Pe 20 februarie 1856, ultimii sclavi romi din Principatele Române au fost eliberați printr-o lege adoptată de domnitorul Barbu Știrbei. Deși acest eveniment este celebrat ca un moment de emancipare, și a reprezentat un proces istoric progresist la vremea sa, trebuie să rămânem ancorați în realitatea care ne demonstrează că abolirea sclaviei a reprezentat o reconfigurare a relațiilor de exploatare. Integrarea forțată a foștilor sclavi romi într-o economie capitalistă emergentă a asigurat menținerea unui raport de subordonare, iar mecanismele rasializării au fost instrumentalizate pentru a consolida dominația de clasă. 

În prezent, la 169 de ani de la abolirea formală a sclaviei, muncitorii continuă să fie printre cei mai marginalizați lucrători din economia românească. Și mai mulți romi sunt aruncați deliberat în armata de rezervă de suprastructura profund rasistă a statelor europene, ceea ce împlinește nevoia capitalului de a trage în jos prețul forței de muncă al tuturor lucrătorilor. Fenomenele structurale ale capitalismului – exproprierea, exploatarea și segregarea – persistă, iar rasializarea forței de muncă rămâne un mecanism central de menținere a ordinii sociale și economice burgheze.

Cui a folosit dezrobirea? 

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, societatea românească trecea printr-un proces de descompunere a structurilor feudale și de emergență a capitalismului. Necesară anterior acumulării, sclavia romilor devenise un obstacol pentru această transformare, pe măsură ce Țările Române intrau în sfera de influență economică a capitalului emergent occidental. Marile puteri europene, în special Anglia și Franța, exercitau presiuni pentru abolirea sclaviei, nu din altruism, ci pentru a facilita circulația forței de muncă și expansiunea relațiilor comerciale. Același fenomen s-a observat în alte părți ale lumii (spre exemplu, abolirea iobăgiei în Rusia în 1861), unde legăturile cu piața mondială au accelerat sfârșitul formelor de muncă servilă.

În feudalism, sclavia și iobăgia aveau sens economic, deoarece producția era organizată pe baza posesiei de pământ și de muncitori fixați pe acesta. Dar pe măsură ce capitalismul a început să penetreze economia românească, a devenit necesară o piață liberă a forței de muncă. Sclavii romi nu puteau fi angajați sau concediați după cerințele pieței, iar asta făcea dificilă flexibilizarea și eficientizarea muncii.

Începând cu anii 1830-1850, în Principatele Române au început să apară centre de producție industriale (fabrici, ateliere, activități manufacturiere); această economie avea nevoie de muncitori liberi, care să fie plătiți cu salarii mici și care să poată fi integrați în ciclul de producție capitalist. Sclavii romi erau legați legal de stăpânii lor și prin urmare nu puteau face parte din acest proces.

Sclavia romilor ca formă de acumulare primitivă

Abolirea sclaviei romilor în 1856 nu a fost un act de umanism spontan al claselor dominante sau un triumf al „progresului moral”. Actele de rezistență individuală și colectivă a romilor au avut succes datorită unor imperative economice și politice care au făcut imposibilă menținerea acestui regim de muncă forțată în noile condiții de dezvoltare capitalistă. În acest sens, sclavia romilor nu trebuie înțeleasă exclusiv ca o relicvă feudală, ci ca un mecanism de acumulare primitivă a capitalului. Abolirea nu a însemnat o ruptură clară cu exploatarea, ci o tranziție de la proprietatea directă asupra muncitorului la exploatarea mediată prin piața muncii salariate.

În Capitalul (Vol. 1, Cap. 26), Marx demonstrează că acumularea primitivă a capitalului presupune exproprierea violentă a unei populații de mijloacele sale de subzistență și reducerea sa la o condiție de dependență totală față de capital. Ori, sclavia romilor a funcționat exact în acest mod, oferind munca gratuită ca sursă de acumulare. Clasele dominante românești (boierii, clericii) au utilizat robii ca forță de muncă gratuită în agricultură, meșteșuguri, transport și activități casnice. Spre exemplu, boierii Golescu și Cantacuzino dețineau sute de sclavi romi care produceau unelte și bunuri pentru moșie, ceea ce le permitea să evite dependența de piețele externe. Multe dintre mănăstirile ortodoxe din Țările Române, cum ar fi Mănăstirea Tismana sau Mănăstirea Neamț, posedau sute de sclavi romi, care erau folosiți în agricultură sau în ateliere. În unele cazuri, aceștia erau închiriați altor proprietari în schimbul unor taxe, ceea ce demonstrează că sclavia funcționa deja pe principii proto-capitaliste. Acest model a permis reproducerea economică a aristocrației și a creat baze pentru viitoarea burghezie.

