În ciuda ideii obscurantiste că în situația din Palestina vedem un conflict milenar, dacă nu etern, un irațional ciclu al violenței, realitatea este că asistăm la cea mai întunecată față a modernității. Asistăm la reproducerea și dezvoltarea unui stat prin colonizarea unui teritoriu care înainte de a fi ocupat trebuie pustiit și poate fi pustiit pentru că e deja tratat ca fiind pustiu. Dar numai imaginarea Palestinei ca un teren liber nu ar fi făcut din palestinieni intruși în propria țară, precum nici simpla declarare a indigenității acestora nu îi va elibera.
Acumularea capitalului
Din unele puncte de vedere, colonizarea Palestinei recapitulează fazele altor proiecte de colonizare, cum ar fi cele din SUA sau din Australia. Proiectul sionist a luat naștere pe fondul antisemitismului european din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. S-a petrecut pe un teritoriu locuit, dar a cărui populație nu era organizată sub forma unui stat burghez modern care să integreze suveranitatea teritorială cu administrarea populațiilor și resurselor de pe acel teritoriu. Palestina, fiind o regiune a Imperiului Otoman slab centralizată administrativ în acesta, se găsea, într-un anumit sens, liber din punctul de vedere al dreptului liberal. Primul mare val de coloniști a plecat din Europa de Est, strângând pe cei alungați de pogromurile periodice organizate în Imperiul țarist, dar și de persecuția generalizată din regiune. Printre pionieri se numără și membrii mișcării Bilu, care încearcă să pună bazele unor așezări agricole cooperative ca soclu al unor noi comunități evreiești autonome și independente. Ca în cazul celor mai multe așezări utopice din istorie, nepriceperea tehnică și neînțelegerea rolului diviziunii sociale a muncii condamnă experimentul. Majoritatea coloniilor sunt forțate la scurt timp să accepte ajutorul unor investitori ca Edmond de Rothschild care, pentru a asigura profitabilitatea întreprinderilor, le orientează spre profit acceptând inclusiv folosirea celei mai ieftine forțe de muncă disponibile, adică a celei arabe.
Deși au eșuat, aceste prime așezări anticipează apariția kibuțurilor câteva decenii mai târziu. Nachman Syrkin, Ber Borochov și Aaron David Gordon altoiesc lecțiile socialismului științific peste proiectul utopic veștejit, dându-i astfel o nouă viață. Din acel moment, colonizarea Palestinei devine atipică. Părinții sionismului socialist înțeleg că, pentru a trăi, oamenii trebuie să producă, dar că procesul de producție nu poate avea loc în absența unor condiții obiective. De aceea, începând cu al doilea val de colonizare apar structuri al căror scop este îndeplinirea acestor condiții. O primă astfel de structură este kibuțul.
Kibuțurile sunt așezări agricole egalitare, terenul și mijloacele de muncă fiind deținute colectiv de membrii comunității, deciziile privind dezvoltarea așezării și distribuirea produselor fiind luate prin democrație participativă, iar în unele cazuri chiar și creșterea copiilor făcându-se la comun. Mai puțin faimoase, dar mai numeroase, sunt moșavurile. În aparență de asemenea egalitare, acestea sunt organizate în jurul familiei ca unitate de producție și consum, semănând mai degrabă cu un sat tradițional, motiv pentru care reușesc să atragă imigranți care nu împărtășesc idealuri egalitare, ci sunt doar în căutarea unui trai mai bun, refuzat în țările de origine. Atât moșavurile, cât și kibuțurile au triplu scop. Au un scop economic acumulând capital productiv prin absorbția forței de muncă imigrantă. Au un scop politic, fiindcă, spre deosebire de primele așezări, kibuțurile și moșavurile sunt organizate în federații care încep să traseze pe teritoriul Palestinei arterele unei societăți. Au de asemenea și un scop militar, definind și delimitând teritoriul viitorului stat Israel.
