Nu populism, ci anti-capitalism

De la apariția sa pe scena politică, AUR a reprezentat o provocare incomodă pentru teoria și practica stângii independente românești. Pandemia de COVID-19 a produs o primă zdruncinare în acest front testând credința multora în principiile libertății radicale și a teoriilor critice, cum ar fi cea a lui Giorgio Agamben. Multe figuri au avut doar rătăciri de moment, dar câteva, ca artistul Florin Flueras, chiar s-au simțit trădate de stânga în fața „dictaturii medicale”. Ulterior, confiscând critica poziției României în cadrul Uniunii Europene suveraniștii au determinat figuri ca Cornel Ban să apere viguros, în repetate rânduri, relația dintre România și UE, în timp ce au condamnat la tăcere în privința subiectului pe mulți dintre cei care până la finalul anilor 2010 deplângeau statutul de colonie a României. O nouă tulburare s-a petrecut în decembrie 2024 prin anularea celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale forțând regândiri ale conceptului de democrație împărtășit de toți membrii acestui pol politic. Bineînțeles, aceeași dinamică a polarizării s-a petrecut nu doar printre activiștii, jurnaliștii, cercetătorii și membrii micilor partide care compun stânga independentă, ci și printre simpatizanții acestora. Dacă această traiectorie continuă, atunci modestele energii contestatare anti-capitaliste vor fi ori absorbite de o față socială a unui liberalism „globalist” ori de curentul suveranist, lăsând acestora din urmă rolul de critici antisistemici. Însă cât de antisistemic este suveranismul și de ce poate absorbi din populismul de stânga?

Suveranismul reprezintă doar cea mai nouă emanație a unui curent contestatar ce a pășit pe marea scenă politică în umbra Crizei Financiare din 2008. Deși inițial acest curent a avut o orientare formal anti-capitalistă de stânga în cadrul unor mișcări ca Occupy Wall Street, partide ca Bloco, Podemos și Syriza sau figuri ca Bernie Sanders, Jeremy Corbyn și Jean-Luc Mélenchon, din a doua jumătate a anilor 2010 curentul ia o turnură din ce în ce mai reacționară suprimând în cele din urmă tendințele chipurile progresiste. Așa se face că la momentul de față singurele forțe politice relevante care par să ridice critici împotriva oligarhiilor capitaliste internaționale sunt aceste formațiuni naționaliste, conservatoare, multe dintre ele amintind de fascismele secolului trecut. În fața acestei stări de fapt, criticii capitalismului par confruntați cu două opțiuni neplăcute: fie prioritizează factorii politici și sociali susținând marele capital internațional împotriva reacțiunii, fie prioritizează factorii economici susținând capitalurile naționale ca fiind răul mai mic împotriva lui Wall Street și a complexului industrial militar SUA. Aceasta este o falsă opțiune, iar orice anti-capitalist serios trebuie mai întâi să investigheze cum de a ajuns în această postură, nu să justifice caracterul în continuare progresist al susținerii unui capital împotriva altuia.

Stânga populistă a comis nenumărate erori tactice de-a lungul ultimelor două decenii, dar același lucru se poate spune și despre dreapta populistă, cel mai bun exemplu fiind tocmai Donald Trump care e la al doilea mandat deși nu este nici un strateg politic strălucit, nici susținut de aparatul mediatic hegemonic, indicând deci importanța unor cauzalități neluate în considerare. Mai important, trebuie să ne întrebăm dacă greșelile stângii populiste au fost consecințele slabei pregătiri a figurilor marcante și a unor repetate decizii spontane prost inspirate sau au fost consecințele adoptării unui cadru teoretic care nu se putea manifesta altfel decât ca o înlănțuire de gafe și greșeli? Înclinăm spre a doua explicație.