Diviziunea muncii în momentul istoric pe care îl discutăm a funcționat ca o bază materială a rasializării și segregării. Spre deosebire de iobagi, care aveau dreptul să folosească pământul pe care lucrau, romii sclavi nu aveau niciun acces la mijloace de producție. Munca lor se menținea în principal în zona muncii servile și a meșteșugurilor, spre deosebire de munca românilor iobagi care era predominant muncă agricolă. Ei erau menținuți în totală dependență față de stăpânii lor, ceea ce îi împiedica să acumuleze bunuri sau să dezvolte orice formă de autonomie economică. După abolire, foștii sclavi nu au primit pământ (de altfel, principala bogăție expropriată de la clerul proprietar de robi) sau resurse economice. Aceasta a dus la formarea unei mase de muncitori săraci, care au devenit o rezervă de forță de muncă pentru economia capitalistă. 

Dubla valență a politicilor de integrare în perioada stalinistă

După 1945, în contextul modelului stalinist de dezvoltare, România a trecut printr-un proces accelerat de industrializare și urbanizare. Pentru prima dată în istorie, romii – care fuseseră până atunci marginalizați economic – au fost absorbiți în producția industrială, construcții și agricultură colectivizată. 

Fiind angajați în fabrici, șantiere și ferme colective, primesc salarii regulate și acces la protecție socială – o schimbare radicală față de economia informală sau munca ocazională de dinainte. În anii ’70, mii de romi au fost angajați în fabricile de metalurgie din Hunedoara, Reșița și Galați sau în industria constructoare de mașini din Brașov și Craiova. Prin politicile de urbanizare, multe familii de romi au primit apartamente în cartiere muncitorești, ceea ce le-a oferit o locuire mai stabilă decât formele arhaice de locuire (barăci, corturi) care predispuneau la frig și îmbolnăviri. Statul introducând și școlarizarea obligatorie, numărul romilor alfabetizați a crescut simțitor. Transformările au avut un impact real asupra statutului economic al romilor, permițându-le să obțină un grad mai mare de integrare socială.

Aceste transformări au fost totuși însoțite de politici agresive de asimilare, prin care statul încerca să-i facă „invizibili” din punct de vedere cultural și etnic. Regimul Ceaușescu, în special, a adoptat un naționalism economic și cultural care a dus la reprimarea oricărei identități etnice distincte. Oficial, regimul nu recunoștea existența unei „probleme a romilor”, în cheia autodeterminării culturale și lingvistice a acestui popor. În recensămintele oficiale, numărul romilor era subraportat, iar în discursul de stat ei erau încadrați doar ca parte a „clasei muncitoare românești”. Nu au fost încurajate publicații, școli sau inițiative culturale rome, spre deosebire de alte minorități (maghiarii, germanii), care beneficiau de instituții educaționale proprii. Spre deosebire de alte grupuri, romii nu erau reprezentați nici în organismele de conducere ale Partidului Comunist Român. Această abordare a fost în contrast puternic cu alte state muncitorești, inclusiv URSS, unde, cel puțin formal, au existat unele inițiative de promovare a identităților etnice distincte.

Pentru a rupe structurile comunitare arhaice în care romii se regăseau, statul a redistribuit forțat populația romă în orașe și sate colectivizate. În anii ’80, regimul Ceaușescu a încercat să șteargă complet comunitățile rome din mediul rural, mutându-le în blocuri de locuințe muncitorești din centrele urbane. Multe familii au fost forțate să își abandoneze ocupațiile tradiționale, iar odată cu prăbușirea regimului și restaurația capitalistă, aceste comunități s-au trezit într-o precaritate economică extremă. Structurile familiale nu erau compatibile cu logica familiei nucleare în care erau realizate locuințele muncitorești. Așadar, pentru romi, locuirea pe care regimul le-o punea la dispoziție venea laolaltă cu imperativul ruperii de familia extinsă (și toate structurile de sprijin întreținute prin aceasta) și cu acceptarea modelului familiei nucleare specifică societății dominante în perioada industrială.

