Criza industriei auto germane pare că se apropie de un moment de detensionare (a luptei de clasă, din păcate), fie el și temporar. Vineri, 21 decembrie, compania germană Volkswagen a încheiat un acord descris de presă ca „istoric” cu reprezentanții sindicatului IG Metall.
Doar că singurul aspect istoric pe care acordul în cauză ni-l poate demonstra se leagă de înfrângerea mobilizării muncitorești și de defetismul sindicatelor.
Cele 70 de ore de negocieri între lideri și reprezentanții companiei au adus un consens care include eliminarea treptată a 35.000 de locuri de muncă și reducerea capacităților de producție, într-o rundă de aplauze ale capitaliștilor europeni și ale „analiștilor” acestora. Unul dintre motivele aplauzelor este, desigur, evitarea cu succes a unor greve în masă, de care șefii companiei și acționarii se temeau.
Evenimentul ne spune povestea incapacitării politice a muncitorilor prin lipsa unui partid de clasă internaționalist și delegarea unor birocrați din interiorul sindicatelor ca reprezentanți ai intereselor acestora. Povestea include și convergența de interese între acești birocrați și capitaliști în momente critice, precum și predictibilitatea unor consecințe ale dezvoltării capitaliste globale, în lipsa unei opoziții muncitorești transnaționale cu o conducere conștientă de realitățile acesteia.
Ce se întâmplă cu Volkswagen?
Compania germană se confrunta, de mai multe luni, cu o serie de probleme structurale și de poziționare a acesteia în economia globală. Astfel, ultimul an a adus o scădere cu 23% a valorii acțiunilor sale, indicator al neatractivității sale pentru capitalul financiar – ceea ce a exacerbat, mai departe, criza.
Cauzele acestor probleme vizează în principal condițiile concurenței dintre capitaliștii din această ramură a industriei, dar și ale concurenței între muncitorii nevoiți să le vândă acestora forța lor de muncă. La acestea se adaugă o serie de condiții impuse de tranziția energetică și de fluctuațiile în cerere cauzate de aceasta.
- Volkswagen a pariat pe subvențiile pentru achiziția mașinilor electrice din mai multe state europene, investind în cercetare pe acest filon. Cum criza a obligat statele să sisteze aceste subvenții, asta s-a tradus într-o reducere drastică a cererii: cu 43,9% conform ACEA, citată de Digi24.
- Asta a lăsat mai puțin spațiu inovației în ceea ce privește reducerea emisiilor de carbon ale modelelor noi de mașini pe bază de carburant, chestiune în care alți concurenți stau mai bine. Dacă producătorul nu respectă ținta de emisii pentru 2025, asta se poate traduce prin amenzi de 95 euro/gram de CO2.
- Concurența capitaliștilor chinezi pune probleme serioase companiei Volkswagen, aceștia având acces la o forță de muncă semnificativ mai ieftină și mai ușor de controlat prin sancționarea drastică a acțiunilor de grevă și protest (de care capitalul chinez, care și-a subordonat statul și PCC-ul, face uz adesea). Capitalul chinez, intrat deja în faza sa de expansiune imperialistă, are acces și la materii prime ieftine pe care le extrage de pe continentul african – unele dintre ele, precum cobaltul, esențiale industriei auto contemporane. Deja Motor1, citat de Digi24, arată că VW a pierdut teren pe piața locală din China în fața competitorului autohton BYD. Profiturile capitaliștilor chinezi sunt reinvestite în dezvoltarea capacităților de producție inclusiv printr-o serie de planuri de a deschide noi fabrici în Europa și în lume.
- Toate acestea, în condițiile în care capitaliștii din Vest își lichidează propriile capacități de producție din motive de nerentabilitate. Este și cazul VW: aceasta, conform presei, s-ar confrunta cu o supracapacitate de producție, fiind nevoită să închidă 2 fabrici, pentru că poate vinde pentru profit cu 500.000 mai puține mașini decât ansamblul de fabrici din Germania poate să producă. O fabrică subutilizată înseamnă, bineînțeles, pierderi prin plata rentei, a mentenanței, a salariilor personalului șamd.