Acuzată oarecum pe nedrept că ar fi fost lipsită de revendicări și programe pentru că nu le-au articulat într-o formă convențională, mișcarea Occupy a recunoscut caracterul autocratic al societății capitaliste în totalitatea sa. Dar, deși a înțeles că diferitele sfere ale existenței sociale, de la cea economică la cea politică și legală până la cea culturală, sunt legate indivizibil între ele, nu a înțeles că toate aceste sfere sunt momente care se desfășoară distinct, între care există relații precise de determinare. Prin intermediul prefigurării a încercat să înlocuiască spontan o totalitate socială cu alta – de aceea nici programul mișcării nu putea fi altul decât propria metodologie în practică – fără însă a depăși contradicțiile deja prezente în cadrul modului de producție capitalist. Eșecul principal identificat în capitalism de către Occupy este deficitul de democrație, fără însă a interoga suficient conceptul, istoria sa, premisele sale. Occupy Wall Street, zdrobit pe dinafară de represiunea capitalului prin intermediul poliției, dar și surpat pe dinăuntru de propriile premise care nu puteau fi duse până la capăt, a marcat debutul unei perioade în cadrul politicii contestatare, manifestată prin intermediul a două tendințe, una politică, una economică.

Aporiile democrației liberale 

Încă de la începutul momentului populist presa liberală și cercetătorii burghezi, vârf de lance în Europa fiind Cas Mudde, s-au folosit de categoria populismului pentru a asocia stânga neo-reformistă cu partide contestatare de extremă dreapta ca UKIP, AfD sau Lega Nord. Această asociere, deși transparentă în încercarea de a apăra neoliberalismul centrist nu prin evidențierea propriilor merite, ci prin contaminarea adversarilor săi, n-ar fi fost deloc persuasivă în lipsa unei legături reale și fundamentale între cele două tipuri de populisme.

Populismul nu a fost doar o mască pe care suveranismul și-a dat-o jos când nu i-a mai trebuit, căci ambele curente antisistemice, atât de dreapta, cât și de stânga, au avut origini în grupuri de cetățeni care s-au unit pentru a protesta împotriva a ceea ce înțelegeau ca suprimare a libertății cetățenești, luptă pe care multe formațiuni suveranise încă o poartă. Democrația și încălcarea ei ca soclu al mișcărilor antisitemice este cât se poate de prezentă și în România, stânga independentă grupându-se împotriva „dictatorului” Traian Băsescu sau scandând că „nu corporația face legislația”, iar suveranismul împotriva „dictaturii medicale” transformată între timp într-o dictatură fără alte adjective. Dar ce se înțelege prin democrație și cine o încalcă? Faptul că, de exemplu, mișcarea Tea Party a fost repede cooptată de frații Koch nu îi contestă caracterul populist, așa cum se înțelege pe sine, întrucât inamicii democrației identificați de membrii mișcării nici nu erau miliardarii, fie și cei care își cumpără proiecte de lege și judecătorii la Curtea Supremă, ci funcționarii numiți, nu aleși, de la Federal Reserve. În cele din urmă e greșit, dar e de înțeles cum astfel de miliardari pot părea a poporului că măcar sunt oameni în carne și oase care fac bani din produse pe care poți pune mâna, nu doar reprezentanții unui capital impersonal, too big to fail, care tot crește făcând bani din neant în timp ce populația sărăcește.

Populismul de stânga propunea o cauzalitate mai corectă, indicând sintetic spre, cum repetă ca un refren Bernie Sanders, the millionaires and the billionaires ce conspiră să transforme republica americană într-o oligarhie, avertisment reiterat și de Joe Biden în ultimul său discurs ca președinte al SUA – semnal de alarmă preluat acum necritic de stânga independentă de pretutindeni. Dintre acești miliardari stânga își alege periodic câteva figuri fetiș care, prin activități oculte, schimbă regulile jocului. Deși acum înlocuiți în imaginarul stângist de miliardarii din sectorul tech, până la începutul anilor 2020 frații Koch îndeplineau rolul dictatorial, conspirațiile lor fiind scoase la lumină în cărți cu titluri sugestive ca Dark Money: The Hidden History of the Billionaires Behind the Rise of the Radical Right, Captured: The Corporate Infiltration of American Democracy, Shadow Network: Media, Money, and the Secret Hub of the Radical Right sau Democracy in Chains: The Deep History of the Radical Right’s Stealth Plan for America. Odată ce au capturat statul, miliardarii înlătură competiția, își permit să ridice prețurile, se eliberează de reglementările care îi obligă să asigure protecția consumatorului, nu se mai ostenesc să inoveze și scriu legile după propriul plac aruncând povara fiscală pe umerii celor mai puțin bogați.

