Lecțiile lui Mai ’68

De-a lungul lunii mai am studiat în cadrul unui cerc de discuții lucrarea The Lessons of May 1968 de Ernest Mandel. Am găsit textul de actualitate pentru că situația care face obiectul analizei este în sine actuală, în ciuda imaginii comune trezite de evocarea lui Mai 1968.

În film și literatură, de abia ulterior în istoriografia sau publicistică, se conturează un anumit tablou al momentului Mai 68 ca o răbufnire studențească determinată mai mult de angoasele sexuale și generaționale ale tinerilor, mai puțin de alienarea resimțită de aceștia în capitalism. Indiferent de meritele lor artistice opere ca Diavolul, probabil de Robert Bresson, Clasa muncitoare merge în Rai de Elio Petri, Insuportabila Ușurătate a ființei, de Milan Kundra, Visătorii de Bernardo Bertolucci, Pădure Norvegiară de Haruki Murakami, The French Dispatch de Wes Andersson, prezintă sfârșitul anilor 1960, începutul anilor 1970 ca un moment în care tinerii intelectuali își descoperă sexualitatea și caută să-și afirme independența față de adulți clamând lozinci pe care nu le înteleg, luptând, chipurile, pentru niște muncitori care se uită la ei ca la niște extratereștri. Așa au prezentat situația conservatorii contemporani momentului, liderii partidelor comuniste osificate, cât și figurile oportuniste care s-au ridicat din rândul mișcărilor contra-culturale. Așa ajunge înțeles acum valul de proteste și greve care s-a zdrobit în 1968 de digul societății burgheze. Tinerii studenți, obligatoriu privilegiați, și-au consumat pulsiunile erotice și nevoia tinerească de rebeliune, după care au putut fi integrați în rândul clasei conducatoare pentru a o împrospăta și reproduce.

Textul lui Mandel reprezintă în schimb receptarea evenimentelor de către un observator lucid politic, capabil să pună evenimentele în perspectivă istorică și să le lege de transformările socio-tehnice care se petreceau în societate, fără a fi vrăjit de ele. De interes sunt fenomenele numite, în literatura perioadei, drept neo-capitalism, care nu reprezintă altceva decât dezvoltarea organică a fazei monopoliste a capitalismului spre planificare prin intermediul statului pentru a asigura o rată cât mai mare a profitului și un ritm cât mai rapid al amortizării capitalului fix. Nimic din ce se petrece în perioada asta nu reprezintă depășirea contradicțiilor capitalismului sau deturnare logicilor capitalului, ci doar ameliorarea unor efecte, fără a suprima tendințele fundamentale, care se vor manifesta în alte moduri. Câteva caracteristici ale neo-capitalismui sunt planificarea industrială și comercială, cuplarea progresului tehnologic în industrie cu sectorul militar, tendința spre ocuparea completă a forței de muncă. Efectul structural cel mai pregnant al politicilor neo-capitaliste este creșterea inflației care, din moment ce planificarea se face în primul rând pentru a asigura profitul, pentru a fi compensată va determina stoparea investițiilor productive, creșterea ratei șomajului, încheierea politicilor statului social.

Deși în reprezentarea populară a evenimentelor din anii 1960 luptele pentru drepturi democratice, protestele studențești împotriva Războiului din Vietnam, luptele muncitorești și experimentele contra-culturale cu noi forme de organizare socială apar ca fire distincte, independente și de-a dreptul paralele unele față de altele, Mandel surprinde în cazul lui Mai 68 tocmai înnodările și convergenețele potențial revoluționare ale tuturor acestor linii de luptă. Am completat schița sa cu contextul mișcării pentru independența Algeriei și cu unele aprecieri care nu se puteau face decât după ce evenimentele s-au consumat.

Studenți vs muncitori?

