Acest articol a fost inițial publicat în limba greacă și poate fi citit aici.
Revoluția politică maghiară din 1956 (23 octombrie – 10 noiembrie) a demonstrat că muncitorii din țările blocului estic, înaintea restaurării capitaliste din 1989-1991, au dus lupte importante, chiar cu caracter revoluționar, pentru a se elibera de birocrația stalinistă și a deschide drumul spre socialism cu democrația muncitorească.
Revoluția maghiară a fost precedată de revolta muncitorilor din Germania de Est în iunie 1953 și de grevele și demonstrațiile din Polonia în iunie 1956. A fost urmată de Primăvara de la Praga din 1968 și de noi explozii sociale în Polonia, culminând cu crearea sindicatului național Solidaritatea în 1980.
Mai sus am menționat doar cele mai importante lupte, deoarece în esență regimurile țărilor est-europene se aflau într-o stare continuă de neliniște socială. În esență, erau regimuri aflate în criză.
Un punct de cotitură
Revoluția maghiară a fost un punct de cotitură, printre altele, deoarece a născut în mod spontan consilii muncitorești (soviete) – o continuare a creării spontane a sovietelor în cadrul revoluțiilor din 1905 și 1917 din Rusia, în cadrul revoluției germane din 1918-1919 și în cadrul celei maghiare din 1919.
A confirmat legea socială conform căreia clasa muncitoare, atunci când se revoltă, creează „instinctiv” propriile organe de putere, care sunt o extensie și o dezvoltare a organelor pe care le creează pentru a coordona și face luptele mai eficiente.
În același timp, înfrângerea ei a validat necesitatea existenței unui partid revoluționar de masă, care trebuie construit cu răbdare pe întreaga perioadă premergătoare revoluției.
Dar să punem lucrurile în ordine.
Situația generală
a) Situația în Vest
Deceniul anilor 1950 a fost caracterizat de o criză simultană atât a imperialismului occidental cât și a regimurilor staliniste. Mișcarea anticolonială era în creștere în Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Asia de Sud-Est, punând în dificultate imperialiștii anglo-francezi. Mișcarea anti-imperialistă se dezvolta și în țările occidentale.
1956 a fost un punct de cotitură al deceniului. În SUA se dezvolta mișcarea pentru drepturile civile ale populației negre. În Egipt, Nasser a naționalizat, printre altele, Compania Canalului Suez. Aceasta a declanșat o operațiune militară a imperialiștilor britanici, care s-a încheiat cu o retragere umilitoare. Evenimentul a marcat sfârșitul dominației globale a imperiului britanic, care a cedat locul Statelor Unite.
b) Blocul estic
Victoria Armatei Roșii împotriva naziștilor și înaintarea lor spre Berlin a schimbat situația în Europa. URSS a creat regimuri „clone” în țările prin care a trecut, ducând la apariția unor noi „state muncitorești birocratice” sau „degenerate” în mai multe țări est-europene.
Cu toate acestea, prin natura lor, aceste regimuri au fost de la început regimuri în criză. Au fost regimuri „atârnătoare”, tranziționale, între capitalism și socialism. Perspectivele lor urmau să fie determinate de capacitatea clasei muncitoare de a răsturna (sau nu) puterea birocrației printr-un proces de revoluție politică.
În cele din urmă, eforturile maselor muncitoare de a răsturna birocrațiile staliniste au eșuat. Aceste înfrângeri succesive au culminat cu restaurarea capitalistă în URSS și țările blocului estic.
Viața sub Stalinism
Viața maselor sub regimurile birocratice ale blocului estic nu semăna deloc cu imaginea trandafirie pe care o pictează susținătorii stalinismului până în prezent.
Dominau opresiunea și inegalitățile. De exemplu, în Ungaria, salariul muncitorului era de 1.000 forinți, al poliției secrete de 3.000 forinți, iar al oficialilor de partid și guvern de până la 11.000 sau chiar mai mult. Domina munca extenuantă pentru respectarea „normelor” și a „planurilor”, reînviind detestatul stahanovism. Lipseau bunuri de consum de bază, deoarece accentul „planurilor economice” era pus în principal pe dezvoltarea industriei grele, neglijând producția de bunuri de consum.