Pentru a împiedica acumularea de putere în mâinile celor puțini, criticii încearcă să găsească soluții salvatoare prin care competiția să fie restabilită într-un cadru ghidat cu ajutorul unor propuneri de spargere a monopolurilor, reglementarea piețelor, subvenționarea micilor întreprinderi sau diferite politici monetare și fiscale cu scopul de a reduce inegalitățile și a încuraja investițiile productive. Toate aceste măsuri, deși aparent economice, ba chiar anti-capitaliste, sunt luate în încercarea de a salva democrația liberală de oligarhia monopolului. La momentul de față cea mai emblematică figură din acest registru este a Linei Khan, fosta directoare a Federal Trade Commission transformată într-o eroină a stângii americane mulțumită luptei sale împotriva sectorului tech. Sclipitoarea juristă a inspirat nenumărate portrete și interviuri de-a lungul mandatului său în reviste ca Mother Jones, Jacobin, The Nation, Dissent și la emisiuni online ca cele găzduite de Adam Conover sau Hasan Abi. În acest panteon progresist, Khan, un funcționar numit, a eclipsat-o în ultimii ani pe senatoarea Elizabeth Warren, lucru care credem că este ilustrativ pentru limitele și contradicțiile din spatele prezentării democratizării ca panaceu pentru tarele capitalismului. Astfel, nu doar că se încearcă lupta cu efectele unei societăți capitaliste prin intermediul pieței libere, dar se și încearcă democratizarea societății înlocuind până și democrația parțială a republicii cu dictatura birocrației.

Din punctul de vedere al dreptei populiste, statul este capturat de miliardari pentru a fi demantelat, lucru confirmat inclusiv de stânga populistă care reproșează oligarhilor că își cumpără funcționari în cadrul agențiilor publice și în marile tribunale de judecată tocmai pentru a elimina reglementări. Fără îndoială, multe dintre protestele dreptei populiste apar ca fiind cel puțin copilăroase, revendicările lor pornind de la refuzul unor realități obiective, cele împotriva măsurilor luate în timpul epidemiei de COVID-19 fiind doar cel mai clar exemplu. În logica democrației liberale, suveraniștii sunt însă îndreptățiți să vadă chiar și anemicele măsuri de izolare socială ca punctul de turnură al subordonării puterii cetățenești sub birocrațiile fără legitimitate populară de la Washington sau Bruxelles. Existența virusului COVID-19 nu poate fi negată, cum nu poate fi negată nici existența numeroaselor peste porcine și aviare care au făcut și continuă să facă ravagii prin efectivele de animale; tot realități tehnice sunt și caracterul nociv al diferiților compuși utilizați în procese industriale, agricole și farmaceutice. Modul în care ne confruntăm ca societate cu aceste realități tehnice este însă unul eminamente politic, consecințele deciziilor luate favorizând automat o categorie socială sau alta. Dreapta populistă, având baza socială în mica burghezie, este deosebit de sensibilă la faptul că birocrații, încercând să reglementeze economia ca și cum ar proiecta un mecanism cu arc, impun scheme de taxare și adoptarea unor tehnici de producție accesibile numai marelui capital, contribuind la un fenomen cunoscut drept captură de reglementare. Aici se încheie dreptatea dreptei, căci agenții ca DOGE, departe de a reda dinamismul piețelor, doar vor accelera acumularea de capital pe piețe unde oricum costul de intrare pentru mica burghezie este prohibitiv. Contează prea puțin dacă acest capital se acumulează în contul unui miliardar sau sub sigla unei companii cu sute de mii de acționari.