A doua structură importantă este Histadrut. Înființată în 1920 ca o federație sindicală, Histadrut organizează muncitorii nu împotriva burgheziei, ci pentru formarea unui stat național sionist. Organizația descurajează folosirea forței de muncă arabe, păstrând astfel salarii ridicate pentru muncitorii evrei, ceea ce încurajează noi valuri de imigranți. Aflându-se la nivelul producției, Histadrut se găsește într-una dintre cele mai bune poziții pentru a absorbi donații și investiții internaționale, pe care le direcționează fie în noi activități productive, fie în reproducerea forței de muncă. Federația ajunge să gestioneze agricultură pe scară largă, firme de construcții, bănci pentru muncitori, dar și să creeze centre de instruire pentru noii imigranți, plasându-i ulterior în câmpul muncii. La o privire superficială, Histadrut pare să înfrângă logica pieței în folosul ideologiei. Dar ideologia nu are această putere. Rolul istoric al sionismului muncitoresc, înțeles foarte bine de David Ben-Gurion, a fost de a domina burghezii slabe, constrânse de o societate încă semi-feudală, pentru a produce condițiile unde mici sau chiar mari tezaure internaționale să se transforme în capital. Prin intermediul Histadrut, economia rurală, periferică și federativă a coloniilor este centralizată în jurul centrelor urbane care înainte de a fi cucerite militar în 1948-9, vor fi cucerite prin muncă. Structurile manageriale create de socialiștii sioniști și de birocrația muncitorească au format un capitalist colectiv mult mai potrivit condițiilor momentului decât capitaliștii individuali ai burgheziei sionioste dispuși să își mute activitatea pe teritoriul Palestinei.
Însă doar colonizarea teritoriului și lupta muncitorească sublimată în luptă națională, nu de clasă, nu ar fost suficiente pentru apariția statului sionist Israel. Încă de la Declarația Balfour din 1917 și formarea Palestinei Mandatare în 1920, statul Israel își datorează existența, cel puțin în parte, imperialismului vestic. Liderii acestor țări vedeau în proiectul sionist, din antisemitism, o rezolvare avanjatoasă a „chestiunei evreiești” de pe continentul european. În primă fază sprijinul oferit de puterile occidentale a fost diplomatic, ulterior adăugându-se atât sprijin militar, dar și economic. Organizațiile care se vor transforma în viitorul stat Israel au speculat conflictele imperiale din regiune, precum și tensiunile dintre populația arabă și administrația mandatară, pentru a evita transformarea în compradori a afaceriștilor și industriașilor care au constribuit la proiectele industriale și infrastructurale inițiate de britanici. În această perioadă a fost dezvoltat complexul petrochimic din Haifa, au fost deschise centrale electrice și pusă pe picioare industria sărurilor chimice din Marea Moartă; numeroase întreprinderi vor fi naționalizate sau cumpărate de Israel după 1948. Poate nu cu cel mai important rezultat economic, însă relația dintre imperialismul occidental și sionismul muncitoresc poate fi văzută clar în timpul Revoltei Arabe din 1936-1939. Insurecția militară inițială a fost dublată și de o grevă generală la care Histadrut nu a participat, înlocuind forța de muncă palestiniană din Yaffa, dar și ridicând fortificații pentru armata britanică, în schimbul a milioane de lire.
Statul și colonizarea
Statul este un instrument de reprimare. În general există în primul rând pentru reprimarea clasei muncitoare în interesul burgheziei, dar și pentru reprimare parțială a unor capitaliști individuali, dacă activitatea lor dăunează circulației capitalului sau reproducerii forței de muncă. Rezultând din lupta de clasă și competiția dintre capitaluri, statul reprezintă conștiința rațională a burgheziei, înstrăinată de burghezie în sine. De aceea caracterul unui stat este dat de compoziția capitalurilor concentrate și centralizate în cadrul acestuia, de poziția lor pe piața mondială, de dezvoltarea lor istorică și de forța de muncă folosită de acestea.