- Din cauza disparităților globale în dezvoltarea capitalistă și a relațiilor dintre centrul și periferia sistemului capitalist, forța de muncă locală din Germania ajunge la simțitorul preț de 62 de euro pe oră. Ca în nenumărate alte cazuri, asta determină capitaliștii locali să externalizeze adesea producția în țări în care costul forței de muncă este mai mic, pe de o parte, și avantajează capitaliștii care exploatează deja acea forță de muncă mai ieftină pe piața internațională, pe de alta. În cazul VW, reducerea marjei de profit prin reducerea prețului pare să nu fi fost o soluție sustenabilă.
Astfel de probleme nu apar în mod „natural”, ci sunt cauzate de relațiile capitaliste de producție și de contradicțiile inerente lor. În cazul fabricilor VW din Germania, avem o capacitate de producție perfect utilizabilă și o forță de muncă destul de numeroasă și de bine pregătită pentru a o folosi la potențialul său. Dar, cum producția are loc pentru profitul capitalistului și nu în funcție de nevoi, acesta e nevoit să închidă fabricile și să disponibilizeze forța de muncă în momentul în care producția nu mai devine profitabilă.
Fabricile închise se vor deteriora, astfel, vor fi demolate sau reconvertite în altceva care produce profit unor capitaliști din alte ramuri; dar nu există garanția că acolo se va mai presta vreo activitate productivă. Una dintre realitățile contemporane este că fostele platforme industriale devin, adesea, valorificate doar ca aducătoare de rentă.
Capitaliștii astfel stagnează, dacă nu chiar incapacitează, dezvoltarea unor importante forțe productive. Dacă în zorii capitalismului, relațiile capitaliste au avut un rol benefic pentru această dezvoltare, acum, iată, relațiile capitaliste au devenit nu mai puțin decât cătușele acestora. De aici concluzia firească la care ajungem la rândul nostru, anume că muncitorii trebuie să descătușeze forțele productive de aceste relații.
Însă birocrația sindicală are alte planuri.
Ce-au obținut și ce-ar fi putut să obțină sindicatele
Analistul Schmidt, citat de Hotnews, declară că „miracolul de Crăciun” obținut de șefii sindicatelor la negocieri ar fi „probabil cel mai bun lucru la care ar fi putut spera în mod realist”. Îi dăm dreptate, parțial: ne referim la cel mai bun lucru pe care muncitorii îl pot obține prin concesii de la clasa capitalistă, în absența unor conduceri militante. Dar, din fericire, potențialul pe care istoria ni-l pune în față nu se limitează la imaginarul politic al analistului Schmidt, care e limitat de cadrul relațiilor de producție actuale ca și cum ele ar fi bătute în cuie.
Astfel, pe calea concesiilor cu capitaliștii, muncitorii au obținut, în cel mai bun caz, o amânare a măsurilor care i-ar fi împins în alte ramuri sau direct în armata de rezervă, ca șomeri. VW a acceptat să renunțe la concedierile imediate, pe care le-a înlocuit cu „eliminarea treptată a locurilor de muncă”. Compania a promis, de asemenea, ca odată cu încetinirea ritmului de restructurare (a se citi diminuare a capacității productive și a personalului), să ofere și sprijin pentru reconversie, în forma unor pachete financiare și a unor investiții în recalificare. Până la urmă, a avea grijă de calificarea forței de muncă pe care o disponibilizezi poate fi văzut ca un act de grijă pentru restul capitaliștilor, prin urmare un act de solidaritate de clasă!
Extinderea condițiilor pentru pensionarea anticipată pe care compania a promis-o este, poate, din perspectiva muncitorului individual, cel mai semnificativ câștig în urma codismului liderilor de sindicat. La acesta se adaugă și timida victorie defensivă de a evita reducerea salariilor cu 10%. Totuși, nu putem califica aceste măsuri nici măcar ca pe o victorie decisivă măcar în câmpul ameliorării condițiilor imediate de trai; ele sunt, mai degrabă, minimul necesar pentru a preîntâmpina forme mai incisive de mobilizare împotriva companiei.
