Documentarul Recorder, „Justiția capturată” a declanșat proteste de stradă în mai multe orașe ale țării. Evenimentul este de interes pentru socialiști, însă în aceeași măsură în care orice altă manifestare civică stârnește interes. În ciuda zarvei de pe rețelele de socializare și unele canele de televiziune, protestul se transformă dintr-unul din subiectele momentului în subiectul definitoriu și central al momentului doar dacă toată lumea i se alătură, își sistează propria activitate și se grăbește să se pronunțe, chiar și dacă doar pentru a striga „nu” acolo unde dreapta și presa liberală strigă „da”. Pentru a continua parafraza din Lenin, o astfel de abordare nu demonstrează independența față de formatorii liberali de opinie, ci tocmai crunta dependență de aceștia, prin incapacitatea de a aborda un alt punct de vedere decât al lor.
Fără îndoială, nu putem vorbi despre un grad ridicat de spontaneitate, când prezența relativ anemică din primele zile a făcut ușor de observat rețeaua bine rodată
de ONG-uri și formatori de opinie care nu doar că au strâns oamenii pe străzi, dar au proiectat și o anumită direcție furnizând și filtrând sloganuri și revendicări. Prezența stridentă a nucleului dur format din Declic, Funky Citizens și Corupția Ucide, cu promovarea din partea unor figuri ca Cristi Danileț, Tudor Chirilă și Emilia Șercan colorează foarte clar politic protestul, fără a fi nevoie ca vreun politician în funcție să i se alăture. Pe parcursul săptămânii numărul protestatarilor a crescut, însă coloratura politică se păstrează și se formalizează atunci când:
- Recorder continuă să dozeze în spațiul public reportaje și interviuri pentru a menține frâiele asupra subiectului
- aceiași Recorder, alături de Press One, Euronews sau G4Media își instruiesc cititorii să privească conferința de presă a Curții de Apel București ca un moment de-a dreptul păpușat din umbră de Lia Savonea, închizând astfel posibilitatea unei dezbateri publice în care să se măsoare argumentele părților
- G4Media menține un „calendar actualizat al protestelor”
- Corupția Ucide anunță că recrutează în vederea formării unui așa-zis „task force civic”
- Expert Forum redactează și publică rapid un, într-adevăr, scurt policy brief prin care indică prioritățile reformei în justiție.
Este, în cazul acesta, mare mirarea când cele 10 propuneri ale USR pentru „debaronizarea” justiției au suprapunere aproape perfectă cu cele enunțate de Expert Forum?
De aceea, deși un protest împotriva sistemului de justiție ar avea toate premisele susținerii mișcării suveraniste, aceștia din urmă se raportează cel mult cu indiferență, dacă nu chiar cu ostilitate față de persoanele ieșite în stradă.
Lucru care, după cum am stabilit, nu demonstrează decât crunta lor mărginire și dependență de politicile liberale. Atunci când protestatarii sunt reduși doar la membrii unor ONG-uri „globaliste” înconjurați de figuranți plătiți cu 200-300 de lei sunt minimizate și toate motivele legitime de nemulțumire populară din cauza cărora populația nu doar că ar simți nevoia să iasă în stradă, dar a și făcut-o pe parcursul ultimului an.
Astfel de motive legitime pentru scepticismul față de mișcarea împotriva corupției sunt indicate de numeroase voci de la Adi Dohotaru la Elena Trifan, Enikő Vincze, Renato „khazziro„ Nicolas sau Blocul ROȘU. Deși asemenea voci critice sunt insuficiente pentru a forma opinia publică, ele exprimă rezerve, îndoieli și întrebări pe care, fără îndoială, și le pun mulți dintre protestatarii de bună credință. Neavând nevoie să li se spună ce să creadă și fiind capabili să gândească cu capul de pe umeri, probabil că mulți dintre susținătorii mișcării pentru reforma justiției—contează prea puțin dacă de acasă sau din stradă—remarcă unilateritatea revendicărilor care ajung să se ridice în stradă și să fie preluate în presă, precum și prezentarea acestor proteste într-o manieră izolată de alte crize ale momentului, cum ar fi criza apei din Prahova după drenarea habarnistă a barajului de la Paltinu, sau de numeroasele proteste împotriva austerității, de cele împotriva formei particulare de crimă socială denumită femicid sau de cele împotriva genocidului din Gaza.