După declararea statului Israel, Armata Israeliană este înființată și devine cea mai importantă instituție pentru consolidarea noului stat. Pe lângă rolul evident de apărare, Israel folosește IDF pentru a sprijini interesele economice britanice, franceze și, ulterior, ale SUA din regiune în timp ce urmărește propriile aventuri militare. Legătura dintre Israel, SUA, Anglia și Franța nu trebuie înțeleasă ca una mercernară, ci ca una dinamică, plină de negocieri și tatonări. Printre primele activități ale Armatei Israeliene s-a numărat confiscarea teritoriului declarat abandonat de arabi și transferarea acestuia către câte un nou kibuț sau moșav, înființându-se astfel sute de așezări. Rolul Armatei Israeliene este, de asemenea, de a fi un melting pot care transformă imigranții în cetățeni israelieni angrenați în proiectul sionist, pregătiți să-l apere.
Mulțumită sprijinului internațional imperialist, dar și prin capacitate proprie, statul Israel distruge de-a lungul secolului XX, în special după 1948-9, capitalul agricol și industrial palestinian, respectiv împiedică formarea de nou capital palestinian. Această distrugere se produce la propriu, prin ocuparea terenurilor agricole și a livezilor, prin ocuparea orașelor și naționalizarea industriei care începea să se dezvolte. Distrugerea se petrece și indirect, prin boicotarea afacerilor palestiniene, fragmentarea teritoriului palestinian și blocarea rutelor comerciale. Astfel, un număr considerabil de palestinieni emigrează, în special cei cu pregătire, studii și capabili de muncă calificată. Cei care rămân pe teritoriile palestiniene fie devin refugiați dependenți de ajutor extern pentru a supraviețui, fie lucrează în întreprinderi slab productive, necompetitive și practică agricultură de subzistență pe terenuri puțin fertile.
Odată cu dezvoltarea suficientă a capitalului productiv israelian nu mai există o identitate între muncitorul israelian și sionismul muncitoresc, dar fix premisele acestuia din urmă întăresc poziția clasei muncitoare împotriva capitalului. Rata mare de ocupare a forței de muncă, mai ales a unei forțe de muncă bine plătită, împiedică acumularea continuă a capitalului și îl face vulnerabil în fața fluctuațiilor pieței. Pe parcursul anilor 1960 grevele și conflictele de muncă se întețesc și s-ar părea că munca israeliană a produs în statul Israel instrumentul propriei sale dominări, însă războiul din 1967, în urma căruia Israel a ocupat Fâșia Gaza de la Egipt, Cisiordania de la Iordania și Platoul Golan de la Siria, deschide noi frontiere și restabilește orientarea societății israeliene în jurul sionismului. Acest nou proiect de colonizare nu a reușit să salveze sionismul muncitoresc, ci a creat tocmai cadrul pentru dispariția sa discretă. Statul Israel a intrat în epoca neoliberală împreună cu întreaga lume industrială, aplicând aceleași politici de privatizare și slăbire a păturilor de protecție socială, renunțând la rolul său de capitalist colectiv, cedându-l uniuniilor de capitaliști burghezi.
Statul între administrarea economiei și populației
În urma Acordurilor de la Olso și a Protocolului de la Paris semnate în perioada 1993-5 Autoritatea Palestiniană a fost recunoscută ca o instituție para-statală, al cărei rol este de a administra Fâșia Gaza și Cisiordania, în schimbul retragerii forțelor Israeliene din teritoriile ocupate. Din 2007 Gaza este administrată de facto de Hamas. Guvernul național format în urma alegerilor din 2006, câștigate de Hamas, nu a fost recunoscut de Israel și de către comunitatea internațională. Astfel, pe teritoriul Palestinei avem astăzi 3 formațiuni administrative, fiecare având un caracter diferit.
