De ce naziștii nu erau socialiști

articol de Vladimir Borțun

E deja penibil să auzi oameni de dreapta silabisind numele complet al partidului nazist – Partidul Muncitoresc Național-Socialist German – ca pe o revelație istorică nemaipomenită. Dar este la fel de jenant când vezi parlamentari în toată firea, cu pregătire de economiști pe deasupra, că folosesc asta ca dovadă că naziștii „erau de fapt socialiști”. Dacă e să judecăm caracterul entităților politice după numele pe care și-l iau, atunci Coreea de Nord e într-adevăr o republică populară democratică. Sau poate nu. Faptul că naziștii au adoptat eticheta de „socialism” nu reflecta politica lor, ci spiritul epocii în care au apărut, în care ideile socialiste erau foarte populare în rândurile maselor pe care naziștii încercau să le atragă.

De fapt, nu numai că naziștii nu erau socialiști, dar erau profund anti-socialiști. În acest sens, trebuie să ne uităm la politicile concrete pe care le-au pus în aplicare de-a lungul celor 12 ani în care s-au aflat la putere. Asta dă cu adevărat măsura unei organizații politice, dincolo de orice artificii retorice.

Politici în interesul capitalului

Nu poți fi socialist fără să fii anticapitalist. Naziștii nu au rupt niciodată cu capitalismul și nici nu au încercat s-o facă. În ciuda unei retorici anticapitaliste superficiale în perioada lor timpurie, odată ajunși la putere, naziștii au urmat o politică economică deosebit de prietenoasă față de marile companii germane. Deși baza lor socială era preponderent formată din micii antreprenori, guvernul nazist a adoptat încă din 1933 o lege care obliga toate companiile să se alăture unui cartel privat deja existent. Asta a pregătit terenul pentru decretul din 1937, care a dizolvat toate companiile cu un capital mai mic de 40.000 de dolari și a permis crearea de noi companii doar dacă dispuneau de un capital de cel puțin 200.000 de dolari.

De altfel, naziștii au promovat atât de puternic interesele marilor afaceri, încât au mers împotriva curentului intervenționist din alte țări capitaliste avansate de după Marea Criză. După cum demonstrează acest articol din Journal of Economic History, „în timpul celui de-al Treilea Reich nu a avut loc aproape nicio naționalizare a firmelor private” și „au fost create foarte puține firme de stat”. Mai mult, Germania nazistă a fost prima țară care a efectuat privatizări în masă ale întreprinderilor de stat. De fapt, însuși termenul de „privatizare” provine din analizele de limbă engleză ale vremii asupra politicii economice de Reprivatisierung (re-privatizare, în traducere liberă) a guvernului nazist. După cum se documentează în detaliu în acest studiu,

„Este un fapt că guvernul nazist a vândut proprietatea publică asupra mai multor firme de stat la mijlocul anilor 1930. Aceste firme aparțineau unei game largi de sectoare: siderurgie, minerit, bănci, servicii publice locale, șantiere navale, linii maritime, căi ferate etc. În plus, furnizarea unor servicii publice care erau oferite de stat înainte de anii ‘30, în special servicii sociale și de asistența muncii, a fost transferată către sectorul privat.”

În plus, naziștii au distrus toate organizațiile independente ale clasei muncitoare, nu numai partidele politice, ci și sindicatele. Printre altele, au interzis dreptul de bază la negocieri colective. Ca urmare, lucrătorii au lucrat mai multe ore, iar PIB-ul pe cap de locuitor a crescut cu 60% între 1932 și 1939. În aceeași perioadă, însă, salariile reale au crescut doar cu 6%, în timp ce rata de rentabilitate a capitalului a crescut de la -5% la 15%. Aceste profituri au mers către proprietarii monopolurilor private și o elită managerială în ascensiune, un prototip al elitei corporatiste de azi. E ca și cum naziștii ar fi anticipat multe dintre elementele cheie ale neoliberalismului, promovat azi în România de oameni ca Năsui.

Așadar, trăsătura esențială a capitalismului, maximizarea profitului, a rămas caracteristica dominantă a economiei germane sub naziști. Chiar și când efortul de război s-a intensificat și statul a preluat un control mai mare asupra economiei, monopolurile private, precum IG Farben (azi Bayer) sau Siemens, și-au sporit profiturile, în mare parte pe baza muncii forțate din lagărele de concentrare. La un nivel mai fundamental, războiul în sine a fost mânat în principal de interesele imperialiste ale marelui capital german care atinsese stadiul de monopol la nivel național și avea nevoie de mai multă materie primă, mai multe piețe de desfacere, mai multă forță de muncă ieftină (sau forțată). Ca să parafrazez o zicală celebră, războiul e expansiune capitalistă prin alte mijloace.

În concluzie, nimic din ceea ce definește o economie socialistă nu a definit economia nazistă. Proprietatea publică era limitată, chiar și în raport cu alte țări capitaliste avansate ale vremii, ca Marea Britanie sau SUA. Planificarea economică, care s-a extins odată cu începerea războiului, nu a avut ca scop satisfacerea nevoilor sociale, ci pe cea a ambițiilor monopolist-imperialiste. Și, bineînțeles, orice fel de control democratic, fără de care socialismul nu este posibil, era în mod evident absent. În schimb, întreprinderile de stat au fost privatizate, organizațiile clasei muncitoare au fost desființate, iar profiturile monopolurilor private au crescut spectaculos. Așa-zisul „socialism” al naziștilor a fost, de fapt, capitalism pe pâine. 

O viziune anti-egalitară

Desigur, socialismul nu se reduce la o viziune asupra economiei. Această viziune își are sursa într-un angajament fundamental față de egalitatea socială. Asta înseamnă egalitate pentru toți oamenii, indiferent de sex, rasă, orientare sexuală sau religie. N-ai cum să fii socialist fără să fii egalitarist. A spune că naziștii nu erau egalitariști ar fi un eufemism. Barbarismul lor fără egal împotriva unor întregi categorii de persoane pe care le considerau „inferioare” (evrei, romi, persoane LGBTQ+, persoane cu dizabilități) își avea rădăcina într-un cult foarte asumat și ostentativ al inegalității. Naziștii au făcut o virtute și un principiu călăuzitor tocmai din lucrul pe care socialismul urmărește să îl abolească: inegalitatea socială.  

Nu în ultimul rând, socialismul este în mod inerent internaționalist, din motive obiective care țin de solidaritatea și unitatea de clasă la nivel internațional, indispensabilă în lupta împotriva unui sistem economic internațional. Altminteri, socialismul pur și simplu nu este fezabil. La polul opus, naziștii au îmbrățișat cea mai șovinistă formă de etno-naționalism din istorie, prin care au extins viziunea lor anti-egalitară la națiuni întregi (ceea ce face și mai aberantă, în ziua de azi, proliferarea grupurilor neo-naziste în țările de cultură slavă). 

În concluzie, nu, naziștii nu au fost socialiști. Dimpotrivă, au întruchipat exact opusul valorilor și politicilor centrale oricărei viziuni socialiste. Rolul naziștilor a fost, în definitiv, să apere interesele expansioniste ale capitalismului monopolist german. La fel ca fasciștii din toate epocile și țările, au fost de partea celor bogați și puternici. Atât populiștii de dreapta, cât și neoliberalii de azi nu sunt cu nimic diferiți în acest sens.