Deși ferite de controlul oligarhic al vreunui individ veros și fără să-și producă state paralele, atât Toyota, cât și Volkswagen au fraudat, de exemplu, testele care stabilesc clasa de poluare a vehiculelor, atrăgând amenzi de miliarde de dolari. Cât despre influența politică, ea este ușor de identificat când o companie rămâne sub controlul unei familii și imposibil de ignorat când averea este asociată cu persona publică dezvoltată de miliardar, nu de activitatea companiilor din portofoliul acestuia. În astfel de cazuri lobby-ul este mult mai greu de separat de banala corupție, iar politica ușilor rotative ar necesita căsătorii și divorțuri. Pe de altă parte, atât în SUA, cât și la nivelul UE, legiuitorii și directorii agențiilor care reglementează companiile din domeniul energetic, întâmplător, tot ajung să ia decizii care favorizează aceste companii, la fel de întâmplător primind ulterior funcții frumos remunerate în cadrul lor sau a unor organizații finanțate de acestea. Însă nu astfel de fenomene fac din societatea capitalistă o dictatură a capitalului.

Redistribuirea bogăției

Motivul pentru care Occupy Wall Street și-a ales ca adversar districtul financiar din New York a venit ca o recunoaștere, chiar dacă înțeleasă doar parțial, a rolului jucat de capitalul financiar în „închegarea” economiei capitaliste care pe lângă marea acumulare de mărfuri produce inegalitate și crize. Așa au citit economiștii noului keynesianism, ca Paul Krugman și Joseph Stiglitz, critica asupra capitalismului făcută de mișcare, concentrându-se mai ales pe acele din urmă simptome. Nu e de mirare, căci totalitatea vagă, fără diferență, determinații sau mediații exprimată de sloganul we are the 99% invită la o lectură în cheia agregatelor macroeconomice. Sigur, metodologiile macroeconomice n-au dispărut niciodată din trusa experților, însă noul keynesianism s-a folosit de valul antisistemic pentru a restaura macroeconomia ca doctrină economică ce poate atenua crizele prin politici monetare și fiscale anticiclice.

Noul keynesianism pare un pas în față prin comparație cu doctrina nemiloasă a monetarismului împins în perioada neoliberală nu numai fiindcă acceptă că piața este o creație umană, perfecționabilă, dar mai ales că invită statul înapoi în cabina de control a economiei, căci fără prezența sa nu se pot lua măsuri ca redistribuirea în urma unor politici monetare și fiscale, spargerea monopolurilor acolo unde este cazul, eventual naționalizarea monopolurilor naturale. Dar o creație umană perfecționabilă este și un motor care, deși proiectat, funcționează conform unor legi fizice, nu pe bază de consens democratic. Iar economia acestor experți, modelată ca un circuit parcurs de fluxuri financiare, apare mai mult ca un motor la care îi preocupă îmbunătățirea sa constantă și funcționarea fără de sincope. Confundând statul cu politicul se confundă ajustarea birocratică, mecanicistă a economiei cu democratizarea ei, căci nimeni nu întreabă poporul cu ce să fie alimentat motorul economiei, dacă să mai crească în continuare și la ce să fie folosit.

Reducând activitatea economică la agregate în bani, acest substrat economic a fost rareori depășit de stânga populistă, chiar și atunci când radicalismul afirmat de critici întrece cu mult viziunea profesorilor cât se poate de bine înfipți în arhitectura puterii. Astfel, întreaga literatură contestatară își fixează ca orizont politic doar obținerea unui capitalism fără acele părți rele care se pot vedea din avionul statisticii: fără crize, fără perioade de depresiune, fără șomaj, cu inegalitate cât mai mică între decile. Pentru o parte din stânga populistă acest orizont pare suficient, iar chiar și unele figuri cu ambiții anti-capitaliste cred că reducerea inegalității se poate repeta iar și iar până la egalizarea curbelor distribuției averilor. Din păcate, limitele reformelor se ating mult mai devreme. Pentru a înțelege de ce, trebuie să înțelegem cine, sau mai degrabă ce, sunt acei 1% împotriva căreia scandează stânga populistă.

Propunerile redistributive sunt ușor de acceptat atât timp cât elitele economice sunt imaginate ca the millionaires and the billionaires, ca cele câteva figuri cunoscute, deosebit de antipatice prin conduita lor. Privind lista celor mai bogați oameni din lume, se confirmă înțelegerea comună a plutocraților, adunând fondatorii firmelor din industria tech cu câțiva mari investitori și a miliardarilor asociați cu industrii ușoare de renume mondial, în special îmbrăcăminte de lux și dulciuri, urmați de oligarhii clasici, anume patronii unor companii din industria grea din America Latină, Asia de Sud-Est sau Rusia. Faptul că averea lor, în cel mai bun caz, provine din bunuri irelevante sau chiar nocive social, iar în cel mai rău caz nu are nicio bază concretă, îi transformă în ținte ușoare. Comparând însă lista miliardarilor cu cea a celor mai mari companii după venituri, soluțiile stângii populiste devin mai puțin convingătoare.