Statul Israel este acum un stat național cu o economie dezvoltată, diversă, integrată în piața mondială, cu un PIB în 2022 estimat la 525 miliarde de dolari. În schimb, Autoritatea Palestiniană în Cisiordania administrează un teritoriu cu o economie dependentă și slab dezvoltată, cu un PIB estimat la puțin peste 3.5% din cel al Israelului. Nu încape îndoială că PIB-ul este un indicator mai mult decât imprecis, însă diferența de ordin de magnitudine dintre teritorii alăturate geografic este în sine ilustrativă și ne ajută să înțelegem rezultatele politicilor și istoriilor despre am discutat și care vor descrise în continuare.
Autoritatea Palestiniană nu controlează granițele externe ale teritoriului, comerțul fiind gestionat tot de Israel, care poate întârzia arbitrar circulația mărfurilor. De asemenea statul Israel colectează taxele vamale și TVA-ul în numele Autorității Palestiniene, căreia i se poate întârzia punitiv transferul fondurilor de care are nevoie pentru a plăti funcționarii publici și organele de represiune. Deși Protocolul de la Paris descrie formarea unei uniuni economice, palestinienii nu pot circula liber în Israel. Nici în privința administrației interne Autoritatea Palestiniană nu deține controlul complet asupra Cisiordaniei. Aceasta este împărțită între zone A, B și C. Zona C, aproximativ 60% din suprafața teritoriului, este sub administrare israeliană, care controlează regimul construcțiilor și permite Armatei Israeliene să rezerve parcele de pământ sau să confiște utilaje în interes de securitate națională. De asemenea, zonele A și B nu sunt contingue, ci fărâmițate de zona C, într-o topologie care a fost comparată cu bantustanurile din Africa de Sud. Acestea sunt doar câteva dintre aspectele care determină organizații ca Amnesty International sau B’Tselem să descrie regimul din teritoriile ocupate ca unul de apartheid.
Dintr-un anumit punct de vedere, Autoritatea Palestiniană este un stat redus la funcția sa de bază, aceea de a suprima o populație, dar nu o face în interesul unei burghezii naționale. Sprijinul internațional și taxele pe consum finanțează un aparat birocratic împreună cu un aparat de represiune militar-polițienesc, responsabil pentru menținerea păcii în parametrii favorabili Israelui și comunității internaționale. În cadrul, sau în umbra, acestor aparate birocratice iau naștere, într-adevăr, elite palestiniene, dar puterea lor nu este dată de controlul asupra unor mijloace de producție, ci pentru că intermediază și distribuie fonduri externe. Asta nu înseamnă că nu există capitaliști de etnie palestiniană. Majoritatea acestora fac însă parte din elitele diasporice, nu controlează capitaluri pe teritoriul Palestinei, iar astfel calitatea lor de capitaliști nu depinde de exploatarea muncitorilor palestinieni.
Economia din Gaza, în măsura în care poate fi estimată, este și ea diminutivă, orbitând în jurul a 1% din cea a Israelului. În 2005, statul Israel și-a retras așezările din Fâșia Gaza, demolând mii de case, zeci de sinagogi, mutând fabrici și ateliere, iar numeroase solarii au fost demontate sau vandalizate chiar de coloniști înainte ca aceștia să fie evacuați. În decursul anului, circulația în și dinspre regiune a fost puternic îngreunată, dar Gaza a rămas dependentă de Israel pentru aprovizionarea cu apă curentă și electricitate. După ce Hamas a obținut controlul asupra regiunii, izolarea s-a intensificat, Israelul aplicând sancțiuni și impunând o blocadă navală. Această izolare economică a dus la șomaj în masă și a pus marea majoritate a populației la risc de înfometare, făcând-o din ce în ce mai puternic dependentă de ajutorul umanitar internațional. În aceste condiții autarhice a luat naștere economia tunelurilor gestionată de Hamas începând cu 2009 până la astuparea acestora în 2012 de către Egipt, tuneluri care vor deveni deosebit de importante tactic și logistic. Controlând, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, importurile și exporturile din Gaza, Hamas a dislocat capitalul comercial tradițional, direcționând cel puțin o parte din profiturile obținute din contrabandă spre fidelizarea funcționarilor publici, spre agricultură și spre construcții. Scopul principal al Hamas este lupta împotriva statului Israel, iar pentru a o putea purta trebuie să asigure, în ce măsură poate, reproducerea populației de pe teritorul administrat în timp ce cultivă capacitate militară. Pot fi discutate obiectivele politice ale Hamas, poate fi evaluată buna gestiune a economiei, eficiența investițiilor și a tacticilor militare, însă ideea că vreo prioritate a administrației Hamas în Gaza este acumularea capitalului în mâinile unor elite burgheze ar fi pur formalism.