Existau jafuri ale resurselor țărilor de către birocrația rusă prin inegalitate în condițiile comerțului (cumpărau materii prime ieftin și apoi vindeau produse industriale la prețuri mari). Birocrații URSS ridicau chiar și fabrici întregi din țările estice și le transferau în Rusia. În țări precum Cehia, de exemplu, unde burghezia a colaborat cu naziștii, au impus despăgubiri de război (ceea ce bolșevicii au denunțat când țările învingătoare din Primul Război Mondial au impus Germaniei despăgubiri, deoarece urmau să fie plătite tot ce clasa muncitoare)!
Această atitudine a birocrației ruse a generat, între altele, cererea de independență națională, relații de egalitate cu URSS și chiar retragerea armatei ruse.
Prăbușirea iluziilor cu privire la realizarea socialismului sub conducerea stalinistă a creat în mase resentimente și dorința de a reacționa, de a se revolta.
Moartea lui Stalin – criză la vârf
Singure, aceste elemente nu sunt suficiente pentru o situație revoluționară. Este necesară o criză la vârf. Asta s-a întâmplat odată cu moartea lui Stalin în martie 1953.
Birocrația s-a divizat în „staliniști” și „anti-staliniști” – deși numitorul comun era păstrarea vechiului regim, s-au certat dacă cultul personalității lui Stalin ca „patriarh” infailibil și de necontestat trebuie să continue!
Criza de la vârf a creat fisuri prin care a ieșit la suprafață indignarea maselor și dorința lor de schimbare. Tendința instinctivă a majorității muncitorilor nu a fost să lupte pentru revenirea la capitalism (așa cum susțineau și încă susțin stalinistii și maoistii de tot felul), ci să avanseze către socialism autentic, cu management și control muncitoresc, cu democrație muncitorească.
Berlin, iunie 1953
Muncitorii din blocul estic nu au așteptat mult – prima revoltă a venit pe 17 iunie 1953 în Berlinul de Est:
Revolta a început cu o demonstrație a muncitorilor în construcții pe strada Stalin Allee. Lăsând uneltele jos, au mers spre centrul orașului să-și exprime revendicările… Muncitorii din transporturi au abandonat tramvaiele și camioanele ca să participe la demonstrație. Muncitorii din fabrici au fugit de la posturile de lucru, studenții din sălile de curs, casnicele din case, chiar elevii din școli… În scurt timp revolta s-a extins în toată Germania de Est. Hungary ’56 – Andy Anderson
Revendicările lor au fost economice și politice: creșteri salariale, abolirea muncii în acord, a normelor imposibile, participarea la conducerea fabricilor, demisia guvernului și alegeri libere.
Birocrația a răspuns cu tancuri rusești, împotriva cărora muncitorii din Berlinul de Est au luptat „cu mâinile goale” în confruntări sângeroase care au durat zile întregi, fiind învinși în cele din urmă din cauza superiorității tancurilor sovietice.
Revolta din Berlin a alarmat birocrația de la Moscova și cea a țărilor din blocul estic – au simțit respirația furioasă a muncitorilor. Au căutat modalități de a domoli mânia populară fără să-și piardă privilegiile. „Anti-staliniștii” au fost întăriți, iar o oarecare relaxare s-a petrecut în URSS și în celelalte țări.
Al XX-lea Congres al Partidului Comunist Sovietic
În această atmosferă generală a avut loc în februarie 1956 cel de-al XX-lea congres al PCSS, în care a fost denunțat Stalin – dar ca persoană, nu ca sistem de guvernare. Dictatura de partid unic și privilegiile birocrației, esența stalinismului, au rămas neatinse. Congresul a expus crimele lui Stalin pentru a da o lovitură decisivă aripii dure a birocrației, pentru ca aripa „reformistă” să învingă.
„De-stalinizarea” a zguduit partidele comuniste atât în est, cât și în vest. Prestigiul birocrației a fost zdruncinat, conștiințele membrilor și cadrelor stângii în general au fost puternic influențate. Contribuția sa principală a fost deschiderea unor căi pentru mișcarea muncitorească și populară de a ieși la luptă.