Pentru anii fiscali 2023 și 2024, fiecare dintre primele șase companii au venituri anuale care depășesc întreaga avere estimată a celui mai bogat om, Elon Musk, iar fiecare din primele 23 au venituri care depășesc averea celui de-al doilea miliardar, Jeff Bezos. Această discrepanță nu ar fi relevantă dacă profilul bogaților ar corela cu cel al marilor companii. Însă topul companiilor arată o structură mult mai convențional industrială, nefiind dominată de un sector anume, ci prezentând un mix echilibrat între marii producători și distribuitori de energie pe bază de combustibili fosili, marii producători de automobile, bănci de investiție, companii de logistică și marele lanț de magazine Walmart. Walmart este, de altfel, și singura companie cu adevărat oligarhică, căci familia Walton deține în continuare pachetul majoritar de acțiuni. Restul marilor companii sunt fie întreprinderi de stat, fie deținute la comun, în general prin acțiuni gestionate de firme ca BlackRock, Vanguard și State Street. Clienții acestor entități nu sunt Jeff Bezoșii sau Elon Muskii lumii, ci investitorii instituționali, adică marile companii care caută să-și reinvestească profitul realizat pe piețe saturate, băncile care se îngrijesc prin fonduri de pensii sau de investiții de activele unor persoane fizice nemiliardare, respectiv entitățile publice care caută să sporească avuția națiunii fie direct prin ministerele de finanțe și băncile centrale fie indirect prin fondurile suverane de investiții.

Topul celor mai bogați oameni din lume nu este lista unor oligarhi pe val în capitalismul mondial, ci este lista industriilor unde în a doua jumătate a secolului XX încă se mai puteau face averi punând la bătaie investițiile pe care le-ar putea obține un individ, cel mult o familie. Averi care, deși impunătoare, reprezintă o parte relativ mică din economie, mai ales privind cu un pic de scepticism valorile la care sunt evaluate portofoliile lui Elon Musk și Jeff Bezos. Astfel, redistribuirea averilor miliardarilor din lista Forbes nu ar ajuta foarte mult nici la eliminarea influenței banilor asupra politicienilor, nici echilibrarea puterii economice a celor 99% în fața celor 1%. Pentru asta ar trebui redistribuite ExxonMobil, Shell, BP, Chevron, Volkswagen, Enel, Toyota, Ford, BMW, Mercedes-Benz, Stellantis, General Motors, Apple, Samsung, o grămadă de bănci și de furnizori de asigurări medicale.

Diferite simulatoare agitaționale fac ușor de imaginat cum s-ar putea cheltui averea lui Musk sau a lui Bezos pe tot felul de cauze nobile. Dar ceea ce se pierde din vedere când tot ceea ce e studiat sunt agregatele în bani este că nu toate averile sunt calitativ egale. Chiar și presupunând prin absurd că averea miliardarilor tech ar putea fi lesne lichidată păstrându-și valoarea la care a fost evaluată, cum se poate redistribui, de exemplu, ceva ca ExxonMobil? Am putea să tăiem toate conductele, sondele de petrol, platformele și rafinăriile, încât fiecare cetățean să aibă câte o bucată din marea companie pe care ar putea apoi, cel mult, să o vândă la fier vechi. În această formă, valoarea cumulată a companiei fărâmițate nu s-ar ridica în niciun caz la cele peste 376 de miliarde de dolari la cât i-au fost evaluate activele în 2023. Alternativ, fiecare cetățean ar putea deveni acționar, iar dacă dividendele ar fi distribuite egal s-ar obține un modest venit anual nu mult mai transformativ decât este cel plătit din Fondul Permanent al Alaska, ceea ce oricum n-ar rezolva problemele de natură politică, ecologică și socială pentru care se vrea eliminarea inegalității. Un astfel de fond n-ar putea fi plătit decât prin continuarea exploatării hidrocarburilor în același regim în care sunt exploatate acum, cu aceeași atitudine nepăsătoare față de consecințele ecologice ale proceselor de extragere, transport și rafinare, cu aceeași disponibilitate de a recurge la corupție sau chiar violență când operațiunile sunt puse în pericol. Soluții ca spargerea companiei în multe firmulițe, eventual gestionate cooperativ de angajați, sau taxarea mult mai agresivă a veniturilor nu ar fi decât forme intermediare, operațional ineficiente, între starea actuală și una dintre cele două situații extreme descrise anterior.