Mișcarea pentru reforma justiției are pretenția că revendicările sale susțin fără echivoc ameliorarea tuturor problemelor sociale, altfel imposibil de remediat într-un sistem în care legea nu se aplică în mod egal tuturor. Totuși, încă din primul moment mișcarea a eșuat din a se ridica la înălțimea acestei pretenții, când publicarea documentarului realizat de Recorder a aruncat într-un con de umbră o amplă investigație internațională cu privire la actele de corupție spre care s-a dedat Elbit Systems. Ulterior, Dora Constantinovici, realizând un portret judecătoarei Raluca Moroșanu—al cărei nume a răsunat noapte de noapte pe străzi—a descoperit-o ca fiind unul dintre cei doi magistrați care au reîncadrat dosarul intentat omului de afaceri Mihai Bizu din tentativă de omor asupra soției sale în lovire și alte violențe.
Principial, lupta anti-corupție nu stă deloc în opoziție cu lupta împotriva complicității statului român la un genocid. Dar când mișcarea anti-corupție este vădit interesată doar de anumite acte de corupție, refuzând cu obstinență să-și lărgească perspectiva, atunci cele două lupte par a fi măcar în competiție, dacă nu plasate în antagonism. Principial, lupta împotriva femicidului nu stă deloc în opoziție cu lupta împotriva tergiversării proceselor pentru a scăpa făptașii prin prescrierea faptelor. Dar când figura stindard a mișcării este tocmai o judecătoare care a contribuit—nu doar prin decizia luată, ci și prin precedentul creat—la consolidarea unui cadru juridic în care violența domestică să fie tratată în continuare cu milostenie, atunci prioritățile celor două mișcări nu par să se alinieze.
Desigur, aceste aspecte sunt poate prea circumstanțiale pentru a sugera cu certitudine lipsa totală de interes a figurilor-forțe motrice din cadrul mișcării pentru reforma justiției. Poate jurnaliștii de investigație documentează de zor actele de corupție ale firmelor producătoare de armament, așteptând numai un moment oportun pentru a veni cu dezvăluiri încât să servească lovitura de grație industriei războiului—și nu acel moment când, faptul fiind consumat, pot publica materiale oricât de scandaloase. Poate jurnaliștii de la Dela0 chiar nu vor să facă damage control, ci să arate cum până și decizia rușinoasă la care a participat Moroșanu are la origini acea categorie aparte de corupție împotriva căreia se scandează acum pe străzi. În schimb, nu există nici măcar astfel de scuze străvezii pentru modul în care figurile din spatele protestelor anti-corupție încearcă să deturneze mișcarea anti-austeritate.
În a treia zi de proteste, pe lângă scandările pentru independența justiției, cele de susținere pentru Raluca Moroșanu, cele împotriva Liei Savonea și îndemnurile adresate președintelului sau lui Ilie Bolojan, se remarcă și următoarele două:
„Deficitul bugetar,
la corupți în buzunar”
respectiv
„Furați liniștiți,
deficitul e plătit de noi”
Contează mult prea puțin dacă aceste sloganuri au fost plantate sau sunt expresia organică a unor cetățeni îngrijorați sincer de austeritate care au căutat să introducă subiectul în interiorul protestelor. Cert este că asemenea formule au devenit imediat o ghioagă retorică îndreptată împotriva tuturor celor care contestă direcția protestului sau relevanța tematicii în raport cu a altor subiecte.
E incert cum, dintr-o dată, se acceptă că sursa deficitului bugetar este o distribuție inegală a surplusului social, acumulat ilicit în buzunarele unor cetățeni privați. Încă din timpul guvernului Ciolacu 2, cu atât mai mult sub Bolojan, de vină pentru deficit n-au fost decât pensionarii, studenții, mamele tinere și, mai nou, persoanele cu handicap, iar ce nu s-a putut recupera tăind de la aceste categorii a trebuit acoperit crescând și mai mult taxele asupra celor care muncesc. Este șocantă lejeritatea cu care, dintr-o dată, așa-zisa societate civilă acceptă că deficitul bugetar poate fi redresat nu prin tăieri, ci prin sporirea încasărilor și recuperarea unor prejudicii, tocmai mijloace pe care le-au negat iar și iar.
