Pe 1 februarie, am discutat cu personalul din învățământ care picheta Guvernul despre problemele cu care se confruntă. Condiția lucrătorului din educație nu este nici pe departe una avantajoasă: salarizarea insuficientă și crizele amenință nivelul de trai al angajaților, contractul de muncă limitează posibilitățile de organizare a unei greve, iar solidaritatea între profesori și elevi e înlocuită de un antagonism care, spun protestatarii, e întreținut în mod voit.
Protestul, o mobilizare inter-sindicală a aproximativ o mie de angajați din învățământ, are la bază nemulțumirea cu privire la salariile inadecvate contextului de criză. Deși aplicarea legii-cadru a fost revendicarea principală, mai multe nemulțumiri erau vizibile. Protestatarii au subliniat importanța socială a muncii lor și s-au plâns de subfinanțarea educației, de lipsa de solidaritate a elevilor și studenților și de costurile de trai tot mai ridicate.
Între timp, liderii sindicali au fost chemați la negocieri, iar Guvernul a promis că va rezolva problema salarizării personalului nedidactic în termen de 2 săptămâni. Ca urmare, protestele au fost sistate. Ce consecințe au acest tip de abordări din partea birocrației sindicale vom aprofunda imediat.
Ceea ce împărtășim mai jos, și ceea ce constituie baza observațiilor și propunerilor noastre, am aflat de la sindicaliștii prezenți.
Traiul angajaților, tot mai dificil
Legea-cadru 153/2017 stabilește un sistem de salarizare pentru personalul din sectorul public. Personalul nedidactic din învățământ este, însă, singura categorie de angajați din sistemul public pentru care nivelul salariului de bază nu s-a ridicat la nivelul prevăzut în această lege pentru anul precedent—aceasta fiind și prinicipala revendicare a protestului. Conform participanților, unele cadre non-didactice nu au nici măcar salariul minim în mână, iar multe dintre acestea nu dispun de salariul mediu.
Nici cadrele didactice nu stau cu mult mai bine: acestea susțin că nivelul salariului prevăzut de Legea-cadru 153/2017 nu reflectă importanța socială a muncii lor și s-au plâns de riscurile expunerii epidemiologice, pentru care nu au primit sporuri adecvate. Salariile din învățământ nu au fost indexate, sindicaliștii susținând că acestea ar fi plafonate din 2020, iar creșterile anterioare au reprezentat plata unor datorii ale guvernului.
Crizele recente au împins muncitorii din educație în pragul sărăciei. S-a prezentat factura în valoare de 1300 de lei a unui angajat pentru care nivelul salariului începe de la 1400 de lei.
Subfinanțarea, o problemă recurentă
Participanții la protest au declarat că au observat un declin al sistemului de învățământ după anii ’90. Subfinanțarea acestuia este cauza principală, iar lipsa de dotări, de experți și de personal bine pregătit își spune cuvântul. Atunci când se decide alocarea bugetului, educația este ultima prioritate a decidenților.
Procentul din PIB alocat educației este mai mic decât în realitate, acesta fiind de numai 2,1% conform participanților la protest. Valoarea de 3,2% este, deci, o reprezentare frauduloasă, calculată prin includerea taxelor plătite de studenți și a altor venituri asemănătoare în suma finală. Una dintre revendicările adiționale consta în alocarea a minim 6% din PIB-ul României pentru educație.
Bugetul alocat educației este mai mic decât cel destinat înarmării, fapt de care mai mulți protestatari s-au plâns. Participanții au subliniat importanța socială a muncii lor și a educației publice. “Deschizi o școală, închizi un penitenciar”, ne spune unul dintre ei.
Din cauza lipsurilor bugetare, s-au luat măsuri de reducere a personalului, ceea ce înseamnă că unii muncitori au fost disponibilizați.
Solidaritatea între elevi și profesori, inexistentă
Nicio organizație de elevi sau studenți nu a fost prezentă la protest și nu s-a solidarizat cu protestul, din ceea ce cunoaștem până la acest moment. Organizațiile cărora le este recunoscută o calitate reprezentativă, precum Consiliul Național al Elevilor, au evitat complet subiectul.
Am încercat să aflăm de la participanți de unde vine această lipsă de solidaritate. Ni s-a explicat că sistemul întreține mai degrabă o dezbinare între elevi și profesori—atmosferă dominantă în școlile românești. Responsabilitatea relației cu părinții sau cu elevii ar reveni în întregime școlii și profesorilor. Însă ne putem imagina ușor cum un sistem debilitat de subfinanțare și de consecințele sale nu este capabil să cultive astfel de relații în avantajul ambelor părți implicate.
Unul dintre participanți a vorbit despre situația din Ungaria, unde elevii au organizat o serie de proteste din cauza lipsei finanțării adecvate a sistemului de învățământ. Protestatarii nu sperau însă la astfel de mișcări de masă în contextul românesc.
Lider chemat la discuții, proteste sistate
Am întrebat protestatarii ce cred despre posibilitatea unei greve generale, în caz că revendicările nu le sunt ascultate. Însă ni s-a explicat că asta nu ar fi o opțiune, pentru că unele clauze ale Contractului Colectiv de Muncă incapacitează organizarea unei greve generale a profesorilor. În caz contrar, există riscul anulării contractului. Unii dintre participanți consideră, din această cauză, că acesta ar trebui denunțat.
