Pe 7 iulie peste 2000 de sindicaliști și cadre didactice s-au strâns în fața Parlamentului pentru a protesta măsurile de austeritate impuse de coaliția de guvernare. Mitingul a anunțat demararea unei serii de acțiuni, mult mai țintite, ce se vor desfășura în toată țara până la începerea anului școlar. Miercuri 30 iulie sindicatele din învățământul preuniversitar s-au strâns în fața sediului din București al Ministerului Educației și Cercetării pentru a cere demisia ministrului Daniel David din cauza susținerii acordate de acesta legii nr. 141/2025, denumită colocvial legea Bolojan. Dacă nu le sunt acceptate revendicările dascălii vor continua pichetarea până pe 3 septembrie. În semn de solidaritate, sindicaliștilor li s-au alăturat, de asemenea, atât personal didactic, cât și tehnic, care nu se vede imediat afectat de aceste schimbări legislative. Astfel, circa 200-300 de persoane împachetate pe ambele trotuare ale străzii General H. M. Berthelot au scandat timp de două ore:
„Jos, jos, jos, ministrul mincinos!”
„Ați cenzurat și ne-ați înșelat!”
„Eu îmi apăr elevii!
Eu îmi apăr colegii!
Cer respect pentru educație”
și, desigur,
„Demisia!”
Ridicată în cor de la 10 fix, această din urmă scandare s-a dovedit a fi cea mai populară și cea mai larg împărtășită în cadrul întregii mase de protestatari—nu doar din cauza simplității ei. Cât timp participanții se strângeau, am auzit pusă retoric următoarea întrebare: „Mergem să ne rugăm sau mergem să protestăm?”. Sub semnul acestui sentiment s-a ținut întreaga acțiune. Ilustrativ a fost momentul de la 10:36 când secretarul de stat Sorin Ion, alături de alți funcționari ministeriali, a ieșit din sediul instituției pentru a sta de vorbă cu protestatarii. Unii sindicaliști au dat mâna călduros cu reprezentanții MEC, iar liderul din partea FSE Spiru Haret a acceptat discuția, chiar dacă într-o manieră bătăioasă. Conversația nu a avut viață lungă, fiind stinsă sub rafalele asurzitoare de fluiere, sunete de vuvuzele și scandări care au forțat rapid retragerea funcționarilor. Demisia ministrului Daniel David este, astfel, nu o revendicare care ar rezolva situația din educație, ci expresia frustrării și furiei care au scos profesorii în stradă. Demisia este însă și unul dintre puținele puncte de consens atât între liderii sindicali de la centru și masele profesorale, cât și între diferitele organizații sindicale și grupuri de cadre didactice.
Revendicările sindicale, singurele preluate de majoritatea organelor de știri de la Edupedu la HotNews vizează exclusiv măsurile noului guvern, însă puțini protestatari ascultau cu atenție discursurile sindicaliștilor. Majoritatea protestatarilor, ca de obicei, au format grupuri pentru a discuta între ei treburi personale și profesionale, dar și pentru a-și clarifica implicațiile schimbărilor legislative fără eufemismele, eschivele și lacunele intenționate din comunicarea oficială a sindicatelor. Unii protestatari suflau încontinuu din vuvuzele și fluiere, fără ca cei din jur să îi oprească—dorința de a atrage atenția fiind mai mare decât de a asculta lucruri pe care majoritatea le știu deja. Dintr-un anumit punct de vedere, abordarea liderilor de sindicat este de înțeles, căci orice asemenea mișcare trebuie, conform cadrului legal, să vizeze o acțiune punctuală a statului și să aibă o finalitate clar întrevăzută. În același timp, dacă este parțial de înțeles abordarea federațiilor sindicale, lipsa de atenție și interes a profesorilor protestatari față de discursurile liderilor sindicali este în totalitate de înțeles. Creșterea efectivelor de elevi în clasă, comasarea unităților de învățământ, subfinanțarea sistemului de învățământ și, ca atare, încălcarea legii educației, situația precară a profesorilor suplinitori și mecanismul umilitor de titularizare nu sunt probleme introduse de David, cum nu este nici deficitul bugetar cu care oricine ar fi la putere va trebui să se confrunte într-un mod sau altul.
