În timp ce românii resimt deja efectele luptei guvernului Bolojan cu hidra deficitului bugetar, ale cărei victime colaterale sunt, momentan, cadrele didactice și persoane vulnerabile, în Franța se pregătește terenul pentru exorcizarea unei bestii asemănătoare, anume datoria publică. Această sabie a lui Damocles atârnă deja de câțiva ani, ajungând să însumeze peste 3200 miliarde de euro, adică ~110% din PIB, din care 66 miliarde reprezintă dobânda.
Guvernul Bayrou, format recent dintr-o minoritate parlamentară și demis după doar 9 luni de mandat, și-a propus să economisească 40 miliarde de euro în 2026 pentru a evita supraîndatorarea. Pe 15 iulie fostul premier a anunțat planul bugetar propus pentru anul următor, subliniind pericolul care trebuie evitat cu orice preț. Măsurile propuse au un potențial devastator pentru francezii cei mai săraci, pensionari și alte categorii care depind de ajutoare sociale, iar traiul populației muncitoare în general se va îngreuna și mai mult.
Ca și în cazul României, guvernul francez se aștepta ca oamenii de rând să suporte consecințele unei guvernări falimentare. În cazul Franței, vorbim de nota de plată a celor 8 ani de macronism, în care capitaliștii s-au bucurat de-a lungul timpului de tot felul de facilități fiscale, sub formă de subvenții, taxe reduse sau chiar scutirea unor cotizații.
Spre deosebire de români, însă, se pare francezii au început să își demonstreze opoziția într-o manieră dificil de ignorat. În timp ce noi sperăm să vedem măcar o grevă susținută a profesorilor de la începutul anului școlar, o bună parte din clasa muncitoare franceză ar putea intra în grevă generală, combinată cu un boicot cuprinzător, începând cu 10 septembrie.
Principalele revendicări ale mișcării, cunoscută sub numele de „bloquons tout” („blocăm tot”) sau „indignons nous” („ne indignăm”, posibil o referință la mișcarea Indignados din Spania), resping austeritatea în general, dar nu se opresc acolo. Aderenții mișcării cereau demisia guvernului (ceea ce s-a și întâmplat, înainte ca prima barieră stradală să fie ridicată) dar și destituirea lui Macron, semn că nemulțumirile cetățenilor față de conducătorii săi nu se rezumă la bugetul pe 2026.
Ne uităm la Europa de vest ca spațiul unde democrația primează, reușind să țină sub control excesele capitalului. Formatori de opinie care se reclamă drept socialiști sau măcar de stânga arată spre țări ca Franța și Germania ca modele de urmat pentru cum putem obține o societate a bunăstării în cadrul capitalismului, pur și simplu jucându-ne cu pragurile de impozitare și reglementarea pieței. Evenimentele din ultima vreme ne arată că țările spre care indică există doar în imaginația lor.
Criza politică franceză – o tragicomedie în 3 acte
Alegerile europarlamentare și răzbunarea Macronului
Pe 9 iunie 2024 au avut loc alegerile pentru Parlamentul European. În mod normal un eveniment destul de neinteresant, alegerile din 2024 au atras atenția prin rezultate surprinzătoare pe întregul continent. A fost unul din semnele timpurii ale ascensiunii extremei drepte în Europa. Partidul AUR, de exemplu, participând pentru prima dată la alegeri europarlamentare, a câștigat 6 locuri, cele mai multe după gruparea PSD/PNL.
În Franța rezultatele au fost și mai surprinzătoare. Partidul de extremă-dreapta Rassemblement National a dominat alegerile, obținând 30% din voturi față de 20% în 2019, în timp ce coaliția Ensemble, grupare liberală de centru-dreapta înființată de Macron, și-a pierdut jumătate din locuri. Demn de notat este faptul că și unele grupări de stânga, precum Partidul Socialist și La France Insoumise, au avut de câștigat comparativ cu rezultatele din 2019, un semnal clar că societatea franceză a început să își piardă încrederea în ordinea liberală dirijată de partide centriste, subordonate capitalului, și a început să caute alternative.
La o oră de la publicarea rezultatelor preliminare, președintele Macron, într-un veritabil coup de théâtre, anunță dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri anticipate 3 săptămâni mai târziu. Decizia a șocat pe toată lumea, și nici până astăzi nu știm exact ce s-a urmărit prin ea. În contextul în care tabăra macronistă deținea o majoritatea parlamentară destul de firavă, iar popularitatea lui Macron ca președinte era deja la pământ (31% rată de aprobare în Mai 2024), pare că această mișcare putea fi numai spre beneficiul partidelor de extremă-dreapta. Poate că intenția era de a lăsa RN să guverneze o situație dificilă, în ideea de a îi discredita, sau de a instrumentaliza frica francezilor de extreme pentru a reînvigora credința în partidele centrist-liberale.
