Luptele feministe în România: între regres și speranță

articol de Maria Luisa Guevara

Situația actuală a României din perspectivă feministă este situația unei țări prinse între modernitate și obscurantism. Pe de o parte, unele straturi ale populației încă se bucură de beneficiile rămășițelor pozitive ale regimului stalinist în ceea ce privește drepturile femeilor, iar pe de altă parte, femeile din multe segmente vulnerabile ale populației (rome, LGBTQI+, sărace din mediul urban și rural) se confruntă cu obstacole aproape insurmontabile.

Perspectiva istorică

Istoricul luptelor și al victoriilor feministe din România este unul complex, în principal din cauza abordării paternaliste și condescendente a drepturilor femeilor, chiar și în perioada socialistă și apoi ceaușistă, precum și a abordării feministe burgheze în perioadele capitaliste (înainte de 1947 și după 1989).

Ana Pauker, prima femeie ministră de externe din lume

Monarhie / Capitalism

1923: Constituția burgheză liberală recunoaște egalitatea deplină a ambelor sexe
1929: dreptul de a vota la alegerile locale
1938: drept de vot la toate alegerile atât pentru femei, cât și pentru bărbați peste 30 de ani (dar sub dictatura monarhistă, deci dreptul era nul)

*Fragmente din publicații feministe în România regală*

Republică / Socialism

1947: Ana Pauker, o importantă lideră comunistă, a devenit prima femeie ministră de externe din lume
1948: Constituția socialistă a acordat dreptul de vot atât femeilor, cât și bărbaților cu vârsta de peste 18 ani
1957: decretul de legalizare a avortului
Încurajarea carierelor STEM pentru femei pe toată perioada socialistă și apoi ceaușistă
1966: turnură drastică, decretul 770 care interzice avortul, unic în spațiul sovietic și în contradicție directă cu ideologiile comuniste și socialiste

Republică / Capitalism

1989/90: relegalizarea avortului, contracepție gratuită și introducerea educației sexuale în școli
2010-prezent: regresul accesului la avort, contracepția nu mai este gratuită, educația sexuală este scoasă din școli

*Manifestație reacționară pentru limitarea accesului la avort, Târgu Mureș*

Principalele probleme în România anului 2023

A. Sarcina precoce, în rândul adolescentelor este principala problemă cu care se confruntă fetele din România: țara noastră deține recordul pentru cel mai mare procent de mame minore din Europa, cu un număr constant de peste 16.000 de mame adolescente (sub 19 ani) pe an, dintre care peste 650 au mai puțin de 15 ani.

1 din 10 mame minore sau minore însărcinate nu a fost niciodată la școală, iar 75% dintre femeile însărcinate și mamele minore au abandonat școala secundară.
80% dintre gravidele sau mamele minore de 18 ani nu au folosit nicio metodă contraceptivă pentru că nu au avut informații despre utilizarea acestora.

Lipsa educației sexuale (SexEd) în școli este cea mai mare cauză, urmată de lipsa accesului la servicii de sănătate în zonele cele mai sărace ale țării, unde au loc cele mai multe dintre aceste sarcini. Este, așadar, o problemă de sărăcie intergenerațională (majoritatea mamelor adolescente au ele însele mame adolescente) și, fără a scoate milioanele de persoane vulnerabile din sărăcie, nu va exista nicio îmbunătățire a problemei sarcinilor la adolescente.

Eleve și elevi protestând pentru introducerea educației sexuale în școli

B. Lipsa accesului la educație sexuală, la metode contraceptive și la avort este o altă problemă majoră. Educația sexuală nu mai este predată în școli, dar religia este. Cei mai mulți dintre cei care se opun educației sexuale provin dintr-un mediu religios și susțin că educația sexuală le va „perverti copiii” și îi va „transforma în homosexuali”. Contraceptivele nu mai sunt subvenționate din 2011. Accesul la avort devine din ce în ce mai dificil, medicii refuzând să îl efectueze din motive religioase, chiar și în spitalele publice sau private; criza Covid a fost folosită ca pretext pentru a nu efectua avorturi în multe spitale și centre medicale publice și private.

Cele mai recente statistici sunt foarte grăitoare: în 2022, au fost efectuate 6 728 de avorturi la cerere, dintre care 4 131 în sectorul privat, aproape dublu față de sectorul public.