Rareori amintit în spațiul internațional, Războiul din Algeria a avut consencințe profunde asupra Franței, precipitând căderea Celei De-a Patra Republici, revenirea lui Charles de Gaulle la putere, militarizarea societății și influxul a aproape un milion de francezi algerieni. Statul francez se raporta la algerienii imigranți cu agresivitate și scepticism, înțelegându-i ca pe o a cincea coalană a Front de libération nationale, fiindcă mulți muncitori imigranți, dar nu numai, au participat de-a lungul timpului la manifestații în favoarea independenței Algeriei. O descriere paranoică, iar dacă are un sâmbure de adevăr, este doar din cauză că statul francez a ales să producă situația respectivă din moment ce până în ultimul moment autoritățile, confruntate cu schimbările în opinia publică, au optat pentru reprimarea populației în loc să acționeze în direcția voită de popor. Pe 17 Octombrie 1961 poliția a omorât mai mult de 300 de algerieni, fiindcă marșul la care participau a depășit ora stingerii impusă explicit algerienilor. După ce Algeria și-a câștigat independența în 1962 imigrația din nordul Africii a început să fie reglementată din ce în ce mai intens astfel încât în 1968 80% din imigranții oficiali nu aveau decât un permis temporar de muncă, pe lângă mulți alți imigrați ilegal. Peste 75.000 de imigranți trăiau in 225 de bedonvilles de la periferiile marilor orașe.

Studenții, muncitorii francezi și cei imigranți sunt trei categorii demografice distincte, cu probleme aparte, între care se produc uneori tensiuni, însă tensiuni rezolvate prin descoperirea aparținerii comune la clasa muncitoare. În ceea ce privește relațiile de muncă, locul de muncă era probabil spațiul unde integrarea socială a imigranților se realiza cel mai bine prin relațiile de camaraderie dezvoltate cu colegii lor francezi, resimțind cel mai acut exploatarea la locul de muncă. Studenți și intelectuali au organizat campanii anti-rasisite, au propus în 1959, 1963, respectiv 1967 proiecte de lege pentru a ameliora drepturile imigranților și au organizat campanii care să ajute muncitorii migranți să inițieze greve. Războiul de șase zile din 1967 a contribuit la radicalizarea multor tineri algerieni din Franța. Mulți studenți au participat în manifestațiile pentru independența Algeriei, ulterior mutându-și atenția împotriva Războiului din Vietnam. Nu în ultimul rând, statutul de elită al studentului a suferit prin orientarea studiilor universitare către piața muncii. În anii de după război numărul studenților a crescut de la 60.000 la 500.000, dar condițiile în sălile de curs și în internate se înrăutățeau, orarele deveneau din ce în ce mai încărcate, iar în ciuda retoricii modernizării, în campusuri încă dominau reguli de cazon. De asemenea, după terminarea studiilor majoritatea studenților intrau în câmpul muncii, unde se confruntau cu locuri de muncă prost plătite, sub calificările obținute.

Dacă aceste categorii sociale aveau dificultăți din a se consolida ca o singură clasă, ba chiar se plasau în relații de antagonism, cea mai mare parte din vină cădea asupra instituțiilor care le reprezentau, chipurile, interesele. Încărcarea programului de studiu, segregarea pe gen a facilităților din campusuri sau controalele în camerele de cămin erau nu doar expresia unei culturi universitare conservatoare, ci și moduri de a modera militanța tinerilor, de a-i împiedica să se organizeze, să circule literatură radicală, să se adune indiferent de ramura de studiu. Prin definiție, imigranții erau lipsiți de reprezentare politică și sindicală, fiind în general lipsiți de posibilitatea de-a fi membri de sindicat, fără a beneficia de pensii, ajutor de șomaj sau asigurări de sănătate. Nici tinerii, atât studenți, cât și muncitori, nu erau reprezentați politic din cauza vârstei minime de vot de 21 de ani și a registrelor electorale actualizate cu întârzierie. Chiar dacă ar fi avut drept vot, este discutabil dacă ar fi avut cu cine vota. Relația dintre Partidul Comunist din Franța și independența Algeriei este deopotrivă emblematică și simptomatică pentru integrarea partidului în politica oficială. Deși inițial având un rol progresiv în lupta pentru independența Algeriei, acea perioadă apusese de mult în anii 1960, iar PCF nu avea probleme din a chema poliția pentru a reprima manifestări. Reacția partidului față de mișcarea de decolonizare a îndepărtat tinerii, aceștia gravitând în jurul organizațiilor la care aveau acces, cum ar fi Union Nationale des Étudiants de France, condusă de Jacques Sauvageot.