Nici nu trebuie să ne angajăm în experimente de gândire pentru a ne lovi de limitele redistribuirii deoarece economia țărilor europene este în sine un experiment natural. Nu degeaba țările UE sunt adeseori date ca exemplu – atât în spațiul nord-american, cât și în cel românesc – pentru modul în care legislație responsabilă cu cetățeanul și menținerea unui stat social robust poate ține în frâu inegalitatea economică. Dar această „Europă” este una abstractă, construită din statistici prezentate în grafice și tabele unde nu încap realitățile concrete tulburătoare pe care întreaga populație a continentului le resimte zi de zi pe propria piele. În absența acestor realități, populismul de stânga nici nu ar fi avut vreun motiv să traverseze oceanul Atlantic. Fenomenul concentrării capitalului este la fel de prezent în SUA, cât e și în UE, fiindcă fiscalitatea și atitudinea culturală față de avariție doar dau o altă formă acestei concentrări care însă trebuie să se petreacă împinsă fiind de legi tehnice și social-istorice. Diferența este că regimul acumulării care pe malul american se manifestă drept o criză a inegalității, pe malul european se manifestă mai degrabă ca o criză a austerității. De-a lungul anilor 2010 numeroase valuri de proteste s-au înălțat și spart pe continentul european nu pentru că Bernard Arnault, Amancio Ortega sau François Pinault se înscăunaseră într-o oligarhie a țoalelor de lux, ci fiindcă organizații suprastatale ca Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană impuneau, parcă arbitrar, raderea unei bogății colective. Astfel, în cadrul mișcărilor împotriva austerității antagonismele luau forma unei lupte între protestatari și elite tehnocrate „globaliste”. De aceea și vedem în cadrul populismului de stânga din țările europene că tendința sa politică s-a manifestat mult mai puternic decât cea economică. Pentru protestatari și formațiunile politice antisistemice reprezentate de aceștia, experții, în cel mai bun caz, confundau îmbunătățirea unor indicatori macroeconomici cum ar fi rata inflației, rata creșterii PIB-ului, deficitul de cont curent și valorea datoriilor externe cu îmbunătățirea calității vieții cetățenilor; ba chiar, în cel mai rău caz, se foloseau cinic de acești indicatori pentru a subordona politic țările Europei de Sud și Est către cele ale Europei de Vest, iar în cadrul acestora regiunile rurale sub marile orașe. Oricare are fi fost motivația reală din spatele politicilor publice urmărite de politicieni, rezolvarea era ca aceștia să fie făcuți să asculte de vocea poporului, nu de a experților și tehnocraților. Sub această înțelegere a austerității domnește și o realitate economică, din păcate puțin studiată.