Motivul pentru care conducerea le-a acordat este, de altfel, și motivul pentru care liderii sindicali se mărginesc să lupte pentru asemenea mărunțișuri, anume dorința de a ține forța de muncă într-o stare de non-combat. Pentru companie, asta înseamnă evitarea unor greve generale sau insubordonări care ar reduce profitul și ar speria capitalul financiar. Pentru birocrațiile sindicale, asta are un rol fundamental în auto-legitimarea sa ca singura forță capabilă să obțină ceva palpabil pentru angajați. Prin astfel de „victorii”, birocrația sindicală își asigură continuitatea poziției sale (avantajoase, trebuie s-o spunem) de mediator între muncă și capital, în condițiile în care nu face nimic util pentru avansarea luptei de clasă, preferând să meargă umil în coada acestuia.
Se impune, deci, să precizăm ce-ar fi putut face, totuși, pe termen scurt angajații Volkswagen. Dar înainte de asta, trebuie să fim conștienți de limitările luptei sindicale.
Astfel, lupta economică a muncitorilor organizați într-un sindicat poate să obțină, la nivelul companiei sau chiar la nivelul ramurii, victorii în ceea ce privește raportul de forțe dintre muncă și capital. Ea poate să obțină salarii sau sporuri mai mari, condiții de muncă mai bune sau scurtarea timpului de muncă. Asta apare pentru capitalist ca o creștere a costurilor cu forța de muncă. Organizarea în sindicate poate, de asemenea, să mobilizeze lupta muncitorească în jurul unor revendicări precise care pot fi codificate legal, și care pot la rândul lor să avantajeze, măcar temporar, muncitorul în raport cu capitaliștii. Nu în ultimul rând, ea conferă o anume unitate și disciplină în acțiune care sunt inaccesibile muncitorului neorganizat, și care sunt precondiții esențiale capturării puterii politice de către clasa lucrătoare pe de-a întregul.
Dar, în același timp, lupta sindicală ca atare nu poate să schimbe relațiile de producție capitaliste. Ea nu poate să deposedeze capitalistul de fabrică și s-o aducă sub conducerea celor care lucrează în ea. Ea nu poate nici să schimbe teleologia producției, de la producția pentru profit la producția pentru nevoile întregii societăți. Și, cu siguranță, în afara creșterii cheltuielilor cu forța de muncă locală, organizarea naționalistă sau regionalistă a marilor sindicate europene nu poate să schimbe raportul dintre centrul și periferia sistemului capitalist, atâta timp cât nu evoluează în direcția incluziunii muncitorilor de la periferie în aceeași structură și în aceeași luptă (de pildă, sub forma unor greve transnaționale împotriva aceleiași entități capitaliste). În aceste condiții, ea s-ar putea să obțină într-adevăr o serie de îmbunătățiri pe termen scurt a condițiilor de trai ale muncitorilor de la centru (asta în cel mai bun caz!), dar asta va determina, pe termen lung, capitalistul să se extindă în căutare de forță de muncă mai ieftină.
Din acest motiv, printre altele, lupta economică în sindicate nu poate rezolva problemele structurale anteexpuse. Lupta cu capitalul global impune o luptă muncitorească transnațională. De asta, muncitorii organizați trebuie să-și găsească o voce politică într-un partid de clasă internaționalist – chestiune de care, fără îndoială, birocrația sindicală se teme. Și din același motiv este nevoie ca muncitorii mai avansați în conștiință să facă militantism în interiorul sindicatelor, pentru răspândirea acestei conștiințe și printre colegii lor.
Dar asta nu exclude necesitatea unor măsuri mai combative pe termen scurt, la nivelul fabricii sau al ramurii. Acestea pot îmbrăca forma unei greve generale unificate a tuturor angajaților. De altfel, teama cu care conducerea VW privea la această posibilitate ne stă ca dovadă pentru puterea reală pe care angajații o au pe această cale. Cumva, însă, ne putem imagina că conducerea sindicatelor a fost capabilă să convingă rank-and-file-ul, pe căi împăciuitoriste, că angajatul și patronul ar avea un interes colectiv în profitabilitatea companiei și a reușit, în acest mod, să deschidă calea compromisului.