O cauză majoră este afluxul de fonduri din partea grupurilor evanghelice ultraconservatoare din SUA în România, fie direct către biserici (atât protestante, cât și ortodoxe), fie prin intermediul ONG-urilor care promovează abstinența și non-avortul, precum și al influencerilor din social media.

În acest context, este important să păstrăm vie memoria decretului din 1966, prin colectarea poveștilor miilor de femei care au fost nevoite să facă avorturi ilegale în perioada 1966-1989 și ale rudelor celor care au murit.

C. Violența domestică este răspândită, în special în zonele rurale. În cel mai recent studiu pe această temă, din cele 27.000-40.000 de cazuri de violență în 2020, 54% dintre acestea s-au petrecut în zonele rurale. Cauzele sunt multiple și, în mod interesant, Poliția Română are o analiză bună a motivelor pentru care se întâmplă: se menționează rolurile tradiționale de gen în care bărbații domină femeile, acceptarea de către societate a violenței ca modalitate de rezolvare a conflictelor și sărăcia; cu alte cuvinte, capitalismul și patriarhatul. Insă autoritățile statului, în mod evident, nu folosesc acești termeni cheie, ci doar pun problema ca fiind ceva inevitabil aproape, tradițional, inherent societății.

Principala problemă este, însă, că statul (și, bineînțeles, Poliția) nu ajută victimele violenței domestice, ci se bazează mai degrabă pe ONG-uri care au fonduri reduse pentru a aborda această problemă. Adăposturile pentru victimele violenței domestice sunt insuficiente, iar cele care există nu permit șederi pe termen lung. Unele ONG-uri încearcă să aibă o abordare pe termen lung pentru a ajuta victimele (oferind adăpost, sprijin psihologic, precum și ajutor pentru a găsi un loc de muncă și pentru a deveni independentă din punct de vedere financiar), însă este nevoie de mai multe fonduri pentru ca asta să fie sustenabil.

Această lipsă de sprijin le determină pe femei să caute sprijin ad-hoc pe grupurile de Facebook despre ofertele de închiriere, unde solicită opțiuni de închiriere la un preț mai mic. Răspunsurile în aceste cazuri variază de la sprijin dacă victima este considerată ca fiind merituoasă (ne-romă, „harnică”, în vârstă de 30 de ani), la dispreț dacă victima este de origine romă sau foarte tânără, până la ofensă directă (bărbați care propun să adăpostească victimele în schimbul unor servicii sexuale).

Protest contra limitării accesului la avort

Munca sexuală, vândută ca împuternicire în neoliberalism

În urma Restaurației capitaliste din 1989, România a devenit o țară în care femeile sunt simple obiecte de consum, un număr semnificativ de femei sărace și vulnerabile ajungând să fie traficate de rețelele internaționale de crimă organizată. Traficul de persoane rămâne o provocare majoră în România, însă importanța sa a scăzut în comparație cu anii 1990 și începutul anilor 2000, datorită îmbunătățirii nivelului de trai și a faptului că munca sexuală este canalizată mai mult către videochat, ceea ce face oarecum mai sigură practicarea acestui tip de muncă.

Studiourile angajează modele în calitate de „liber-profesioniste” (oarecum similar cu Uber și economia de platformă) și se prezintă ca împuternicind femeile și încurajând antreprenoriatul feminin, păstrând astfel linia limbajului și a propagandei neoliberale.

Diferența de remunerare între femei și bărbați: în sfârșit o veste bună în România

În 2020, România se situa pe locul 2 în UE în ceea ce privește diferența dintre venitul mediu sau venitul salarial al unei femei și cel al unui bărbat (2,4%), imediat după Luxemburg (0,7%) și mult mai puțin decât media UE (13%).

Aceasta este o moștenire clară a perioadei economiei planificate, în care salariile erau strict reglementate, discriminările de gen fiind inexistente în practică. Desigur, salariul minim de astăzi, de aproximativ 350 de euro/lună, este cu mult sub nevoile muncitorilor (de orice gen).