Moștenirea contradictorie a ceaușișmului – integrare economică fără autodeterminare culturală – a avut efecte dezastruoase după restaurația capitalistă. Fabrica de stat, care fusese garantul unei minime securități economice, a dispărut, iar mulți muncitori romi au fost printre primii concediați. Multe dintre apartamentele oferite de stat au fost privatizate, iar romii, neavând mijloace financiare, au fost expulzați treptat în locuințe precare. În absența unui discurs public de „unitate a poporului muncitor”, anti-țigănismul a devenit o componentă deschisă a politicii naționale a anilor ’90. 

Rasializarea muncii în capitalismul românesc contemporan

Rasializarea muncii a rămas o metodă esențială de exploatare economică. Muncitorii romi au fost plasați în locurile cele mai precare ale pieței muncii, fiind excluși din sectoarele bine plătite și lipsiți de protecție socială. Peste 40% dintre romii din România lucrează în economia informală, fără contracte de muncă sau asigurări sociale (FRA, 2021). Rata șomajului în rândul romilor este de 3-4 ori mai mare decât în rândul populației majoritare. Majoritatea romilor sunt angajați în sectoare cu salarii foarte mici (construcții, agricultură, salubritate, reciclare). Numeroase investigații arată că romii care migrează pentru muncă în țări capitaliste avansate ca Germania, Franța sau Italia ajung să fie exploatați în sectoare precum construcțiile, agricultura sau serviciile domestice, primind salarii sub nivelul minim legal și fiind supuși unei represiuni polițienești intense (Amnesty International, 2020).

În capitalism, există o nevoie structurală de a menține o armată de rezervă a muncii – o populație de muncitori săraci, șomeri sau sub-angajați, gata să fie absorbită în momentele de expansiune economică și aruncată înapoi în precaritate în momentele de criză. În Capitalul, vol. 1, cap. 25, Marx explică maniera în care aceasta este esențială pentru a menține salariile scăzute și pentru a disciplina clasa muncitoare. În contextul românesc, acest rol a fost atribuit în mod disproporționat populației rome, care a fost sistematic marginalizată economic și rasializată ca o „categorie inferioară”. Rasismul structural împotriva romilor nu este doar o consecință a prejudecăților la nivelul conștiinței sau un accident istoric, ci o necesitate economică pentru menținerea ordinii capitaliste.

Capitaliștii nu discriminează romii dintr-o ură abstractă, ci pentru că le este profitabil. Rasializarea forței de muncă permite menținerea unor condiții economice favorabile acumulării. Prezența unei mase mari de muncitori dispuși să accepte salarii mici forțează și restul angajaților să accepte condiții mai rele. De exemplu, în construcții și agricultură, mulți angajatori preferă să angajeze muncitori romi pe salarii mai mici și fără contracte; asta pune presiune și pe muncitorii români, care fie acceptă salarii mai mici, fie riscă să fie înlocuiți. Romii, la rândul lor, dacă opun rezistență, sunt amenințați de angajatori cu înlocuirea cu muncitori rasializați din Sudul global. Un studiu de caz grăitor este cel al companiei clujene Supercom care a concediat angajații romi pentru a exploata în schimb imigranți nepalezi (considerați o forță de muncă mai docilă). Rasismul anti-rom nu este, deci, doar o problemă a romilor, ci a întregii clase muncitoare, deoarece trage în jos standardele generale de viață și muncă.

În timpul recesiunilor economice, capitaliștii au nevoie să concedieze rapid forță de muncă fără a risca revolte sociale. Rasializarea muncii le permite să folosească romii și alți muncitori din grupuri subalterne ca „tampon”. Evenimente de tipul crizei financiare din 2008 – când mulți muncitori romi care lucrau în construcții și industrie au fost concediați fără despăgubiri, iar în timpul redresării economice, au fost reangajați pe salarii mai mici decât înainte – acționează ca o hârtie de turnesol pentru această dinamică. 