Una dintre greșelile fundamentale, care ne reflectă și conflictele intestine ale birocrațiilor sindicale, vizează fragmentarea grevei anterioare întreprinse de 100.000 de muncitori în două greve separate. Astfel de fragmentări ușurează controlul grevei de către leadershipul sindical și deschid mai multe căi prin care capitaliștii pot să spargă sau să dezamorseze greva. Este necesar ca muncitorii militanți să facă eforturi pentru menținerea unității și să reamintească faptul că loialitatea trebuie să fie în primul rând față de cauză, mai degrabă decât față de deciziile conducerii.
În condițiile pe care le-am expus deja, când administrația capitalistă urmărește închiderea unor capacități productive operaționale și concedierea unor angajați apți să le folosească, o cale de contramobilizare poate fi chiar ocuparea fabricii: angajații vin în continuare la lucru, iau spațiul fizic în stăpânire și continuă producția, peste decizia capitalistului. Administrația revine unui comitet muncitoresc democratic, prin care se decid atât condițiile sub care se desfășoară producția, cât și gestiunea cifrei de afaceri, nivelul salariilor sau reinvestirea profitului.
O astfel de mobilizare nu este întru totul nouă: angajații fabricii Zanon din Argentina au oferit un astfel de exemplu în timpul crizei de acum mai bine de 20 de ani. Aceștia nu au acceptat concedierile, au ocupat fabrica și au redenumit-o Fabrica Sin Patrones (FaSinPat). Au continuat pentru ani de zile să producă ceramică pentru nevoile locale, sub gestiunea unor adunări generale democratice, oferind un model pentru utilizarea tacticii lucrătorilor din întreaga lume. Desigur că un astfel de model nu poate fi o soluție definitivă pentru că nu poate face față competiției din partea capitaliștilor pe termen lung, dar demersul trebuie văzut în cheia unei acțiuni de protest – care, pe lângă faptul că are șansa să obțină mici victorii imediate, demonstrează lucrătorilor propria putere și capacitate de gestiune de care vor avea nevoie inclusiv pentru a pune mâna pe puterea politică. Mai timid, fără continuarea producției, lucrătorii Republic Windows and Doors din Chicago aveau să ocupe în mod similar fabrica în timpul crizei din 2008 pentru a-i preveni închiderea fără compensații. În urma demersului, moartea fabricii a fost frânată, lucrătorii și-au obținut plăți, iar fabrica a fost vândută unei noi companii care a menținut o parte din locuri de muncă.
Dar nu ne putem aștepta de la putreda birocrație sindicală să vină cu asemenea propuneri din proprie inițiativă. Acceptarea restructurării distructive a Volkswagen de către un sindicat important într-o astfel de stare de necombativitate este simptomatică pentru boala gravă care caracterizează conducerile birocratice: codism în fața capitalului, însoțit de un localism sau naționalism într-atât de problematic, încât nu ne mirăm că există sindicate care se transformă în baza de susținători ai extremei drepte. Unele dintre sindicatele europene au luat chiar o poziție și mai reacționară: ele doresc să protejeze lucrătorul european nu de capitaliști, ci de competiția pe care alți muncitori i-ar face-o, de unde apetitul pentru măsurile protecționiste sau chiar dorința de a limita imigranția muncitorilor pauperizați și rasializați din periferia sistemului capitalist.
De aceea, este nevoie ca forțele socialiste să-și dezvolte propria analiză și propriul proiect la nivel internațional, dacă vor ca propunerile lor să aibă vreo relevanță prescriptivă. Și de aceea, este nevoie de luptă muncitorească internațională și de militantism în interiorul sindicatelor existente, ori de consolidarea altelor noi acolo unde nu există sau este necesar. Militantismul sindical nu poate fi disociat însă de analiza obiectivă, materialistă, a mișcărilor globale ale capitalului, și de necesitatea istorică a cuceririi mijloacelor de producție și puterii politice de către clasa lucrătoare din toate părțile lumii.
Referințe