Sistemul colonial, ca sistem de gestionare a populației
Acum că am trasat, în linii mari, caracterul instituțiilor teritoriale din Israel și Palestina și a relația elitelor cu aceste instituții, putem să ne aplecăm asupra celor mai mari pături ale populațiilor din acele teritorii. În 2019, 25% dintre palestinieni erau șomeri, cu o polarizare incredibilă: 54% în Fâșia Gaza și 15% în Cisiordania. Salariul minim la care se puteau aștepta muncitorii palestinieni din teritoriile ocupate în 2019 era de sub 450 de dolari pe lună, cu un salariu mediu de puțin peste 850 de dolari, în timp ce în Israel și în coloniile ilegale se presupune că aceștia ar trebui să primească același salariu minim ca muncitorii israelieni, anume 1567,31 dolari. Salariul mediu al unui muncitor palestinian din colonii sau din Israel urcă ușor doar până la 1.787,78 dolari, în timp ce salariul mediu al muncitorului israelian îl dublează pe cel minim, anume 3.198,02 dolari. Diferența de remunerare ilustrează deja o stratificare între lucrători pe baza naționalității lor, stratificare pe care trebuie să o sondăm pentru a depăși o simplă observație sociologică.
Accesul palestinienilor pe piața forței de muncă israeliene este reglementat în mod oficial prin utilizarea permiselor de muncă, majoritatea eliberate pentru munca grea în construcții. În 2019, 133.000 de palestinieni au lucrat în Israel și în colonii, dintre care 39.000 au făcut acest lucru ilegal, fără permis de muncă. Chiar și cei angajați legal în Israel și în așezările sale ilegale abia dacă au primit beneficiile sociale care li se cuvin, cum ar fi zilele libere sau pensiile. Aceștia sunt de regulă forțați să efectueze ore suplimentare neplătite, să facă ture de noapte sau să lucreze în condiții periculoase. Până în 2023, aceste cifre s-au îmbunătățit doar marginal, iar sursele disponibile nu le prezintă într-o formă ușor accesibilă publicului internațional. În orice caz, această îmbunătățire marginală este irelevantă la momentul de față, după 9 luni de război și bombardamente.
Statisticile, la care trebuie să adăugăm reportajele și interviurile, descriu clar că, în ceea ce privește activitatea economică, centrul este economia israeliană, atât pentru palestinieni, cât și pentru israelieni. Ca atare, muncitorii palestinieni și israelieni nu fac parte din două clase muncitoare, ci dintr-o singură clasă muncitoare, gestionată de statul Israel și de Autoritatea Palestiniană în beneficiul capitalului concentrat și centralizat în Israel. În ciuda celor trei state sau pseudo-state din regiune, ceea ce poate apărea ca fiind două clase muncitoare împărțite prin naționalitate sunt straturi diferite ale aceleiași clase muncitoare, segregate pe baza naționalității.