De exemplu, este salutară analiza lui Radu Stochiță pentru Școala9 cu privire la impactul legii Bolojan asupra profesorilor suplinitori, însă aceeași Școala9—făcând abstracție de alte materiale profund anti-sociale pe care le publică—a abordat subiectul și în 2023 și în 2021. Nedreptatea examenului de titularizare și exploatarea profesorilor suplinitori este un subiect peren al învățământului românesc adus în discuții pe multiple platforme de sindicate, de presă mare, de jurnalismul independent. Despre toate celelalte subiecte se poate spune același lucru. Perioada pandemiei este iarăși un punct încă nevralgic pentru multe cadre didactice, care au suportat costuri materiale pe perioada pandemiei de COVID-19 și ai căror elevi au acumulat lipsuri de competențe din cauza modului în care s-a desfășurat școala online în lipsa sprijinului guvernamental. În funcție de orașele și cartierele unde activează protestatarii au și revendicări aparte, profitând de situație pentru a reaminti guvernanților, cât unor colegi dintre ai lor, de inegalitățile care fac din actul educațional o luptă cu sărăcia. Metodologia, așa-zis, meritocratică prin care motivează ministrul David măsurile de „eficientizare” și „raționalizare” nu ține seama de faptul că unii copii deja sunt forțați să facă navetă zeci de kilometri, că învață în școli cu infiltrații de apă, că nu au unități sanitare adecvate. Așadar, profesorii sunt perfect conștienți că legea nr. 141/2025 reprezintă doar accelerarea unor procese în desfășurare de decenii. Accelerare care presupune nu doar acumularea unor efecte cunoscute, ci și introducerea unor noi situații dificile. Creșterea efectivelor de elevi peste numărul optim actului didactic este o tendință remarcată în sistemul românesc de educație, fiind unul dintre subiectele menționate de protestatari. În mediul rural, însă, legea Bolojan are chiar potențialul de a crea situații imposibile forțând comasarea claselor, diminuând numărul de ore disponibile profesorilor în același timp în care le solicită acestora creșterea normei de predare—dacă patru clase devin două în același timp în care norma unui profesor crește cu două ore, atunci profesorul nu mai are cum fizic să-și împlinească norma. Numeroși protestatari cu care am stat de vorbă, și la ale căror discuții nu am putut să nu asistăm, ne-au spus că deși legea nu le va pune în pericol postul și că nu îi va afecta salarial pe ei personal, pichetează sediul guvernului, în primul rând, din solidaritate pentru colegii lor și în anticiparea unor măsuri chiar mai dure care vor veni dacă nu se opun de pe acum. Vedem cum raționalizarea, mult îndrăgită de David, în primul și în primul rând va subdimensiona un sistem de învățământ unde tocmai cadrele didactice lipsesc, acordând celor care își păstrează posturile „privilegiul” de a munci mai mult pe aceiași bani.
Protestatarii, cerând demisia ministrului, își exprimă sentimentul profund de trădare din partea guvernanților. Unii dintre cei ieșiți în stradă și-au pus speranțele în Nicușor Dan, în Ilie Bolojan și în Daniel David, toți trecând, într-o formă sau alta, prin sistemul de educație. În schimb, ministrul educației a unit toată stradă prin numeroasele trădări aplicate dascălilor. Fie că este vorba de susținerea acordată legii, de cenzurarea cercetării Institutul de Științe ale Educației, de schimbările bruște de direcție în raportare la necesitatea reducerii costurilor, surpriza față de disproporționalitatea alocării bugetare și costurilor salariale—de nejustificat dat fiind că dânsul și-a păstrat postul de minstru—sau antagonizarea cadrelor didactice prin postări pe social media, nimeni nu a avut un cuvânt bun de spus despre David. Pentru unii profesori conduita ministrului pe social media este cu atât mai dureroasă cu cât acesta le-a câștigat încrederea în 2023 când i-a apărat în fața presei de tacticile manipularea folosite de presă și de ministrul de la acea vreme, Ligia Deca, numai pentru a folosi acum el însuși aceleași sofisme și manipulări. Însă ministrul educației nu este unicul vinovat pentru cei ieșiți să picheteze sediul ministerului. Ilie Bolonaj le apare multora ca un administrator depășit de situație care, în loc de a lua deciziile grele, dar necesare pentru viitorul țării, lovește acolo unde este cel mai ușor, anume în cele mai vulnerabile categorii profesionale, anume profesorii suplinitori ale căror contracte pe perioadă determinată oferă oportunitatea unor economii bugetare minor, dar imediate. În măsura în care s-au pronunțat asupra lui, președintele Nicușor Dan îi mâhnește pe protestarii care și-au pus speranțele în el, votându-l și chiar îndemnându-și colegii, cunoștințele să-l voteze. Acum însă, în loc să îi reprezinte, în loc să se impună în fața unor figuri ca Bolojan și David, le susține tacit prin indiferența sa. Pentru câțiva dintre participanții la acțiune situația este clar rezultatul nu al unui deficit fiscal, oricum prea puțin echilibrat prin măsurile propuse, ci al unui deficit de democrație.