Subiectul este reluat în interviul acordat către Recorder de judecătoarea Raluca Moroșanu, publicat pe 14.12.2025, când, la minutul 11:10, este menționată evaziunea fiscală. Așa se face, că pe 15.12.2025, USR publică un grafic din care aflăm că prejudiciul adus de corupție statului român se ridică la 38,6 miliarde de euro pe an, adică cu 7,6 miliarde mai mult decât bugetele însumate pentru educație, sănătate și cheltuieli sociale, la nivelul lui 2018. Ar trebui să fie de la sine evident că lipsa valorii științifice a postării e descalificantă, căci nu-s prezentate sursele datelor, metodologia realizării graficului sau măcar studiul de care aparține. Valoarea retorică și propagandistică este de asemenea evidentă: graficul este o ghioagă, cum rezumă Dana Hering când spune că „[e] de dat alora care baga intr-una cu «saracie, batranii, copii, taxele»”. Probabil că de dat cu el în cap.
Oportunismul unor asemenea poziționări este imposibil de negat dacă ne amintim că, deși acea poză sugerează că bugetele statului social s-ar putea mai mult decât dubla în lipsa corupției, de-a lungul dezbaterilor pe fiscalitate din ultimii ani mai ales USR a insistat pe emacierea constantă a statului și nu pe sporirea surselor de venit printr-o mai bună colectare a taxelor, prin lupta împotriva evaziunii fiscale sau printr-o reformă a sistemului fiscal spre a-i da un caracter progresiv. Din contră, ori de câte ori au fost aduse în discuție asemenea măsuri, ele au fost atacate, insistându-se că bugetele alocate ar fi, în linii mari, suficiente, necesară fiind doar eficientizarea administrației publice. Este o discuție secundară dacă într-adevăr soluțiile social-democraților și ale social-liberalilor ar fi rezolvat problemele macroeconomice și sociale cu care se confruntă România. Ce ne interesează aici este că încă de când au început să se remarce ca o forță politică, liberalii grupați în jurul așa-zisei societăți civile au depus eforturi concentrate de a ține în afara luptei anti-corupție subiecte ca evaziunea fiscală și parteneriatele public-privat, oricât de stranii ar fi fost condițiile în urma cărora s-au obținut, de pe urma cărora au de câștigat capitaluri concentrate în afara țării.
Desigur, ar fi absurd să fim dezolați că expresia politică a unei anumite fracțiuni a burgheziei luptă cu toate armele disponibile, inclusiv prin minciuni și manipulări grosolane, pentru a-și apăra interesele de clasă. Ce este dezolant e când pretinși oameni de stânga legitimează acest comportament oportunist. În primele zile de protest, nimeni dintre cei mai vizibili membri de partid sau susținători vocali ai partidului SENS nu s-a remarcat încercând să imprime un unghi social mișcării, în concordanță cu poziția ideologică pe care partidul susține tehnic că o are—în ciuda faptului că atunci când iese în spațiul public se rușinează și se descrie ca fiind de centru stânga, după cum s-a văzut de-a lungul candidaturii municipale a Anei Ciceală. Din lașitate, calcul politic sau pur și simplu apreciind că propria viziune cu privire la reforma justiției nu diferă substanțial de cea a USR și a aripii PNL apropiate de așa-zisa societate civilă, SENS a aruncat prosopul încă de pe 10.12.2025, publicând un comunicat de presă care ar fi putut foarte bine să fie dictat de jurnaliștii de la Recorder, dacă deontologia profesională nu i-ar opri din a explicita concluziile pe care le-au insinuat foarte apăsat. Până și autorii comunicatului au anticipat că un asemenea mesaj nu va fi primit cu entuziasm de mulți dintre susținătorii partidului, probabil chiar în urma unor dezbateri cu membri mai militanți de partid, după cum se vede din resemnarea cu care se încheie, recunoscând că demisia personajelor principale din documentar ar reprezenta doar „măsuri punctuale”. Fără a fi un exemplu unic, partidul SENS și susținătorii săi sunt un caz dezamăgitor nu doar din cauza vizibilității și pretențiilor ideologice, ci mai ales din cauza vitezei cu care s-au aliniat în spatele unui proiect politic care doar cu câteva săptămâni în urmă îi calomnia și hărțuia membrii, voluntarii, susținătorii și candidatul la primărie.