Așadar, încercarea statului francez de a produce un capitalism fără capitaliști a reușit să producă un stat centralizat, care pentru trei decenii a menținut pacea socială prin integrarea sindicatelor și a marilor partide radicale în birocrația administrativă și parlamentară. Nu s-a reușit însă depășirea contradicțiilor capitalismului, a alienării resimțite de muncitori din cauza acumulării de capital, a nevoii capitalului monopolist să practice exportul de capital, a formării unor populații de surplus, a proletarizării constante a categoriilor de muncitori care la un moment dat prestau muncă calificată. Dacă statul s-a asurzit față de problemele locuitorilor Franței, nu înseamnă că ele au dispărut. Dacă sindicatele și partidele radicale au ezitat, ulterior au refuzat, în misiunea lor de a ajuta clasa muncitoare să se coordoneze conștient în vederea împlinirii misiunii sale istorice, nu înseamnă că au și dispărut condițiile care determină muncitorii să iasă în stradă.

Începutul lui mai 68

Mai 1968 reprezintă doar apogeul unei perioade tensionate, anticipate cu aproape un an înainte. Încă din 1967 muncitorii, în general, încep să țină greve și altfel de acțiuni în uzine, siderurgii, dar și în sectorul public. În primă fază sindicatele însele cer grevele sau le susțin odată ce sunt declarate, dar au revendicări minimale, cum ar fi îmbunătățirea condițiilor de muncă, creșteri salariale și revenirea la ziua de muncă de 40 de ore – care după război a tot alunecat spre 45-46 de ore. În iunie 1967 Peugeot cheamă jandarmii pentru a sprage o grevă, ceea ce rezultă în uciderea a doi muncitori.

Pe 22 martie 1968 sediul conducerii universității de la Nanterre este ocupat de studenți cu o sumă de revendicări, de la încetarea segregării căminelor, până la încetarea intervențiilor militare franceze în Vietnam. Ia naștere mișcarea 22 martie, iar Daniel Cohn-Bendit se remarcă ca lider. Universitatea îl exmatriculează, ceea determnă majoritatea cadrelor didactice să treacă de partea studenților. Pe 2 mai universitatea se închide. Pe 3 mai studenții de la Sorbona organizează un protest de solidaritate, reprimat de poliție, soldat cu arestări. Pe 6 mai, cea mai mare organizație studențească din Franța organizează un marș reprimat de jandarmerie. În urma acțiunii 739 din protestatari sunt spitalizați, alte sute arestați. Administrația De Gaulle cenzurează presa și radioul, însă vestea despre reacția autorităților se răspândește.

Pe 16 mai mii de elevi de liceu și studenți au ridicat baricade în cartierul Latin – folosit adesea pentru proteste împotriva războiului –, s-au luptat cu jandarmeria sub privirile locatarilor din zonă, îngroziți de sălbăticia forțelor de ordine. Tinerii au ținut spațiul sub control până dimineață când jandarmeria a spart baricadele. Ca răspuns la violențele forțelor de ordine, la presiunea membrilor, Confédération Générale du Travail declară grevă generală, iar pe 13 mai 9 milioane de muncitori se opresc din lucru pentru o oră. În timpul grevei, Sorbona este ocupată, urmează restul universităților din țară. Prin voci ca ale lui Georges Marchais și Waldeck Rochet Partidul Comunist minimizează evenimentele și anunță că vede în studenți doar o mână de agitatori aventuriști, anarhiști și troțchiști. Deși greva generală se încheie oficial, mulți muncitori ori nu se întorc la muncă, ba chiar încep să ocupe fabricile. Pe 16 mai 1000 de studenți mărșăluiesc spre fabrica Renault de lângă Paris, dar sunt împiedicați de conducerea sindicatului din a intra în fabrică și a interacționa cu angajații în ciuda interesului muncitorilor, mai ales a celor tineri. Pe 17 mai 200.000 de muncitori sunt încă în grevă, peste o săptămână numărul acestora ajunge la 10 milioane.

Peste tot în țară muncitorii se organizează în comitete de acțiune, clădirile universităților sunt transformate conform nevoilor protestatarilor: de la spații pentru dezbateri publice, ședințe de coordonare, ateliere pentru postere și pancarte, până la saloane improvizate de spital. În Brest, muncitorii de la fabrica CSF produc stații radio prin care protestatarii să se poată coordona. În Vitry greviștii încep să stabilească relații directe de schimb cu fermierii. Tipografii din Paris au insistat asupra unor schimbări editoriale în Le Figaro și au refuzat tipărirea ziarului Le Nation, din cauza atacurilor asupra grevei. Muncitorii de pe șantierul naval de la Rouen au luat sub pază studenții care vindeau literatură revoluționară, ferindu-i de jandarmi. În Nantes muncitorii și studenții administrează practic orașul timp de o săptămână gestionând traficul, emițând propriile tichete în locul francului, coordonându-se cu fermieri pentru a obține alimente cât mai ieftine, curățând gunoiul și alte activități. Astfel de solidarizări, care în multe dintre cazuri au luat forma unor adevărate înnodări de forțe, ar fi fost de neconceput dacă acțiunile studenților ar fi luat exclusiv forma ezoterismelor situaționiste și deconstructiviste fără apetit pentru racordare la organizarea producției.