Perioada de după Criza Financiară s-a remarcat în cadrul capitalului european și prin numeroase episoade de consolidare a capitalului prin fuziuni, preluări și formarea sau lărgirea accelerată a unor consorții și conglomerate pe fondul momentului economic turbulent care a lăsat multe întreprinderi în dificultatea de a-și plăti furnizorii, datoriile la bănci sau chiar angajații. Aceste consolidări nu au avut caracterul agresiv al prăduirilor practicate în SUA, de exemplu, de Mitt Romney – deloc oligarhicul candidat prezidențial al partidului Republican în 2012 – dar asta doar pentru că și-au desfășurat efectele mai difuz și pe o perioadă mai lungă de timp. Una dintre cele mai mediatizate astfel de fuziuni a fost cea între Volkswagen și Porsche, în primul rând din cauza naturii dramatice, plină de întorsături de situație, a procesului. Însă după ce filmul demn de un sezon din Succession s-a încheiat, presa internațională a avut puține de spus despre fuziune, cu excepția faptului că s-a terminat cu bine pentru ambele companii, care acum conclucrează mai eficient și își permit economii de scară. Această eficientizare și economisire nu înseamnă doar redimensionarea în jos a personalului contabil, birocratic și administrativ, ceea ce deja contribuie la precarizarea clasei muncitoare, dar și eliminarea unor redundanțe industriale. Capacitatea unei linii de producție este dată de factori tehnici, ceea ce înseamnă că rareori cererea de pe piață se conformează cu numărul de produse scoase de un capital fix utilizat optim. În realitate orice companie trebuie să aleagă fie între o amortizare mai lentă a investiției suferind un cost de oportunitate și lăsând loc competiției, fie suprasaturarea pieței cu mărfuri scăzând astfel prețul lor. Deși Porsche a colaborat mereu cu Volkswagen, acesta nu a fost singurul său furnizor. În schimb, după concentrarea celor două capitaluri s-a realizat și o centralizare a lor, cel mai clar exemplu fiind internalizarea în Germania a producției modelelor Boxster și Cayman de la fabricantul finlandez Valment. Fără a se traduce în bruște disponibilizări în masă, fuziunea duce, încetul cu încetul, la scăderea comenzilor către furnizorii externi ai Porsche și acoperirea lor de către uzine VW. Drept consecință, o utilizare mai eficientă a personalului și mijloacelor de producție VW cauzează o scădere globală a capacității de producție în industria auto europeană. Nenumărate alte consolidări urmează aceeași logică.

Vedem cum socializarea controlului asupra unui capital nici nu împiedică concentrarea capitalului, nici nu îi atenuează tendința de a urmări profitul cu orice preț, iar că apariția monopolurilor și a oligopolurilor nu este un eșec instituțional, ci o consecință tehnică a producției care stă la baza economiei capitaliste. De aceea inegalitatea societății capitaliste nu poate fi rezolvată pur și simplu redistribuind averi sau „democratizând” forme de proprietate când una dintre premisele acestei societăți este însăși acumularea valorii sociale în utilaje de mare productivitate, care nu pot fi operate fără colaborarea și coordonarea a nenumărați muncitori.

Dictatura capitalului

Faptul că dreapta populistă are mai mult succes decât a avut stânga populistă provine în bună parte din caracterul mai coerent al ideologiei ei, căci lumea pe care o dorește seamănă mult mai mult cu lumea pe care o găsește deja. Atunci când dreapta populistă se fărimițează, nu o face neproductiv, tocindu-se ulterior în lupte din cadrul aceleiași mișcări, ci mai degrabă o face ca prin mitoză pentru a lăsa loc fiecărei tendințe să se dezvolte. Poate face asta pentru că, în linii mari, dreapta populistă este o mișcare politică de dreapta și recunoaște piața ca principalul, ba chiar singurul, domeniu al libertății. Familia, statul și locul de muncă sunt acceptate ca autocrații cu granițe bine stabilite. Stânga populistă, în schimb, orbecăie fără compas, ghidându-se doar după cuvintele „democrație” și „libertate”, căci în spatele lor stau multiple principii, adeseori ireconciliabile. Încercând să mulțumească pe toată lumea într-un sens general, stânga populistă reușește să încalce fiecare definiție particulară a democrației și libertății atrăgând acuzații de trădare, lașitate, ipocrizie. Ceea ce o împiedică măcar să realizeze confuzia proiectului său este că oricât de înfierbântată ar fi retorica folosită, radicalismul analizei nu ajunge mai aproape de rădăcina problemei decât o face critica liberală.