După cum am explicat încă de anul trecut în articolul Stânga care este permisă, o astfel de capitulare era cât de se poate de inevitabilă. Nu era inevitabil să se petreacă atât de repede.
Dar în acest act de capitulare, partidul își salva un pic de onoare prin tonul resemnat, dacă nu rușinat, cu care marchează alinierea de partea unor forțe sociale care pe termen lung le știe potrivnice chiar și modestului său proiect reformist
. Această onoare se pierde complet când membrii și susținătorii săi iau în brațe ghioaga, lovind în ceilalți socialiști pentru a-și ocroti propriile sentimente gingașe. Într-un asemenea context, explicarea deficitului bugetar, deci a austerității, ca o consecință a corupției funcționează ca o formă de dezlegare la protest pentru acei membri și simpatizanți. După ce în primele zile de protest, nimeni de la Andrei Macsut, la Ana Ciceală, la Roxana Păduraru, la Cristina Tudoroiu, nu a depășit cadrul comunicatului de presă publicat pe pagina partidului, odată ce se lansează „Deficitul bugetar/La corupți în buzunar”, se trezește brusc și vitejia de a încerca un unghi social, ușor anti-capitalist printre personalități ca Tudor Benga sau Andreea Petruț. Vitejia este în același timp și inconștiență, căci primii loviți în cap cu bâta sloganului șantajist sunt chiar stângiștii care îl rostogolesc, fiind necesară o asemenea traumă pentru a putea accepta astfel de inepții.
Am stabilit deja că și dacă prejudiciul adus de corupție ar acoperi deficitul bugetar, formațiunile politice care au de câștigat de pe urma acestor proteste nu ar da înapoi de la politicile de austeritate. Dar să presupunem prin absurd că alta ar fi situația, că aceste replici nu au scopul de a disciplina voci de stânga contestare și diferiți cetățeni care ajung să-și piardă încrederea în justețea mișcării pentru reforma justiției. Chiar și în acel caz, sloganul rămâne inept fiindcă deficitul bugetar nu este cauzat de corupție, cel puțin nu de corupție așa cum este înțeleasă în cadrul mișcării anti-corupție. Până și Consiliul fiscal al României găsește cauza dificitului bugetar în relația acestuia cu deficitul de cont curent.
Din cauza poziției semi-periferice a României în diviziunea mondială a muncii, importăm valoric mult mai mult decât exportăm. Pentru a menține creșterea economică, mai bine zis pentru a o simula prin creșterea indicatorului Produsului intern brut, statul menține un regim fiscal în care nivelul impozitării muncii este mult mai ridicat decât al capitalului, cumpără valută pentru a supraevalua moneda națională și se angajează în investiții cu scopul de a stimula consumul. Toate aceste operațiuni au contribuit la formarea deficitului bugetar. Fenomenul este vizibil încă din a doua jumătate a anilor 2010, însă ia amploare odată cu dublul șoc al epidemiei de COVID-19 și al invadării Ucrainei de către Rusia, șocuri care se traduc, printre altele, în inflație aproape galopantă, mai ales în ceea ce privește prețurile la energie pe o piață liberalizată iresponsabil în 2021. Tot bugetele publice absorb aceste șocuri optând să plafoneze timp de aproape 3 ani costul energiei pentru consumatori, plătind distribuitorilor diferența. Când an de an băncile și firmele din sectorul energetic înregistrează profituri record în România—acestea fiind atât cele mai mari două sectoare economice, cât și sectoarele cu cele mai mari concentrări de capital străin—este greu de învinuit corupția, așa cum e prezentată în reportaje ca cele realizate de Recorder, pentru deficitul bugetar și măsurile de austeritate pe care le suportăm pentru a-l acoperi. Privind lucrurile astfel, există un singur fel de a interpreta sloganul deficitar într-un fel în care să putem fi de acord cu el, fiindu-ne de ajutor alt suflet sensibil.