Marșul „Împreună pentru Siguranța Femeilor”

Mișcări de masă și proteste, sau lipsa acestora

Există o lipsă clară de mișcări de masă în România în sprijinul drepturilor femeilor și ale altor minorități vulnerabile; cu toate acestea, unele marșuri și evenimente au totuși loc. Pe lângă protestele de 8 Martie, demonstrații minore organizate de diverse ONG-uri feministe și autorități publice (polițiștii opresc femeile în trafic pentru a le oferi flori, nu amenzi!), a existat o campanie interesantă condusă de o rețea de ONG-uri feministe, Rețeaua Română pentru Prevenirea și Combaterea Violenței împotriva Femeilor (VIF). Ultimul Marș pentru siguranța femeilor a avut loc pe 23 octombrie 2022 sub sloganul „Ne-am săturat de vorbe goale, vrem servicii sociale!”.

ONG-urile au cerut mai multă finanțare publică pentru servicii de asistență socială pentru victimele violenței de gen și pentru programe de educație, formare și conștientizare. De asemenea, au avut loc proteste mai punctuale, cum ar fi protestul „Cade Una, Cădem Toate”, organizat de diverse organizații feministe ca răspuns la uciderea a două adolescente în 2019. O expoziție online despre un deceniu de mișcări feministe a fost realizată de un colectiv de ONG-uri.

Cu toate acestea, este nevoie ca în România să ia naștere mișcări de masă mai ample pentru a atrage atenția asupra problemelor cu care se confruntă femeile, și cu o perspectivă mai socialistă.

Organizații și personalități feministe din România și abordarea lor

În ultimul deceniu a avut loc o creștere a numărului ONG-urilor feministe în România, mai ales datorită finanțării din fonduri europene și din granturi nordice. Deși majoritatea acestor ONG-uri sunt destul de burgheze și academice în abordarea lor, activitățile lor în practică sunt benefice și uneori semnificative, dacă le comparăm cu lipsa de acțiune din partea autorităților publice. Principalele ONG-uri sunt:

Centrul FILIA (feminism, violență)
FRONT (feminism)
ANAIS (violență de gen)
E-Romnja (specializată în problemele femeilor rome)
Transcena (abuz de substanțe, femei încarcerate)
Centrul Parteneriat pentru Egalitate (CPE)
Rețeaua Română pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor (VIF)

Cu toate acestea, pericolul „înlocuirii” statului și a obligației acestuia de a aplica politici sociale există în permanență. Bineînțeles că trebuie să acționăm atunci când femeile din clasa muncitoare sunt în pericol, dar în același timp trebuie să ne extindem cererile pentru ca statul să-și asume rolul.

Figuri proeminente recente ale feminismului din România provin din mediul academic în principal, atât din dreapta sau centrul politic, cum ar fi Mihaela Miroiu, cât și mai mult din stânga socialistă, cum ar fi Oana Uiorean, Laura Sandu sau Nicoleta Moise de la revista feministă Cutra (un termen depreciativ la adresa femeilor, revendicat).

Cu toate acestea, cea mai mare parte a abordării feministe recente din România are un caracter burghez, fiind modelată după șabloane academice occidentale și strâns legată de politicile identitare, înăbușind astfel o dezbatere sănătoasă asupra domeniilor mai controversate ale feminismului. Pentru o îmbunătățire, este necesar să lansăm campanii publice care să vorbească mai mult despre figurile feministe socialiste din perioada sovietică și presovietică, precum Alexandra Kollontai, Rosa Luxembourg sau Ana Pauker, și să reînviem memoria unei abordări diferite a feminismului, rămânând în același timp ancorate în realitățile luptelor de astăzi.

Pe 9 martie, o dezbatere online este organizată de prof. Enikő Vincze, figură proeminentă a luptei pentru locuințe, împreună cu Oana Uiorean și Laura Sandu, despre o perspectivă socialistă asupra feminismului, o premieră în peisajul stângii din România, care dă semne de speranță.

Avem un drum lung de parcurs, dar suntem încrezătoare că, la fel ca în cazul țărilor din întreaga lume, mișcarea feministă se va impune și va obține câștiguri și în România. În același timp, ne asumăm să luptăm pentru ca aceasta să capete caracteristici radicale și socialiste. Femeile trebuie să discute modalitățile de organizare și luptă pentru revendicările feministe. In fine, trebuie deschisă o discuție între activiști, mișcări sociale, sindicate de luptă și fiecare colectiv din țară în jurul modului în care să se susțină revendicările și luptele feministe.