Unul dintre cele mai mari pericole pentru capitaliști este organizarea clasei muncitoare, iar rasismul, întreținut de baza economică, devine util prin consecințele sale în planul divizării muncitorilor, împiedicându-i să lupte împreună împotriva exploatării. Muncitorii români sunt învățați să vadă romii nu ca aliați în lupta economică, ci ca „dușmani” care prezintă un presupus pericol imediat. Muncitorii romi, prezenți într-o mai mică măsură în sindicate și mișcări muncitorești, rămân vulnerabili și capacitatea lor de organizare are de suferit.​​​​​​​ Chestiunea este vizibilă: în anii ‘90, sindicatele din România nu au inclus revendicări specifice pentru protejarea muncitorilor romi, iar asta a stabilit dinamica următoarelor două decenii. Clasa capitalistă încurajează un discurs naționalist și rasist care maschează adevăratele cauze ale sărăciei și inegalității, aruncând vina pe presupușii „profitori” ai serviciilor sociale, care ar „refuza să muncească”. 

Statul, poliția și mecanismele de control social 

Statul fiind invariabil un instrument al dominației de clasă, aparatul său represiv (poliția, jandarmeria, tribunalele, sistemul penitenciar) nu există pentru a „proteja” toți cetățenii în mod egal, ci pentru a menține ordinea capitalistă și a proteja interesele colective ale burgheziei. Rasializarea având rolul antedescris, statul va ține grupurile sociale marginalizate, precum romii, într-o stare constantă de supraveghere și vulnerabilitate. În România, poliția și alte instituții de forță au avut un rol central în menținerea exploatării economice a romilor, printr-un sistem de profilaj rasial, violență de stat și segregare economică.

Profilajul rasial reprezintă practica prin care autoritățile tratează persoanele de etnie romă ca fiind „suspecte” în mod automat, indiferent de statutul lor social sau de comportamentul lor individual. Raportul European Roma Rights Centre (ERRC, 2021) arată că poliția română oprește romii în trafic mult mai frecvent decât alte grupuri etnice, fără un motiv clar. Cazuri precum cel din 2020, când un tânăr rom a fost împușcat mortal de poliție la Ploiești sub pretextul unei intervenții „de siguranță”, demonstrează impunitatea forțelor de ordine. Romii sunt condamnați mai frecvent și primesc pedepse mai aspre decât românii non-romi pentru infracțiuni similare (Open Society Foundations, 2019). Aceste practici nu sunt accidente izolate, ci parte dintr-o strategie mai largă a statului capitalist, care folosește poliția pentru a ține sub control segmentele cele mai sărace și mai exploatate ale armatei de rezervă.

Pe lângă represiunea directă exercitată de poliție, statul capitalist instituie politici care mențin segregarea spațială și economică. Un mecanism esențial în acest sens vizează politicile locative. După 1989, multe comunități rome au fost evacuate forțat din zone centrale ale orașelor și relocate în ghetouri urbane, fără acces la infrastructură de bază. În 2010, primăria municipiului Cluj-Napoca a evacuat peste 300 de romi din locuințele sociale din strada Coastei, pentru a-i muta în Pata Rât, lângă groapa de gunoi a orașului, unde aceștia încă trăiesc în condiții mizere. La Baia Mare, primăria a construit în 2012 ziduri de beton pentru a separa comunitățile rome de restul orașului. În capitală, Ferentari și-a câștigat notorietatea ca un cartier unde multe blocuri sunt lăsate în stare de degradare intenționată. Liniile de transport în comun ocolesc strategic acest cartier, forțând o deconectare voită de restul orașului pe care o putem inculpa unei planificări urbane deliberate. Multe școli frecventate de copii romi au clase supraaglomerate, profesori slab pregătiți și condiții precare.