În orice caz, anunțul a stârnit indignare, dar și entuziasm. În timp ce zeci de mii de protestatari au ieșit în stradă în marile orașe în săptămânile ce au urmat, pentru a manifesta împotriva extremei drepte și pentru a cere partidelor de stânga să formeze un front unit pentru alegerile anticipate, Jordan Bardella, tânărul și carismaticul lider nou desemnat al RN, își freca palmele visându-se prim ministru în câteva luni.
Alegerile legislative și guvernul Barnier
Pe 30 iunie și 7 iulie au avut loc cele două tururi ale alegerilor legislative. Spre deosebire de alegerile europarlamentare, partidele de stânga s-au coalizat în Noul Front Popular, repetând aceeași tactică de la alegerile din 2022. Perioada premergătoare și cea dintre cele două tururi a fost tensionată, marcată de manifestări aproape constante anti-RN, dezbateri, amenințări cu moartea candidaților, și dezgropări de vechi tweeturi antisemite alor multipli candidați RN.
Pe 8 iulie, mulți au răsuflat ușurați văzând că parlamentul nu este majoritar de extremă-dreapta. NFP, coaliția de stânga, a câștigat cele mai multe locuri (180/577), urmată de coaliția macronistă (159/577) și RN (142/577). Este demn de notat faptul că RN a câștigat votul popular în ambele tururi, barajul republican din al doilea tur fiind un factor decisiv în rezultatul final. Așadar, a rezultat un parlament echilibrat, nicio facțiune din cele 3 principale nu având o majoritate absolută.
Pasul următor, desemnarea unui nou prim-ministru și formarea unui guvern, ar fi trebuit să pună capăt acestei perioade turbulente. Pasul acesta, însă, a durat 2 luni, cea mai lungă perioadă în care Franța a fost condusă de un guvern interimar. De obicei, liderul partidului care deține cele mai multe locuri în parlament este numit premier, dar nu este obligatoriu prin lege. Macron a refuzat categoric ideea de a avea un guvern de stânga. După negocieri îndelungi, puse de-o parte pe perioada Jocurilor Olimpice, partidele din NFP s-au retras (cu o încercare eșuată de a-l demite pe președinte), iar Macron a putut desemna liniștit un prim-ministru de dreapta, cu un guvern minoritar.
Michel Barnier, un conservator gaullist membru al Partidului Republican, a fost ales ca prim-ministru de compromis, ceva să placă „la toată lumea” de la centru la extrema dreaptă. Prima și ultima sarcină a guvernului său a fost propunerea bugetului pe 2025. După ce a supraviețuit o moțiune de cenzură venită din partea stângii, Barnier s-a arătat pregătit să confrunte balaurul datoriei publice cu un buget de austeritate. Planul prevedea economii de 40 de miliarde de euro, prin reducerea cheltuielilor guvernamentale, a bugetelor de asistență socială și de sănătate, dar și venituri de 20 miliarde de euro în plus prin taxarea veniturilor mari.
Partidele de stânga, dar și RN, s-au opus planului. Ca răspuns, Barnier, fiind presat de necesitatea adoptării unui buget pentru 2025, a invocat articolul 49 alineatul 3 din constituție. Practic, guvernul își „asumă răspunderea” prin adoptarea unei legi fără ca ea să fie votată în parlament (guvernul anterior condus de Elisabeth Borne a abuzat de acest mecanism). Parlamentul poate reacționa printr-o moțiune de cenzură, ceea ce s-a și întâmplat. Moțiunea a trecut, fiind susținută bipartizan, iar guvernul Barnier a fost înlăturat la numai 3 luni de la învestire, un eveniment fără precedent în istoria franceză.
Guvernul Bayrou și bugetul de austeritate
La 2 săptămâni de la demiterea guvernului Barnier, Macron îl numește în funcție pe François Bayrou, un alt premier conservator de centru-dreapta, pentru că prima dată a mers atât de bine. În timpul negocierilor pentru formarea acestui cabinet, Partidul Socialist, așa cum îi este obiceiul, a trădat coaliția de stânga promițând că nu vor susține o moțiunea de cenzură împotriva acestui guvern, în schimbul asigurării că articolul 49.3 nu va mai fi folosit. Astfel, cu susținerea socialiștilor și a partidelor de dreapta, un buget a putut fi adoptat pentru 2025, cu 2 luni întârziere.