Petruț a ieșit în stradă impresionată de interviul cu Moroșanu, în special de acel segment când magistrata explica cum i se sugera să păsuiască vinovații de evaziune fiscală. Dar dacă ascultăm ce spune judecătoarea, nu ce vrem să auzim, concluzia este cu totul alta în două puncte esențiale. În primul rând, situația descrisă în acel scurt moment de magistratul vedetă este cu totul alta decât cele documentate sau insinuate în documentar, fiind vorba de „seminarii de formare profesională”. Nu amenințări, nu telefoane suspecte, nu tergiversări și aruncarea cazului prin hățișuri birocratice, deci nu situații de excepție care se pot rezolva prin măsuri ca cele sugerate de Expert Forum sau prin concedierea unor personaje maligne, ci lucruri spuse la lumina zilei, în contexte oficiale care țin de modul în care sistemul juridic se reproduce pe sine pentru a structura societatea pe anumite axe ierarhice. În al doilea rând, ce reclamă judecătoarea Moroșanu nu e că a fost instruită să scape inculpații într-un sens absolut, ci să mute cazul din domeniul dreptului penal, în cel al dreptului civil reîncadrând fapta, așa cum și are experiență. Strict pe speța deficitului, e irelevant dacă făptașul face sau nu pușcărie, dacă are sau nu cazier, atât timp cât se poate dispune de recuperarea prejudiciului. Dar recuperarea prejudiciului nu apare în revendicările „străzii”, cel mult ca un vis naiv al unor protestari, cum nici n-a fost vreodată o prioritate a campaniilor anti-corupție.
Așadar, acel segment nu este nimic altceva decât o diversiune cu scopul de a asimila mișcării pentru reforma justiției pe acei stângiști care ar vrea ca ce înțelege așa-zisa societate civilă prin corupție să fie mai larg, mai social. Însă acești stângiști nu ar fi dispuși să dezbată contondent cu aceiași membri ai așa-zisei societăți civile pentru a-și impune propria definiție a corupției. Acesta fiind și unul dintre motivele pentru care societatea civilă este doar așa-zisă.
În același timp, în mod ironic, această fumigenă este și revelatoare, ilustrând cât de clar se poate cum dreptul, mai ales așa cum ajunge practicat, este doar expresia juridică a relațiilor sociale de producție. Dacă ținem cont de faptul că infrastructura fiscală din România oferă foarte puține oportunități persoanelor fizice să evite plata dărilor către stat, nu este deloc straniu că judecătorii sunt instruiți să fie indulgenți cu vinovații de evaziune fiscală sau că li se spune că o asemenea infracțiune nici nu prea are cum să existe de facto. Statul doar administrează capitalului social, care e de drept al clasei capitaliste. Bineînțeles că din acest punct de vedere, sub dreptul burghez, evaziunea fiscală e greu de înțeles ca infracțiune. Mulți din cei ieșiți în stradă, au ieșit probabil împotriva acestei stări de fapt, nu împotriva unor nereguli procedurale care corespund răfuielilor dintre diferite capitaluri, ci împotriva corupției așa cum o simt zi de zi la muncă, la școală, la cumpărături, în tranzit, în timpul ce se recuperează și se pregătesc pentru o nouă zi. Pentru ei corupție e evaziunea fiscală în sens restrâns juridic, dar și metoda suveică și optimizarea fiscală și aplicarea prețurilor de transfer și neplata orelor suplimentare sau exploatarea muncii voluntarilor. Dar nimeni dintre cei care le aprind și direcționează furia legitimă nu i-ar lăsa să scandeze ceea ce ar trebui de fapt să strige:
„Deficitul bugetar,
la capital în cont bancar”