, în timp ce extrăgea dividende din activele publice ale Hidroelectrica, în loc să le direcționeze spre reziliență.

Problema capacităților de stocare este deci terenul pe care se vede eșecul dublu al capitalismului românesc, atât în varianta “de stat”, cât și în varianta “de piață”. 

În treacăt, despre carburanți

Aceeași logică se repetă și la pompă. Cu toate că fenomene precum atacul israelo-american asupra Iranului sau suspendarea temporară a exporturilor din Kazahstan au provocat creșteri abrupte suplimentare (motorina trecând de 10,5 lei/litru la unele stații), totuși statul, prin fiscalitate, rămâne un beneficiar direct constant al scumpirilor, indiferent de cauza externă. Taxele (accizele plus TVA-ul) reprezintă 56-69% din prețul benzinei sau al motorinei, iar în șase ani prețurile au crescut cu circa 50%, din care partea de taxe a crescut chiar mai repede decât materia primă: accizele cu 62%, TVA pe litru cu 64-70%.¹³

În condiții de criză, guvernul a redus temporar cu 20% acciza la motorină pentru 16-31 august. Dar aceasta este o măsură de moment care nu aduce cu sine nicio schimbare de fiscalitate. 

Între timp, un raport al AEI¹⁴ arată explicit că nu toate scumpirile sunt justificate de taxe sau costuri internaționale. Dimpotrivă, unele majorări, ca cea de la OMV și MOL din iulie, au inclus și eliminarea plafonării adaosului comercial. Asta sugerează marjă de profit suplimentară la nivelul distribuitorilor, pusă direct pe umerii consumatorului individual.

Pentru o soluție pe termen mediu

Din moment ce sistemul capitalist este direct responsabil de aceste fenomene prin – cum am sus-menționat – socializarea riscului și însușirea privată a profitului, orice program politic în interesul maselor muncitoare pentru ieșirea din această criză trebuie să împingă în direcția contrară. El trebuie să pună pe umerii capitaliștilor și ai statului administrat de aceștia costurile crizei, în timp ce minimizează impactul asupra populației. 

Argumentul nu poate rămâne, deci, la critica eșecului, motiv pentru care pseudo-soluțiilor guvernului trebuie să li se opună un program de tranziție care leagă urgența imediată de transformarea structurală a proprietății. Schițăm mai jos câteva astfel de axe concrete în jurul cărora el ar putea fi construit: 

1. Un plan public de investiții masive în stocare, finanțat prin impozitarea profiturilor excepționale ale OMV Petrom și ale firmelor de trading energetic (windfall tax), justificat direct de enorma diferență dintre cele peste 627 milioane EUR dividende Petrom într-un singur trimestru și cei 6,5 milioane EUR alocați bateriilor la nivel național.
2. Abolirea liberalizării haotice a pieței energetice și înlocuirea ei cu planificare publică transparentă a mixului energetic, care să elimine atât arbitrajul middlemenilor (“băieților deștepți”), cât și incoerența legislativă.
3. Eliminarea taxării regresive pe carburanți și energie (accizele și TVA-ul care reprezintă 56-69% din preț) și înlocuirea ei cu fiscalitate progresivă asupra profiturilor corporative din sector. Sarcina crizei nu poate cădea pe gospodăriile care plătesc facturi mai mari, în timp ce companiile listate distribuie dividende record.
4. Dat fiind că LOLE de 143 ore/an semnalează un risc structural recurent care nu va înceta să existe la finalul verii, se impune un plan multianual public de reziliență climatică a infrastructurii energetice, opus logicii actuale de „pompieri”, bazată pe scheme de finanțare anunțate în plină criză, cu rezultate abia din 2027. Adaptarea climatico-energetică reactivă de acum trebuie să facă loc uneia planificate și proactive, întemeiată pe înțelegerea științifică a fenomenelor climatice. 
5. Solidaritate internaționalistă concretă. Criza română nu e izolată, căci Ungaria (Paks) și Bulgaria au fost lovite de aceeași secetă, iar giganții petrolieri globali au profitat de 90 de miliarde de dolari din acest tip de criză climatică și energetică simultană. Strategiile de coordonare regională existente au dovedit că funcționează într-o logică a competiției naționale, contrară intereselor muncitorilor români, bulgari și europeni.
6. Redirecționarea profitului Hidroelectrica în stocare și modernizare a rețelei, în special pentru a anticipa impactul dezastrului climatic asupra producției de hidroenergie prin modernizarea hidrocentralei.   

Aceste măsuri nu numai că pot însemna o mitigare a crizei pe termen scurt, dar, în măsura în care sunt câștigate în fața clasei capitaliste de muncitorii organizați și de alte straturi populare aliate acestora (localnici ai zonelor afectate, agricultorii ce lucrează pe propriile pământuri, etc.), pot pregăti terenul și ridica nivelul de conștiință și combativitate necesar singurei căi de a ne garanta un viitor într-un moment istoric marcat de crize pe care clasa dominantă nu le poate rezolva: preluarea puterii politice de către clasa muncitoare și reorganizarea societății înspre abolirea producției de mărfuri și a societății pe clase, lăsând loc unei producții planificate democratic în funcție de nevoile fiecăruia și ale societății pe de-a întregul. 

Controlul muncitoresc și democratic asupra industriei energetic este posibil și necesar de construit. Sindicatele din sectorul energetic sunt active și combative, dezamăgirea lor față de felul în care au fost desconsiderate în procesul de consultare privind tranziția justă trebuie să se canalizeze înspre organizare și mai radicală. Comunitățile de riverani care depind direct de Dunăre atrag de ani de zile atenția asupra pericolului strategic și tehnologic pe care îl reprezintă seceta tot mai frecventă și mai severă. În mii de gospodării din România amenințarea penuriei energetice se face simțită tot mai des – micii prosumatori sunt pe cale să redescopere nevoia interconectării prin rețea și a planificării. Acestea sunt sunt punctele de agregare de la care trebuie să pornească lupta pentru a constitui control muncitoresc și democratic asupra planificării energetice, un prim pas în realizarea transformării definitive a societății. 

Contactează-ne dacă dorești să te organizezi în această direcție în comunitatea ta!