Polonia – iunie 1956
Clasa muncitoare poloneză s-a alăturat lanțului de mobilizări și a fost scânteia izbucnirii revoluției maghiare.
În dimineața zilei de 28 iunie, muncitorii de la fabrica Joseph Stalin Metal Works (ZISPO) din Poznań au intrat în grevă. Au ieșit în stradă în semn de protest față de creșterea cotelor de muncă și altor probleme. O demonstrație de 16.000 de muncitori a defilat spre Piața Stalin. La ora 10, demonstrația a ajuns la 100.000. Au afișat pancarte cu sloganuri „Libertate și Pâine”, „Afară cu rușii” și „Jos munca pe bucată”.
Au atacat sediile partidului și primăria, dărâmând portretele liderilor și emblemele partidului, lăsând doar portretul lui Lenin.
Inițial, birocrații au mobilizat tancurile poloneze împotriva demonstranților. Dar acest lucru a pus gaz pe foc, stârnind un val de solidaritate în Polonia, iar greva s-a transformat în revoltă în zilele următoare.
Într-o stare de șoc, birocrația poloneză a atribuit revolta „provocatorilor și agenților secreți ai SUA și Germaniei de Vest” – metoda preferată a stalinismului.
Muncitorii erau considerați „Provocatori”, „Agenți” și „Contrarevoluționari”, deși cereau, printre altele, control și administrare muncitorească și schimbări în conducerea fabricilor și întreprinderilor.
Bilanțul represiunii a fost de 78 morți (64 civili) și peste 400 răniți. 300 au fost arestați și judecați sub acuzația că ar fi fost „agenți ai vestului”.
Cu toate acestea, regimul a fost nevoit să facă concesii deoarece represiunea nu a reușit să doboare spiritul și dorința de schimbare. Așa a revenit Władysław Gomulka la conducerea partidului și guvernului.
Pentru a calma indignarea socială, Gomulka a vorbit despre „calea poloneză spre socialism”, a cerut înlocuirea ministrului Apărării prorus Konstantin Rokossovsky și a discutat serios despre retragerea Poloniei din Pactul de la Varșovia. Acest lucru a alarmat birocrații de la Moscova și a forțat aproape toată conducerea URSS, în frunte cu însăși Hrușciov, să meargă la Varșovia pentru negocieri.
În cele din urmă, s-a ajuns la un compromis – Polonia a rămas în Pactul de la Varșovia și Gomulka și-a păstrat funcția. Totuși, aceste evenimente au zdruncinat puternica imagine pe care birocrația o construia în fața maselor și au crescut moralul muncitorilor și tineretului.
Următoarea oprire: Ungaria
Evenimentele din Polonia au influențat procesele și evoluțiile din Ungaria. Scânteia izbucnirii revoluției maghiare din 1956 a fost o demonstrație de solidaritate cu poporul polonez luptător, organizată de Cercul Petőfi pe 23 octombrie 1956.
Guvernul a arătat confuzie și incapacitate de decizie când a permis inițial demonstrația, după care, cu câteva ore înainte de desfășurare, a interzis-o. Organizatorii au trimis mesajul că demonstrația va avea loc oricum, forțând guvernul să o permită în cele din urmă!
Demonstrația urma să se încheie la statuia generalului József Bem. Când mulțimea s-a adunat în fața statuii, numărul participanților ajunsese la 50.000, iar discursul a citat rezoluția Uniunii Scriitorilor.
Vrem:
- O politică națională independentă, bazată pe principiile socialismului.
- Egalitate în relațiile cu URSS și democrațiile populare.
- Revizuirea acordurilor economice în spiritul egalității drepturilor naționale.
- Conducerea fabricilor de către muncitori și specialiști.
- Dreptul țăranilor de a decide liber soarta lor.
- Îndepărtarea clicăi Rákosi, un post în guvern pentru Imre Nagy și o poziție hotărâtă împotriva tuturor încercărilor și aspirațiilor contrarevoluționare.