O revoluție ratată

Dacă Mai 1968 apare ca o confruntare între studenți și muncitori, este doar o confruntare între tineri și organizațiile – marile partide radicale, principalele sindicate – care își arogă rolul de reprezentanți ai muncitorilor chiar și în timp ce exclud din ce în ce mai multe persoane din rândurile celor pentru care chipurile luptă și obțin din ce în ce mai puține în urma victoriilor. Dacă Mai 1968 apare ca o luptă între tineri și adulți, nu este vorba despre un tineret abstract și etern, ci de un tineret militant, care dorește schimbarea stării de fapt, care a fost lăsat prea multă vreme în afara structurilor și instituțiilor al căror rol este gestionarea vieții economice și politice. Însă refuzul acestor instituții de a susține participanții la manifestații, ocupații sau greve și-a spus cuvântul. Studenții și muncitorii cei mai militanți nu erau nevoiți doar să producă noi forme de organizare a societății, să-și armonizeze înțelegerile eclectice pentru a se putea coordona sau să convingă muncitorii pentru care revoluția nu părea un imperativ, dar trebuiau să facă toate acestea și împotriva unor organizații mari și mature care, insistând că vorbeau în numele clasei muncitoare, cereau încetarea grevei.

Președintele Charles De Gaulle s-a aflat în afara țării în timpul lunii mai, apogeul evenimentelor prinzându-l în România ceaușistă. Pe 29 mai într-o bază militară a Germaniei de Vest cochetează chiar cu o intervenție militară pentru a opri greva. În cele din urmă, convins de Georges Pompidou, De Gaulle dizolvă pe 30 mai Adunarea Națională și anunță organizarea de alegeri anticipate pe 23 iunie. Deja CGT putea concepe finalitatea momentului doar prin prisma încheierii grevelor prin acceptarea revendicărilor greviștilor de către angajator. Odată cu anunțarea alegerilor, obținerea unor înțelegeri între greviști și angajatori părea cu atât mai importantă. Marile sindicate negociază revendicări ridicol de mici în comparație cu forțele strânse, iar încetul cu încetul fabricile și șanteriele își reiau activitatea. După ce primele întreprinderi se redeschid, poliția reia asaltul asupra celor încă în grevă, accelerând procesul. Energiile spontane ale maselor se epuizează, iar în afara celor de pe baricade, toate forțele sociale văd în alegeri rezolvarea situației. Însă cum Mai 1968 a început mult mai devreme, s-a și terminat mai târziu. La începutul lunii iunie 5 milione de muncitori încă sunt în grevă. Poliția încearcă să spargă grevă de la fabrica Renault, însă, cu ajutorul studenților, muncitorii mai rezistă câteva zile.

PCF nu numai că marșează în campanie pentru ordine și împotriva anarhiei, adică împotriva celor care cu câteva săptămâni înainte încă erau pe baricade, unele chiar proprii, dar eșuază și să negocieze o platformă comună cu socialiștii din Fédération de la gauche démocrate et socialiste. Pierzând încrederea populației prin comportamentul din timpul grevei generale, prin propunerile lor, dar și dezavantajați de sistemul electoral francez, atât comuniștii, cât și socialiștii pierd câte jumătate din locurile din Adunarea Națională, rămânând doar cu 34 de locuri, respectiv cu 57, în timp ce dreapta gaullistă câștigă 46,39% din voturi și peste 350 din locuri, adică 73,7 1% din Adunarea Națională. Îngreunați din start de repartiția nereprezentativă a locurilor în Adunarea Națională, marile partide de stânga au crezut că e mai important să câștige voturile unei ipotetice „majorități tăcute”, chiar și cu prețul trădării celor pe care ar fi trebuit să-i reprezinte. S-au înșelat.