În mare parte, muncitorii palestinieni din Cisiordania îngroașă rândurile suprapopulației relative, cunoscută și ca armata industrială de rezervă, cu seamă regăsindu-se în păturile flotante și latente ale acesteia. Pe de altă parte, palestinienii din Fâșia Gaza alcătuiesc în mare măsură straturile pauperilor (o pauperizare forțată, din cauza statutului lor de refugiați sau pur și simplu din cauza lipsei de locuri de muncă disponibile) și chiar ale suprapopulației absolute—așa cum o demonstrează foametea și sărăcirea provocate în mare parte de statul Israel cu mult înainte de atacul din 7 octombrie și mai ales de bombardamentele nediscriminatorii care au urmat. Asta nu înseamnă, desigur, că nu există pauperi evrei sau chiar cetățeni israelieni considerați excedent absolut, și nici că nu există palestinieni mic-burghezi, capitaliști sau din straturi privilegiate ale muncitorimii. Dar tendința este evidentă, la fel ca maniera în care aceste două grupuri, în linii mari, reacționează la situația lor.
Între capitalul israelian, păstorit de statul Israel, și muncitorii evrei are loc un compromis prin care aceștia din urmă sunt mult mai puțin susceptibili la a cădea în armata de rezervă, atât timp cât susțin proiectul sionist. Organizația Internațională a Muncii a estimat că rata de sindicalizare în Fâșia Gaza în perioada 2021-2022 era de aproximativ 37,1%. Asta reprezintă o consolare amară, deoarece există puțin capital pe care să-l conteste, dar sugerează o forță de muncă militantă și organizată. În comparație, doar 13,2% dintre muncitorii din Cisiordania sunt membri ai sindicatelor. Există multe cauze posibile, care în mod cert se compun, dar o asemenea discrepanță nu poate fi explicată fără a lua în considerare eforturile concertate ale armatei israeliene și ale întreprinderilor pentru a împiedica organizarea la locul de muncă a muncitorilor arabi. Putem vedea exemple de astfel de practici în descurajările „pasive”, cum ar fi condițiile de muncă, locurile de muncă distribuite de pe o zi pe alta, sistemul de puncte de control intruziv și intimidant sau utilizarea unei forțe de muncă din care aproximativ o treime este „ilegală”. Acestora li se adaugă măsurile active, cum ar fi concedierea liderilor sindicali palestinieni sau revocarea disciplinară a permiselor de muncă, precum și folosirea de muncitori aduși din Filipine, Thailanda sau chiar România forțând mai degrabă pauperizarea muncitorilor palestinieni, decât intrarea acestora în competiție pe piața muncii cu cei israelieni. Acestea sunt doar câteva dintre eforturile prin care statul israelian înclină balanță și forțează în mod disproporționat poporul palestinian să devină surplusul său de populație, fie el relativ sau absolut.
Asta nu înseamnă că, prin aceste eforturi, statul israelian a reușit să realizeze o segregare totală a clasei sale muncitoare pe bază de naționalitate și că îi protejează în totalitate pe muncitorii israelieni de recesiunile economice, de crize și de alte contradicții ale capitalismului. Pe de altă parte, răspunsul muncitorilor israelieni la presiunea exercitată asupra lor de astfel de contradicții ia adesea o formă foarte diferită de organizarea ca clasă. Actualul proiect de colonizare a Cisiordaniei este, în parte, rezultatul recesiunii globale din 1973, care a afectat și Israelul. Este momentul în care așezarea militarizată modernă a început să apară ca o reinventare a proiectului de colonizare. Spre deosebire de kibuțuri, așezările moderne nu mai fac parte din vreun proiect colectiv sau comunitar, de multe ori nici măcar dintr-un proiect sionist asumat. Până în prezent, în fața unei economii neoliberalizate, a creșterii costului de trai, în special în ceea ce privește locuințele, mulți muncitori israelieni, în loc să își dubleze eforturile de organizare, preferă să se mute tot mai departe în Cisiordania în căutarea unor locuințe accesibile și spațioase. Din cauza felului în care este organizat statul Israel împreună cu industria israeliană a construcțiilor și sectorul financiar, proiectul sionist nu mai trebuie adoptat conștient de israelieni, deoarece colonizarea a devenit alegerea economică rațională pentru mulți dintre ei.