- Reprezentare politică completă a clasei muncitoare – vot liber și secret la alegerile parlamentare și în toate organele autonome de administrare.
După încheierea mitingului, mulțimea nu s-a dispersat, ci s-a îndreptat spontan spre piața parlamentului, unde s-au strâns mii de alți demonstranți, în special tineri și muncitori – numărul participanților ajungând la 100.000.
Oamenii adunați au fost informați cu indignare despre conținutul mesajului lui Ernő Gerő (care l-a înlocuit pe nepopularul Mátyás Rákosi ca secretar al Partidului Comunist Maghiar) la radio Budapesta, în care denunța muncitorii și tinerii demonstranți pentru:
…încercarea de a distruge democrația… de a submina puterea clasei muncitoare… de a slăbi legăturile prietenoase dintre Ungaria și Uniunea Sovietică… oricine atacă realizările noastre va fi respins… intelectualii au împrăștiat calomnii împotriva Uniunii Sovietice; au susținut că Ungaria face comerț cu Uniunea Sovietică pe un teren inegal, că independența trebuie apărată, nu împotriva imperialiștilor, ci împotriva Uniunii Sovietice. Toate acestea sunt minciuni nerușinate – propagandă ostilă fără vreun sâmbure de adevăr.
La postul de radio
Mulțimea decide să se îndrepte spre postul de radio maghiar pentru a-l ocupa și a transmite propriul mesaj. Pe drum, o mare parte a demonstranților decide să treacă prin Parcul Orașului, unde se află statuia de bronz de 8 metri a lui Stalin, pe care o dărâmă cu ovații.
Forțe puternice și înarmate ale Autoritatății de Protecție a Statului (ÁVH) împiedică înaintarea mulțimii spre postul de radio. Mulțimea protestează.
După negocieri, le permit unor delegați să intre în clădire – dar îi arestează. Când mulțimea a aflat asta după câteva ore, lucrurile s-au înrăutățit, iar mulțimea a izbucnit nerăbdătoare: „Unde este delegația noastră?”, „Lăsați-i să iasă!”, „Eliberați reprezentanții noștri!”
Mulțimea a înaintat spontan și a rupt prima linie a poliției. Atunci mitralierele au deschis focul. Andy Anderson scrie:
Țipete de agonie au răsunat în timp ce rândurile din față ale demonstranților pașnici se prăbușeau la pământ. Mulțimea a înnebunit. Poliția a fost copleșită repede, armele lor au tras spre ferestrele clădirii radio de unde glonțul lovea mulțimea de dedesubt.
Revoluția maghiară începuse.
Primul scop al muncitorilor și tineretului a fost să se înarmeze.
Armele în mâinile muncitorilor
După ce au ocupat o fabrică de arme din Budapesta, au luat armele și le-au distribuit protestatarilor care au format grupuri de miliție ce controlau principalele părți ale orașului. Majoritatea armatei ungare a rămas neutră, iar o parte s-a fraternizat cu poporul, oferindu-le arme. Marea parte a poliției municipale a trecut, de asemenea, de partea poporului – aparatul de stat era paralizat, iar singurul sprijin pentru regim era AVH (Autoritatea de Protecție a Statului),trupele și tancurile rusești.
Propaganda posturilor de radio prezenta revolta ca fiind opera „contrarevoluționarilor”, „elementelor fasciste”, „anarhiștilor”, „agenților vestului infiltrați în rândurile demonstranților, conduși de CIA” etc. Aceasta era o absurditate tipic stalinistă. Adevărul a fost dezvăluit locuitorilor din Budapesta în aceeași zi când oamenii au ieșit în stradă. În zilele următoare, evenimentele au ajuns cunoscute în toată Ungaria, iar principalele orașe au fost ocupate de mase.
În mediul rural, s-a reușit preluarea posturilor de radio, de unde erau difuzate cererile revoluției. Birocrații erau complet izolați. Insurgenții au deschis închisorile și au eliberat prizonierii politici – un total de 5.500 de persoane.