Dintre toate sferele existenței sociale, stânga populistă arată deosebit de puțin interes față de lăcașul ferit al producției. Sigur, este interesată de muncitor, dar în cea mai mare parte de poziția muncitorului pe piață: vrea să crească salariile, să oblige angajatorul să-și asume mai mult din costurile muncii, să „democratizeze” profesii prestigioase și bine plătite accesibile doar unor anumite pături sociale. Chiar și când trage cu ochiul după porțile uzinei, stânga populistă o face numai în situații excepționale, când condițiile de muncă fac muncitorii să urle în chinuri care nu pot fi ignorate. Dar ce formă ia munca salariată atunci când totul merge bine, atunci când salariul este mulțumitor, când programul este respectat, când nu se petrec accidente de muncă? Poate muncitorul sau muncitoarea să decidă, în cadrul întreprinderii, ce lucrează sau pentru cine lucrează? Doar căutându-și un alt loc de muncă. Iar cu cât o meserie este mai puternic subordonată tehnic de către capital, cu atât angajatului îi este mai greu să decidă măcar cum și în ce ritm lucrează, arătând că în capitalism nu muncitorul operează mașina, ci că mașina îl operează pe muncitor. Acest lucru este adevărat chiar și pentru profesiile nemecanizate, unde spațiul de manevră și expresie al angajaților este dictat prin supraveghere, măsuri disciplinare și prin birocrație internă. Dar dictatorul de la locul de muncă nu este șeful, managerul sau patronul, ci însuși capitalul prin diviziunea socială a muncii impusă de piață și diviziunea tehnică a muncii împietrită în tehnologie și birocrație. Poate muncitorul sau muncitoarea să desfacă echipamentele care i se dau în brațe, să înțeleagă cum funcționează, să experimenteze cu ele; poate muncitorul sau muncitoarea să vadă rețetele, schemele și diagramele produselor din care produce doar o mică parte; poate să citească și să intervină asupra planurilor de marketing și a campaniilor de publicitate prin care se vând produsele la care contribuie; poate decide ca electricitatea ce trece printr-un stâlp pe care îl înalță să alimenteze doar spitale și nu mine de cryptomonede; poate să oprească producția dacă nu mai vrea ca din mâinile sale să iasă arme și muniții? Nu poate, iar toate acele acțiuni, care nu-s direct imposibile, sunt acte de spionaj și sabotaj industrial recunoscute ca atare de legislație și pedepsite de stat. Prin această încadrare legală ni se arată și adevărata scară a dictaturii capitalului.

Cum în figura patronului este doar mai ușor de recunoscut figura adevăratului dictator, nici locul de muncă nu este singurul domeniu al dictaturii din societatea capitalistă. A crede asta ar însemna să facem doar jumătate de pas în fața concepției liberale despre societate. Se face foarte mult caz de prezența miliardarilor din sectorul tech la investirea lui Donald Trump, ceea ce anunță o nouă și groaznică apropiere între puterea politică și cea economică. Adevărul este că Musk, Zuckerberg și Bezos nu anunță pregătirea unei oligarhii, ci doar vor să acceadă în rândurile camarilei deja existente. De ce ar trebui să se îngrămădească la investirea lui Donald Trump acționarii și directorii marilor industrii ale gazului și petrolului sau ale marilor industrii auto și de aviație când întreaga arhitectură fizică, socială, legală este construită în jurul relației simbiotice dintre aceste ramuri ale economiei? La un nivel chiar mai profund, marile lanțuri de magazine sau băncile nu au nevoie să viziteze statul decât prin lobby și câteva acte de corupție pentru că nu mai au nimic fundamental de obținut de la o societate unde deja nu mai există altă legătură între om şi om decît interesul gol, decît neîndurătoarea „plată în bani peşin“, unde munca umană este socializată pe scară largă prin intermediul mărfii, iar banii sunt recunoscuți ca echivalent universal al oricărei mărfi. În final, ce miliardar ar avea nevoie să se gudure pe lângă președinte pentru a întări separarea producătorilor de mijloacele de producție când statul deja dedică protejării proprietății private sistemul său juridic, una dintre cele trei puteri fundamentale ale unei democrații moderne. Societatea capitalistă este un mod de producție, iar atât timp cât dictatura capitalului există într-o sferă a existenței sociale, ea se manifestă în oricare altă sferă. Orice critică a capitalismului care își poate închipui existența autonomă a politicului, a pieței sau a producției este condamnată să fie absorbită înapoi în liberalism sau chiar în reacțiune.