Deși anularea alegerilor din decembrie 2024 s-a făcut în numele protejării statului român de extremism și autoritarianism, deși Nicușor Dan a mobilizat votanții insistând că orice schimbare majoră trebuie să fie implementată doar după ce societatea a dezbătut-o și s-a pus de acord, promițând că orice „eficientizare” și redimensionare a aparatului administrativ va fi făcută în urma unor studii fundamentate, toate acestea par acum praf în ochi. De aceea a fost îmbucurător să vedem că muncitorii ieșiți în stradă nu-și pun speranțele pur și simplu în altă formațiune politică care ar putea veni la guvernare și nu cer demisia lui David fiindcă îl găsesc accidental vinovat pentru situație, ci ca exercitare a revocabilității funcționarilor publici, un mecanism esențial oricărui aparat administrativ care se pretinde a fi democratic. Pentru unii protestatari acțiunea începea și se termina cu nevoia lor de a ieși în stradă, de a face zgomot, de a fi văzuți și auziți, de a asurzi conducătorii formali ai statului dacă aceștia nu vor să-i asculte. Alți participanți se încred în liderii de sindicat—până la urma, deși mereu în defensivă, le-au obținut de-a lungul timpului mici beneficii, le-au reprezentat interesele și i-au ferit de cele mai grave lovituri ale reformelor, așa-zis, neoliberale. Pentru câțiva profesori și învățători, relația cu organizațiile muncitorești s-a dovedit a fi mai complicată. Pornind de la recunoașterea nevoii de organizare sindicală, sindicaliștilor li se reproșează că nu fac destul, propunându-li-se acțiuni foarte concrete. Cu resursele de care dispun, sindicatele ar putea monitoriza mult mai metodic comunicatele ministerului, difuzând prin social media dezmințiri, completări și nuanțări pentru fiecare mesaj oficial mincinos, trunchiat sau care generalizează brutal. În schimb, pentru sindicaliști, social media este doar cel mai ușor de manipulat mediu, cedându-i astfel lui Daniel David terenul fără a încerca măcar să poarte lupta respectivă—inclusiv în discursurile unor lideri de sindicat manipularea practicată de David pe social media pare ca ceva aproape mistic și o proprietate intrinsecă a canalului de comunicare, nu a modului în care e folosit sau a relației ministrului cu presa și așa-zisa societate civilă. Federațiile ar putea, de asemenea, să se folosească de rețelele de sindicate avute la dispoziție pentru a coordona profesorii să se împotrivească legii Bolojan, și nu numai, prin intermediul consiliilor de administrație și ale consiliilor profesorale, corpuri democratic-administrative prezente în toate unitățile de învățământ. În final, sindicatele ar putea contesta punctual prevederi ale legii atacându-le în instanță și, dacă nu le pot opri de jure, făcându-le inaplicabile de facto extinzând apelurile la boicot.