În fața determinării maselor, regimul a fost nevoit, pentru a câștiga timp, să ia chiar în ziua următoare decizia Comitetului Central de a-l numi pe „reformistul” Imre Nagy prim-ministu, însă, în același timp a cerut intervenția trupelor ruse.
Mulțimile nu s-au lăsat prinse în capcana stimulentelor și constrângerilor impuse de regimuri continuându-și lupta. Gerő a fost, de asemenea, înlăturat de la funcția de prim secretar al partidului, fiind înlocuit de János Kádár.
24 octombrie – invazia tancurilor rusești
Apariția tancurilor rusești în dimineața zilei de 24 octombrie a întărit voința maselor revoluționare de a rezista.
Un consiliu revoluționar a fost creat în Budapesta de muncitori și tineret, care s-a întrunit pentru a da indicații insurgenților. Au fost ridicate baricade, iar cocktail-uri Molotov au fost aruncate spre tancuri, dintre care 30 au fost imobilizate în luptele din prima zi.
Principalul armament al muncitorilor și tineretului revoluționar a fost însă dialogul cu soldații ruși (deoarece vorbeau limba rusă), ceea ce i-a pus pe majoritatea soldaților ruși într-o situație incomodă.
Într-un mesaj radio, Nagy a îndemnat oamenii la calm și la predarea armelor. A promis să înceapă negocieri cu URSS legate de retragerea trupelor și relațiile dintre cele două țări. A încercat să hrănească iluzii că se pot găsi soluții și a lăsat deschisă posibilitatea retragerii Ungariei din Pactul de la Varșovia.
Greva generală și consiliile revoluționare
Răspunsul muncitorilor a venit prin declararea unei greve generale, care a început în centrul industrial al Budapestei și apoi s-a răspândit în toată țara. Elementul important a fost, din nou, formarea consiliilor de fabrică care au preluat conducerea întreprinderilor și a luptei în general.
Consiliile din fabrici au creat, oraș cu oraș, comitete de coordonare numite „Consilii Revoluționare”, iar pe 26 octombrie au înființat „Consiliul Revoluționar al Poporului”. Principalele puncte ale programului său erau:
„Politic
(1) Să înceteze luptele, declararea amnistiei și înceaperea negocierilor cu delegații tineretului.
(2) Să fie constituit un guvern larg, care să cuprindă reprezentanți ai sindicatelor și ai tineretului, cu Imre Nagy ca președinte.
(3) Ca situația economică a țării să fie expusă în fața poporului cu toată sinceritatea.
(4) Să se acorde ajutor răniților și familiilor victimelor în luptele tragice care au avut loc.
(5) Pentru menținerea ordinii, poliția și armata să fie întărite cu o gardă națională compusă din muncitori și tineri.
(6) Cu sprijinul sindicatelor să se formeze o organizație a tinerilor muncitori.
(7) Noul guvern să înceapă negocieri imediate pentru retragerea trupelor rusești de pe teritoriul Ungariei.
Economic
(1) Constituirea consiliilor muncitorești în toate fabricile pentru a stabili (a) conducere muncitorească și (b) o transformare radicală a sistemului de planificare centrală și direcție economică de către stat.
(2) Ajustarea salariilor: creștere imediată de 15% pentru salariile lunare sub 800 de forinți și de 10% pentru salariile sub 1.500 de forinți. Salariul maxim lunar să fie fixat la 3.500 de forinți.
(3) Abolirea normelor de producție, cu excepția fabricilor în care consiliul muncitoresc decide să le păstreze.
(4) Abolirea taxei de 4% plătite de persoanele necăsătorite și de familiile fără copii.
(5) Majorarea celor mai mici pensii.
(6) Majorarea alocațiilor familiale.
(7) Accelerarea construirii de locuințe de către stat.
(8) Păstrarea promisiunii făcute de Imre Nagy privind începerea negocierilor cu guvernul U.R.S.S. și alte țări pentru stabilirea relațiilor economice care să asigure avantaje reciproce, respectând principiul egalității.