Unul dintre cele mai eficiente mecanisme de control social folosite de stat este canalizarea nemulțumirii populare spre grupurile rasializate, în loc să fie îndreptată împotriva capitalului și a exploatării economice. Politicienii populiști (precum Traian Băsescu sau partidele de extremă dreapta) au folosit frecvent retorica „romii sunt problema” până când aceasta a devenit parte din discursul politic mainstream, fulminând cu demonstrații publice obscene cu caracter rasist asumat – precum marșul anti-țigănist de la Timișoara al organizației fasciste Noua Dreaptă, care a fost coordonat de actualul parlamentar român Tudor Ionescu. Mitul „romului leneș” a fost folosit sistematic în contextul post-decembrist pentru a justifica tăierile de ajutoare și servicii sociale. Poliția și media creează constant panică morală despre presupusa infracționalitate a romilor, justificând astfel întărirea aparatului polițienesc și a controlului social exercitat de acesta.

Calea emancipatoare pentru muncitorul rom

În cele de mai sus am demonstrat dimensiunea structurală a rasismului anti-rom din România. Din aceste considerente, el nu poate fi combătut în mod real fără o critică radicală a sistemului economic care îl generează și îl reproduce. În capitalism, există un interes clar al clasei dominante în menținerea unei părți din populație într-o stare de vulnerabilitate extremă – pentru a servi drept muncitori ieftini, fără drepturi, ușor de concediat și înlocuit. Lupta anti-rasistă nu poate și nu trebuie purtată în afara luptei împotriva capitalismului, după cum lupta muncitorească cu capitalul nu poate și nu trebuie să neglijeze rasializarea unei părți importante din muncitorime și consecințele ei.

De aceea, o luptă reală împotriva rasismului nu poate fi redusă la măsuri liberale precum campaniile anti-discriminare, „diversitatea” corporatistă sau intervențiile filantropice, cum ne-au obișnuit deja ONG-urile de profil, sau prin schimbarea mentalităților individuale. Aceste inițiative nu contestă relațiile fundamentale de putere, ci doar propun o incluziune superficială în interiorul aceleiași structuri de exploatare. Un rom acceptat într-o poziție de elită nu va schimba cu nimic soarta miilor de muncitori romi care continuă să fie plătiți sub salariul minim și supuși violenței polițienești.

Este necesară o luptă politică și economică care să atace structurile capitalului. Sindicalizarea și organizarea muncitorilor romi este o condiție esențială și indispensabilă acestui demers. Reglementarea strictă a muncii informale, investițiile în educație și locuire pentru comunități, accesul adecvat la infrastructura și serviciile întregii societăți, drepturile sociale și reproductive pentru femeile rome și reprimarea manifestațiilor rasiste sunt măsuri ce nu pot lipsi dintr-un program tranzițional al oricui își asumă o astfel de luptă. 

Rasismul anti-rom nu va dispărea prin reforma sistemului în care el funcționează ca o parte integrată, ci printr-o transformare radicală a modului în care întreaga societate este organizată. Adevărata emancipare nu înseamnă doar integrarea romilor în capitalism, ci abolirea sistemului care i-a exploatat și marginalizat timp de secole. Organizațiile revoluționare trebuie să fie, astfel, atente la problemele specifice ale muncitorimii rome. 

Surse și referințe

1. Marx, Karl. Capital: Volume 1. https://www.marxists.org/archive/marx/works/1867-c1/
2. Omi, Michael, and Howard Winant. Racial Formation in the United States. New York: Routledge, 1986.
3. Mbembe, Achille. Necropolitics. Durham, NC: Duke University Press, 2019
4. Hancock, Ian. We Are the Romani People. Hatfield: University of Hertfordshire Press, 2002.
5. European Roma Rights Centre (ERRC). Security à la Italiana – Police Brutality Against Roma in Italy. 2000. https://www.errc.org/uploads/upload_en/file/03/4D/m0000034D.pdf
6. European Roma Rights Centre (ERRC). Roma Rights 2: Nothing About Us Without Us. 2015. https://www.errc.org/uploads/upload_en/file/roma-rights-2-2015-nothing-about-us-without-us.pdf
7. Petrova, Dimitrina. The Denial of Racism. Roma Rights Journal, 2000. https://www.errc.org/roma-rights-journal/the-denial-of-racism
8. Fundamental Rights Agency (FRA). Roma and Travellers in Six Countries: Fundamental Rights Agency Report, 2021.https://fra.europa.eu/en/publication/2021/roma-and-travellers-six-countries-technical-report
9. Surdu, Mihai. The Roma in Romania: From Marginalization to Forced Migration. Bucharest: ISPMN, 2019.