În același timp, timiditatea federațiilor sindicale, lipsa de creativitate tactică, baterea mereu în defensivă nici nu pot fi puse întrutotul pe seama corupției liderilor și pe a caracterului birocratic al acestora. Oricâte fonduri ar avea sindicatele la dispoziție, nu pot cumpăra ceva ce nu există, iar din păcate, pot fi numărați pe degetele de la o mână hârbuită jurnaliștii din România capabili să facă o comunicare online competentă și persuasivă în interesul muncitorilor. Același lucru este valabil pentru juriștii pe dreptul muncii, pentru economiștii, finanțiștii și sociologii necesari contestării comunicatelor oficiale, respectiv producerii propriilor măsuri și proiecte de lege sau campanii creative de boicot. De asemenea, multe dintre acțiunile în urma cărora angajații ar putea obține victorii, nu doar înfrângeri mai puțin crunte, se află la limita legii, iar o înfrângere poate atrage desfacerea sindicatului. Dacă implicarea muncitorilor în sindicate ar fi constantă și viguroasă, dacă ar cere cu regularitate informații și explicații de la reprezentanții sindicali, dacă sindicatul ar fi doar coaja legală care oferă un cadru juridic unor acțiuni organizate pe care angajații deja le întreprind, atunci și solidaritatea pe care ar avea-o unii față de alții nu ar fi doar simbolică, iar federațiile sindicale chiar ar fi lipsite de scuze când li se cere să facă mai mult. De aceea faptul că acțiunea se va repeta în fiecare zi lucrătoare timp de o săptămână, iar apoi săptămânal până pe 3 septembrie e mai important decât obținerea sau nu a unei demisii. Strângându-se la un loc— cadre didactice și sindicaliști din multiple federații atât din capitală și urbanul mare, cât și din rural sau urbanul mic, angajați ai școlilor „bune” și ai școlilor „proaste”, profesori, învățători, educatori și consilieri— nu numai că dascălii își vor da seama de magnitudinea problemei cu care se confruntă, dar și că nu e nimeni altcineva mai în măsură să o rezolve decât ei înșiși, împreună.
În încheiere, nu putem să nu remarcăm faptul că absența antagonistului imediat, Daniel David, era pe atât de palpabilă pe cât de inefabilă era prezența permanentă a antagonistului primar. Fără a fi vreo importantă arteră de circulație, strada General H. M. Berthelot nu a fost închisă pe parcursul acțiunii de protest. Ca atare, pe carosabil s-au prelins fără încetare tot felul de automobile purtând însemnele Glovo, Uber, Bolt, Sameday, Flanco, Mega Image—pe lângă multe alte vehicule fără mărci, dar din care nu ar fi deplasat să presupunem că numai o mică minoritate se deplasau în alt scop decât comercial—împiedicând strângerea a și mai mulți protestatari, bruiind discuțiile, obturând vizibilitatea de pe un trotuar spre celălalt și ținându-i pe cei prezenți sparți în două grupuri. Indiferent cine ar ocupa fotoliul ministerial, capitalul și-ar plimba mărfurile cu aceeași indiferență prin fața ministerului. Asta cel puțin până când angajații nu vor protesta doar ca reprezentanți ai unei categorii profesionale, ci ca membri ai clasei muncitoare. În schimb, din discuții a reieșit impresia excepționalismului profesorilor ca țintă a măsurilor de austeritate. E de înțeles absența, la această acțiune, din discursul oficial al sindicaliștilor din educație a unor subiecte: creșterea TVA-ului, eliminarea plafonării prețului energiei sau scăderea plății din timpul concediului medical. Ele nu fac obiectul acestei acțiuni, ci al altor activități de protest și comunicare organizate de asociațiile din domeniile respective. Mai puțin de înțeles este absența acestor subiecte din comunicarea informală și din atenția angajaților înșiși, care vor fi afectați de asemenea măsuri la fel ca oricare alt membru al clasei muncitoare. Sărăcia, greutățile și precaritatea familiilor din care le provin elevii, factori de care profesorii sunt conștienți, nu sunt trăsături independente de starea societății, ci direct determinate de aceasta. Mai mulți profesori au menționat protestele organizațiilor studențești, unii chiar și fără să îi întrebăm, dar până și acolo unde eforturile civice ale elevilor, ale studenților erau privite cu o apreciere călduroasă, aprecierea era trezită de militanța copiilor pentru a-și proteja propriile drepturi, nu pentru aportul adus de aceștia la o lupta comună tuturor celor care muncesc sau care se pregătesc să muncească. O luptă în care suntem implicați cu toții ca elevi, studenți, angajați, pensionari, ca lucrători în România plătitori de taxe, comisioane bancare, facturi și chirii, ca beneficiari ai serviciilor publice luate acum în vizor cu scopul pretins de a regla deficitul bugetar.