Puterea duală
Specific fiecărei revoluții, și revoluția maghiară a dat naștere fenomenului de putere duală. Deși a existat o dezvoltare rapidă a conștiinței politice, clasa muncitoare nu a fost capabilă să preia puterea pentru că lipsea un factor decisiv: un partid politic revoluționar, format înainte de această perioadă pentru a prinde rădăcini în rândul maselor și a dobândi experiența politică necesară.
În zilele următoare, lupta a avut un caracter contradictoriu. Tancurile rusești n-au reușit să impună ordinea. Pe 28 octombrie, Nagy a anunțat că s-a ajuns la un acord pentru retragerea tancurilor rusești (care, într-adevăr, au fost retrase) și că Ungaria se va retrage din Pactul de la Varșovia.
Birocrații de la Moscova nu au fost deloc mulțumiți de ultima parte. Întreaga situație oferea un exemplu nefavorabil pentru celelalte țări din Pact și pentru U.R.S.S. Cererile pentru control și management muncitoresc, adică democrație muncitorească, care ar fi însemnat sfârșitul privilegiilor birocrației și erau o chestiune de viață și de moarte pentru birocrați. De aceea și-au pregătit intervenția din 4 noiembrie.
4 noiembrie: a doua invazie, 2.000 de tancuri
Cu noi divizii blindate, armata U.R.S.S. a întărit operațiunea și a ales ca soldații să provină din Asia, astfel încât să nu vorbească rusa și, mai important, să nu știe în ce țară luptă – i-au convins că sunt în Germania de Est pentru a suprima o revoltă fascistă.
În dimineața zilei de 4 noiembrie, 2.000 de tancuri au invadat Ungaria și au încercuit principalele orașe ale țării, în timp ce forțele aeriene ruse bombardau Budapesta. Oamenii s-au apărat într-o luptă inegală și au reușit să reziste până pe 10 noiembrie.
În cele din urmă, revoluția a fost anihilată sângeros. Se estimează că peste 2.000 de maghiari au fost uciși în luptele stradale. 450 au fost executați în urma proceselor și 12.000 au fost închiși. Distrugerile suferite de Budapesta cauzate de bombardamente au fost imense, mai mari decât în timpul invaziei germane și a asediului de 45 de zile al orașului de către trupele rusești pentru capturarea lui în 1944! Mai mult de 200.000 de oameni au fost strămutați. Nagy a fugit la Ambasada Iugoslaviei, dar a fost arestat ulterior și executat în 1958.
În ciuda înfrângerii militare a revoluției, clasa muncitoare a continuat să reacționeze prin greve până când guvernul a fost nevoit să adopte o lege care le incrimina. Muncitorii din fabrici au trecut apoi la greve albe. Consiliile muncitorești au rămas active până în ianuarie 1957. În general, au existat grupuri izolate de rezistență și rebeliune până la sfârșitul lui 1957, începutul lui 1958.
Decizia de a invada Ungaria a fost luată nimeni altul decât „reformistul”, „anti-stalinistul” Hrușciov, care a suprimat o magnifică revoluție muncitorească prin metode clasice staliniste.
Înfrângerea revoluțiilor – victoria restaurării capitaliste
Partidele comuniste din toată lumea i-au denigrat pe muncitorii și tineretul maghiar, numindu-i contrarevoluționari și jucând jocul serviciilor secrete din Vest.
Dar ceea ce a determinat caracterul revoluției maghiare a fost programul său, în special cererea de a răsturna birocrația și de a avansa spre socialism. Octombrie maghiar a fost urmat curând de „Primăvara de la Praga” și mai apoi de evenimentele din Polonia. Dar aceste revoluții au fost învinse prin violența armatei U.R.S.S.
Înfrângerea acestor revoluții și faptul că nu au putut finaliza misiunea de a răsturna birocrația și a trece la o democrație muncitorească, cu alte cuvinte socialism real, a fost factorul care a condus la prăbușirea regimurilor staliniste. Din păcate, noii capitaliști au fost nimeni alții decât foștii liderii ai partidelor comuniste staliniste, continuând politicile lor represive sub un alt sistem social! Muncitorii din țările fostului bloc estic au multe de învățat din revoluțiile politice eșuate din aceste țări.