Liniștea nu a durat mult, pentru că pe 15 Iulie François Bayrou a prezentat bugetul propus pentru 2026. Discursul prin care introducea acest proiect a fost menit să stârnească frică, vorbind de datoria publică ca de un „blestem pentru familii, pentru întreprinderi și pentru țară”, și cum această datorie nu poate fi lăsată în continuare pe umerii copiilor și nepoților.
Faptul că al șaptelea cel mai bogat stat din lume ajunge să se bage în pensiile bătrânilor și pușculițele copiilor pentru a-și plăti datoriile și nu în averile miliardarilor săi sau ale marilor companii (pe lângă faptul că renegocierea datoriilor în numele cetățenilor nici nu este considerată), ne arată că de fapt nu îi reprezintă pe aceștia în egală măsură, ci doar pe unii și nu în calitate de cetățeni, ci de bogați.
Cu această atitudine guvernul Bayrou încearcă să adopte un buget de austeritate dintre cele mai dure, cu efecte potențial devastatoare pentru cei mai mulți dintre francezi. De exemplu, este propusă înghețarea bugetului de ajutoare sociale și servicii publice pe 2026 la nivelul anului 2025, care deci nu vor ține pasul cu inflația și cu evoluția nevoilor. Altă măsură vizează reducerea compensării medicamentelor pentru bolnavii cronici. Șomajul ar deveni și mai greu de accesat, adăugând și mai multe reguli și condiții unui sistem deja destul de opac. Cel mai grav, însă, este propunerea de a elimina 2 zile libere pe an, 8 mai și lunea de Paști, pentru că „întreaga națiune trebuie să muncească mai mult”.
Premierul susține că toată lumea trebuie să contribuie la eforturile de a reduce datoria publică, dar este lesne înțeles că cei mai săraci francezi vor avea cel mai mult de “contribuit”.
Apelul la grevă
Deși prima mențiune online a unei mișcări de protest pentru 10 septembrie a fost văzută online cu o zi înainte de anunțul planului bugetar, înaintată de către o mică organizație pentru o „Franța suverană”, aceasta a început să prindă amploare după 15 iulie. Data de 10 septembrie este începutul anului școlar în Franța, și mai general reprezintă „repunerea în mișcare” a țării după perioada vacanțelor de vară, deci o zi cu o oarecare importanță simbolică și economică.
Inițial promovată online de foști organizatori Gilets Jaunes, ideea unei greve generale începând cu 10 septembrie s-a răspândit rapid pe rețelele sociale. Un site dedicat mișcării (ulterior închis și redeschis sub un alt domeniu) este creat, împreună cu un cont de Twitter/X, pe care sunt postate o serie de revendicări care se opun bugetului de austeritate și 3 moduri principale de acțiune propuse:
- Boicotul: stop consumului din marile magazine și mutarea banilor proprii din marile bănci în bănci locale/cooperative
- Nesupunerea civilă: ocuparea pașnică a infrastructurii publice (drumuri, primării, școli)
- Solidaritatea: sprijin intracomunitar pentru greviști și cei care fac blocaj, crearea de spații comune de discuții și coordonare în fiecare cartier, etc
Site-ul și conturile de social media „Bloquons tout” nu au scopul dirijării mișcării, ci servesc mai mult ca un hub care centralizează grupurile de coordonare locală. Fiecare cetățean dornic să ia parte la grevă este încurajat să se alăture grupului de organizare cel mai apropiat, fie prin intermediul site-ului, fie cu ajutorul posterelor și stickerelor care au început rapid să apară prin fiecare departament al țării.
Nu a durat mult până când mișcarea a atras atenția presei și reacții din partea politicienilor. Publicațiile respectabile de stânga, precum Libération sau L’Humanité, se arată precaute față de mișcare, subliniind faptul că unii dintre aderenții săi sunt personalități de extremă dreaptă. Din partea politicului, Jean-Luc Melenchon, liderul partidului La France Insoumise declară susținerea totală a manifestației, pe când omologii săi de dreapta preferă să păstreze distanța. Și CGT, cea mai mare federație sindicală din țară, și-a exprimat susținerea și participarea, dar CFDT, următoarea federație ca număr de membri, a ezitat în a se poziționa în favoarea acestei mișcări. În orice caz, se pare că participanții „Bloquons tout” se dezic de etichete și recuperări politice. În comunicarea online sau în interviuri este susținut faptul că manifestația este o acțiune pur cetățenească, de natură „apolitică”.