Chiar dacă toți protestatarii erau de acord că nu sistemul de învățământ a produs deficitul, părerile păreau împărțite cu privire la modurile prin care s-ar putea echilibra balanța bugetară. Unii participanți erau de acord că deficitul bugetar este o problemă reală, acceptând ideea că trecerea ratingului de țară la categoria Junk este iminentă dacă nu se iau măsuri. Mai mulți participanți la protest considerau că deficitul nici n-ar fi o problemă structurală reală, ci că, în măsura în care situația economică chiar comportă reforme, cauza este una politică și administrativă. În linii mari, cu toată revolta împotriva manipulărilor la adresa cadrelor didactice, ele acceptau din explicațiile oficiale și ale societății civile cu privire la sursa deficitului în corupția guvernelor anterioare și a supradimensionării aparatelor publice, inclusiv la nivelul personalului care lucrează cu publicului—poate cu excepția personalului sanitar pe care îl percep, la fel ca pe cel didactic, ca esențial pentru reproducerea „capitalului uman” al României. Chiar și atunci când erau aduse în discuție cheltuilele cu înarmarea, scopul unor asemenea exemple nu era de a reproșa statului că a făcut investiții neproductive, cu grave implicații pentru menținerea păcii, ci doar pentru a arăta ușurința cu care se pot aloca fonduri atunci când există voință politică pentru așa ceva.
E adevărat că „nu e treaba” participanților la protest să aibă o înțelegere bine formată cu privire la deficitul bugetar. Însă a nu avea o înțelegere asupra fenomenului înseamnă să acceptăm explicațiile celor care pretind că au o asemenea înțelegere, anume ale guvernanților care se folosesc de problema deficitului pentru a impune măsuri de austeritate—aceiași guvernanți care mint, manipulează și cenzurează cercetare științifică autentică. Cine vorbește de fapt când spune că asemenea probleme nu sunt și problemele personalului didactic? Nu sunt oare tocmai cuvintele lui Daniel David care reduce treaba profesorilor strict la actul didactic de la clasă, un act didactic care poate fi evaluat după o rubrică universală și birocratică, concepută la nivel național dintr-un turn de fildeș instituțional? Un turn de fildeș de unde poate vedea și nu poate ține cont de particularitățile elevului, de nevoile sale, de mediul din care provine, de pregătirea de care a beneficiat până atunci în clasă și în afara sa. Dascălii ne amintesc, și au dreptate să o facă, că la clasă de multe ori nu se pot înscrie doar în programă, ci trebuie să revină asupra unor competențe pe care elevul le-a pierdut sau nu le-a căpătat niciodată; că trebuie să predea unor elevi persoane vii, autonome, nu roboți de învățare, elevi care au nevoie de motivație, care au curiozități care trebuie alimentate, care nu au învățat încă să-și gestioneze emoțiile și, ca atare, care pot fi deranjanți și chiar agresivi față de colegii lor sau față de profesori. Mai mult, dascălii ne amintesc că activitatea cadrului didactic nu se desfășoară doar la clasă, ci și în afara ei cuprinzând pregătirea planurilor de lecții, corectarea testelor, sarcini administrative și birocratice, activități de pregătire continuă și aprofundare a cunoașterii. Toate acestea nu înseamnă, însă, doar că Daniel David cere un efort nejustificat de la profesori acceptându-le ca zi de muncă doar ce poate măsura după clopoțel, nu și toate celelalte sarcini necesare ca ora de curs să se poată desfășura; toate acestea înseamnă că profesorii au o legătură strânsă cu difuzarea cunoașterii științifice și civice către viitori angajați și cetățeni cu drepturi depline. Pentru a-și putea face treaba cât mai bine au nevoie de timp nestructurat, ferit de control birocratic, de încredere din partea elevilor, părinților, conducerii unităților școlare și a înalților funcționari de stat. În același timp, asta înseamnă și că au o responsabilitate față de elevi, față de părinți, o responsabilitate care, la fel ca munca profesorilor, nu se încheie odată cu sunetul clopoțelului. Ca șirul premierilor infami pentru austeritate să nu mai primească multe nume după Boc, Ciolacu și Bolojan, e nevoie ca aceeași solidaritate pe care cadrele didactice și-o extind unele altora să o extindă și altor categorii socio-profesionale.