În final, liderul FSE “Spiru Haret” a fost chemat la discuții cu o delegație condusă de Ministrul Educației. Guvernul a promis că în “1-2 săptămâni” va rezolva problema salarizării personalului ne-didactic, ceea ce ar însemna ca salariile acestora să atingă maximul prevăzut de legea 153/2017. Totuși, așa cum explică și liderul, este vorba de o creștere cu 20% a unor salarii foarte mici—un pas important, dar insuficient în direcția corectă.
Ca urmare a acestor negocieri, liderii de sindicate au decis să oprească protestele în aceste săptămâni.
Pe 8 februarie, FSLI a semnalat un nou risc pentru angajații din învățământ. Aceștia ar fi putut să nu-și primească salariile la timp, din cauza eșecului de livrare a programului informatic de calcul salarial EduSal către unitățile de învățământ. Pentru a evita noi nemulțumiri, Ministerul a livrat programul către unități în ziua următoare, însă cu mențiunea că acesta poate întâmpina “probleme neașteptate” și fără ca el să conțină modificările Codului Fiscal în vigoare.
Schimbarea incrementală nu e suficientă
După cum ne arată relatările participanților la protest, problemele sistemului educațional sunt multiple, iar eșecul salarizării adecvate a personalului ne-didactic pare să fi fost doar ultima picătură. Subfinanțarea, lipsa de solidaritate și democrație internă, precum și eșecul organizării colective, deplânse de participanți, nu se vor rezolva prin simple compromisuri cu Ministerul. În fapt, nici nu avem vreo garanție că Guvernul își va respecta promisiunea, sau că decizia finală va fi în avantajul angajaților.
Faptul că protestul a dus la o serie de negocieri și la o promisiune din partea Guvernului nu trebuie privit ca pe un semn de bunăvoință din partea acestuia, ci drept mărturie a puterii organizării colective a muncitorilor. Guvernul se teme de eventuale mișcări de masă, motiv pentru care va căuta să obțină compromisuri pentru a evita eventuale revolte și greve generale. Importanța rezolvării unor probleme punctuale nu este contestabilă. Însă, în momentul în care sindicatele decid să accepte soluții de compromis și să își oprească lupta pentru a beneficia de ele, asta se reflectă pe termen lung într-o frânare a luptei de clasă—fapt dovedit și istoric.
Realitatea este că puterea, în mod real, se află la clasa muncitoare – și nu la exploatatorii privați sau la statul capitalist. Niciun serviciu, public sau nu, nu poate funcționa fără muncitori. În asta constă puterea reală de negociere, nu numai în capacitatea de a obține diverse compromisuri de la sistem. Și este nevoie ca clasa muncitoare să devină conștientă de aceasta și s-o folosească. Orice victorie obținută pe această cale este o mărturie a forței sale colective.
Cum se poate salva învățământul românesc
Contractul Colectiv de Muncă prin care se restricționează posibilitatea organizării unei greve generale trebuie denunțat. Este inadmisibil ca lucrătorii din învățământ să nu aibă opțiunea de a-și folosi cea mai puternică armă în lupta pentru propriile interese. Denunțarea sa este responsabilitatea colectivă a angajaților, precum și responsabilitatea conducerii sindicatelor care luptă în mod real pentru aceștia.
Mai departe, se impune o mobilizare la firul ierbii în toate instituțiile de învățământ pentru consolidarea unor organizații sindicale puternice și capabile să pună în practică inclusiv o grevă generală, atunci când situația o cere. Este nevoie de o debirocratizare și de o democrație reală în interiorul acestora ca ele să reprezinte instrumente de luptă eficiente pentru toți angajații din sistem. Faptul că la mai multe greve suntem redirecționați către liderii de sindicat atunci când încercăm să stăm de vorbă cu oamenii arată că este loc de îmbunătățiri în ceea ce privește participarea democratică în interiorul acestor structuri.
Este nevoie de militantism în interiorul sindicatelor, pentru că scopul final nu sunt simple concesii acordate de sistem, ci controlul real al acestuia de către angajații care lucrează în el. În acest scop se poate instrumenta greva, ca prim pas. O conștiință de clasă capabilă să producă mai mult decât revendicări imediate și obiecții generaliste trebuie cultivată deopotrivă în rândul profesorilor și al elevilor.
De un demers similar de organizare este nevoie și în rândul elevilor și al studenților, unde momentan mișcarea de reprezentare este acaparată de organisme ultra-birocratice care sunt mai preocupate de PR și de a primi validare instituțională decât de a-i apăra pe cei care îi reprezintă. Asociațiile de elevi și studenți, pornite în ultimul timp ca reacție la această acaparare, pot reprezenta o fundație. Trebuie construite punți de solidaritate între acestea și sindicatele profesorilor, deoarece multe probleme din sistem sunt comune și e nevoie de unitate. Grevele și reacțiile comune ale elevilor, profesorilor și restului personalului, ocupațiile în școli și universități și alte demersuri similare pot asigura un nivel de presiune care nu poate fi ignorat.
Ulterior, în cadrul acestor forme de organizare la firul ierbii, se pot concepe revendicări cu conținut programatic prin care toți cei implicați în educația publică, angajați și beneficiari, să modeleze un sistem de învățământ în conformitate cu nevoile lor și sub administrarea lor.
O schiță a unui astfel de program, din perspectiva elevilor
Procesul pe care îl descriem nu este unul simplu, însă este necesar dacă dorim să ne construim un viitor în demnitate, într-o societate funcțională. Credem că un sistem public de educație, axat deopotrivă pe formarea profesională și pe valorificarea potențialului uman, nu pe a se transforma într-o simplă anexă a pieței libere, merită acest efort.