Deznodământ

Bineînțeles că eșecul PCF de a urma masele în acțiune, de a fi organul prin care se organizează și de a le ancora la o întreagă tradiție revoluționară precede momentul mai 1968. Bineînțeles că partidul ar fi putut participa mai viguros în luptele pentru drepturi democratice, ar fi putut contesta linia Moscovei, ar fi putut cultiva credibilitate în rândul tuturor celor care muncesc, ar fi putut pregăti cadre, și-ar fi putut pregăti membrii pentru preluarea puterii și transformarea societății. Nimic din toate acestea nu ar fi însemnat că a împinge ocupațiile și grevele într-o adevărată revoluție ar fi fost mai puțin prematură în orice alt caz. Sarcina lor era să o facă oricum. Ar fi greu să ne imaginăm situații în care preluarea puterii este mai puțin pucistă și aventuristă decât în contextul unei greve generale cu zece milioane de muncitori care ocupă ateliere, fabrici, şantiere şi chiar oraşe. Cu atât mai greu de imaginat este cum s-ar ajunge în acele situații fără trecerea printr-o astfel de fază caracterizată mai degrabă prin spontaneitate şi căutări. Doar din cadrul haosului apare nevoia de organizare, doar din confuzie se trezeşte nevoia planificări, doar din efervescență pot răsări rezolvări noi care răspund necesităților nesatisfäcute de actualul sistem. Mandel doar întărește concluzia care era clară Rosei Luxemburg încă de la finalul secolului al XIX-lea, anume că proletariatul nu poate prelua puterea altfel decât prematur. Proletariatul va trebui să preia puterea prea devreme de mai multe ori până o va câștiga complet. Eșecul de a anticipa greva generală din mai nu putea fi corectat prin amânarea momentului preluării puterii, căci decizia era deja luată de muncitorii și studenții care, în ciuda spontaneității activității lor, contestau puterea de stat preluând controlul asupra producției și logisticii, stabilind relații cu fermierii, educându-se, testând limitele puterii capitalului.

Eșecul nu a fost doar al Partidului Comunist din Franța, dar liderii și membrii săi au ales calea greșită într-un punct de cotitură delegitimând forma partidului de masă pentru generații din întreaga lume vestică. După refuzarea participării la momentul revoluționar energiile radicale nu s-au risipit. Întărit de victoria electorală, în 1969 De Gaulle organizează un referendum pentru restructurarea administrativă a țării, și transformarea Senatului într-un simplu for consultativ, adică parlament unicameral. Referendumul pică, nu findcă senatul era o instituție iubită de poporul francez, ci pentru a-l pedepsi pe De Gaulle, care își dă demisia în urma rezultatului, accelerând reorganizarea politicii franceze. Georges Pompidou îl succede pe De Gaulle și prezidează reforme modeste, dar față de care este sceptic. Din 1974 până în 1981 creștin-democratul Valéry Giscard d’Estaing conduce Franța, susținut de o coaliție de dreapta eclectică, însă anti-gaullistă. Stânga franceză este de asemenea forțată să se reconfigureze în urma evenimentelor din 1968. În urma dezastrului electoral FGDS se dizolvă, iar François Mitterrand înființează Partidul socialist care absoarbe cele mai reformiste eneregii populare. Din 1981 ajunge la putere continuând reforma socială și administrativă începută de d’Estaing, cerută de populație. Ambițiile îi sunt însă curmate la un prim nivel de analiză de o economie în proces de dezindustrializare și de o piață mondială zdruncinată de șocurile Volker, acestea fiind însă numai expresii concrete ale contradicțiilor capitalismului, contradicții care nu pot fi reformate.

Cele mai militante și radicale elemente au ales, de abia după Mai 68, calea aventurismului și terorismului, atrăgând represiunea disproporționată din partea forțelor de ordine și oferind oportunități presei liberale pentru propagandă anti-comunistă. De abia după ce activitatea sindicatelor a fost redusă la un număr de revendicări modeste, după ce partidele comuniste și socialiste au abandonat luptele pentru drepturi democratice și eliberare națională, după ce s-au pus de-a curmezișul în fața unei posibile revoluții, iar revoluția însăși a fost redusă la violență, atentate cu bomba, asasinate și luări de ostatici, de abia atunci apar toate fenomenele maligne asociate anilor 1960 de la postmodernism, politici identitare, recuperarea limbajului radical în cadrul societății burgheze, până la apatia generalizată a muncitorilor și neîncrederea în capacitatea lor de a făuri o lume nouă, deși muncesc zi de zi pentru a produce și reproduce lumea în care trăiesc deja.