În astfel de momente, devine evident de ce Karl Marx a încheiat primul volum al Capitalului cu capitolul Teoria modernă a colonizării. Încercând să scape din ghearele capitalismului, muncitorul izolat nu reușește decât să împingă mai departe frontiera capitalului, trăgând-o după el. Dar, în cele din urmă, colonistul trebuie să redevină muncitor, deoarece nu poate scăpa individual de condiția sa, decât devenind el însuși capitalist.
Dacă în trecut procesul colonizării presupunea formarea și producerea societății sioniste în cadrul colectivităților, presupunând fără îndoială un efort ideologic de grup, acum actul colonizării este unul individual, statul preluând asupra sa ceea ce în trecut trebuia să fie susținut activ de participanți. Astfel, Israelul încurajează colonizarea, subvenționând o întreagă infrastructură logistică și de securitate prin drumuri, canalizare, linii electrice, puncte de control militar și baze militare în apropiere, sau chiar încorporate în așezări, precum și servicii sociale, cum ar fi școli. Însă participarea în proiectul colonialist poate fi considerat o simplă decizie rațională doar dacă sunt acceptate coordonatele absurde în care statul sionist Israel înscrie raționalitatea.
Deoarece colonizarea nu poate fi doar un act de conștiință, ci rezultă din procese materiale, nici împotrivirea față de proiectul sionist nu este doar un act simbolic sau discursiv. Cetățenii israelieni pot și trebuie să refuze serviciul militar obligatoriu. Soldații israelieni pot să dezerteze și să refuze ordine. Muncitorii israelieni evrei pot și trebuie să lupte pentru îmbunătățirea condițiilor de trai împotriva capitalului concentrat și centralizat în Israel și trebuie să facă asta alături de arabi în general și de palestinieni în special. Locuitorii din așezările ilegale pot și trebuie să le abandoneze; pot cere despăgubiri din partea statului Israel, în baza precedentului coloniștilor despăgubiți după retragerea din Gaza. Cetățenii israelieni care contestă legitimitatea actualilor conducători ai Israelului trebuie să își ascută criticile și să le îndrepte nu doar împotriva lui Benjamin Netanyahu, ci a întregului aparat politic israelian sionist. Lista poate continua, însă esența fiecărei acțiuni, individuale sau colective, care poate fi luată este refuzul înstrăinării în statul sionist Israel a propriei voințe politice, a propriei capacități critice și a propriului potențial de acțiune.
Deși conflictul dintre Israel și poporul palestinian s-ar putea să dureze atât timp cât există state naționale și capitaliști, nu ar trebui să fie nevoie de sfârșitul capitalismului pentru ca acesta să se aplaneze până într-un punct în care criza umanitară din Gaza să ia sfârșit. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, membrii proletariatul israelian trebuie să se organizeze ca muncitori ai lumii și să refuze a mai fi coloniști pentru proiectul sionist.
Surse
- The Class Nature of Israeli Society
- Israel: a country study, ed. Helen Chapin Metz
- Comrades and Enemies: Arab and Jewish Workers in Palestine, 1906-1948, Zachary Lockman
- Political Economy of Palestine: Critical, Interdisciplinary, and Decolonial Perspectives. ed. Alaa Tartir, Tariq Dana și Timothy Seidel
- What’s the matter with the Israeli working class?*
- Workers’ Rights in Crisis – Palestinian workers in Israel and the settlements
- The situation of workers of the occupied Arab territories
- Chartbook 245: Gaza, beyond de-development to disposability and destruction
- The economics at the heart of Israeli settlements
- This Is Ours – And This, Too: Israel’s Settlement Policy in the West Bank
- In West Bank Settlements, Israeli Jobs Are Double-Edged Sword
- Employee Unionization in Israel, 2014–2018
- Job Creation in Gaza and West Bank Essential to Success of Peace Process, Says the ILO
- Forced unemployment: Palestinian residents of Gaza who worked in Israel until 2000 describe how their lives came crashing down because of the unemployment forced upon them
- Neoliberal Settlement as Violent State Project
- Capitalul, vol. 1 cap. 25 și 33, Karl Marx