Această atitudine față de recuperare politică, precum tacticile propuse și revendicările de natură materială fac din „Bloquons tout” un succesor spiritual al mișcării Gilets Jaunes din 2018-2020 și ale protestelor împotriva creșterii vârstei pensionării din 2023. Ambele au avut o amploare deosebită și au fost remarcate chiar și de presa internațională pentru forța excesivă utilizată de forțele de ordine în a le reprima.
Experiența acestor manifestări recente este diseminată pe rețelele sociale, dar și în persoană la adunări generale organizate în marile orașe în zilele premergătoare mișcării, cu zeci sau chiar sute de participanți.
Se pare că nici nu a fost nevoie ca mișcarea să se materializeze efectiv pentru a-i fi îndeplinită una dintre revendicările principale. Pe 8 septembrie François Bayrou a cerut parlamentului un vot de încredere pe care nu l-a obținut, în urma căruia a demisionat. Macron și-a numit al 7-lea ministru în 8 ani de mandat, un alt conservator de centru-dreapta provenit din propriul partid. Această „victorie” nu pare să fi afectat în vreun fel manifestanții care se pregăteau în continuare pentru 10 septembrie. Ministerul de afaceri interne declara pe 9 septembrie că se pregăteau pentru 100.000 de manifestanți pe întregul teritoriu.
Ziua Z
Bilanțul de zilei de 10 septembrie a depășit așteptările guvernului în mod cantitativ dar și calitatitv. Conform cifrelor oficiale, aproximativ 197.000 de manifestanți au fost prezenți, dar conform numărătorii CGT ar fi fost de fapt vorba de ~250.000. De la primele ore ale dimineții, participanții „Bloquons tout” au început să ridice bariere pe drumuri importante, blocând circulația în mai multe centre urbane, inclusiv centura principală a Parisului. Sute de licee, și unele universități, au fost și ele blocate de grupări de elevi și profesori. Zeci de mii de angajați în spitale și în transporturi au ținut grevă totală sau parțială. Spre amiază, proteste din ce în ce mai mari au loc în multiple orașe. Per total, ministerul afacerilor interne a declarat 850 de acțiuni, dintre care 596 de adunări și 253 de blocaje, care au rezultat în 540 de arestări. Amploarea acestei prime zile de acțiune este comparabilă cu începutul mișcării Gilets Jaunes.
În final, nu se poate vorbi despre un blocaj național, dar toate aceste acțiuni independente și spontane nu au putut fi ignorate. Este remarcabil faptul că blocaje și proteste au avut loc în mai toate departamentele țării, în orașe mari și mici, iar cetățenii implicați nu au avut nevoie de imboldul vreunui organizator sindicalist sau ONGist. Apartenența la un grup de Telegram local a fost suficientă.
În zilele ce au urmat, acțiuni similare, dar la scară mai mică, au continuat să aibă loc. Pe 13 septembrie, de exemplu, au fost raportate mobilizări în mai multe regiuni, cu câteva mii de participanți per total. Demne de notat sunt și blocajele unor centre universitare, cum ar fi Lyon 2 (soldat cu 22 de arestări), Universitatea Reims sau Universitatea Strasbourg, unde studenții au denunțat faptul că „singurul buget mărit este cel al armatei, din care o parte va servi Israelului în războiul cu Palestina”.
Mișcarea a părăsit rapid atenția media după 10 septembrie, dar a reintrat de curând în vizor odată cu anunțul unei „zile negre” pe 18 septembrie. Marile federații sindicale ale țării au făcut apel la o zi de grevă națională. Guvernul se pregătește de o zi cu 400.000 de manifestanți, de 4 ori mai mulți decât pe 10 septembrie.
Nu putem ști dacă „Bloquons tout” va avea același succes ca Gilets Jaunes sau protestele împotriva creșterii vârstei de pensionare din 2023. Cert este, însă, că o parte semnificativă a francezilor a înțeles că singurul mod în care te poți împotrivi realmente unui regim liberal din ce în ce mai represiv, servil capitalului, nu este la urne și prin petiții, ci în stradă, luând acțiuni în afara cadrului instituțional, fără reprezentanți identificați.
Putem doar spera că această mobilizare, alături de toate celelalte mișcări sociale care au loc astăzi în lume, va putea aduce o schimbare reală și de durată. Dar mai important decât niște câștiguri care se pot dovedi temporare, ar fi ca protestele să își piardă caracterul declarat „apolitic”, iar participanții să dezvolte o înțelegere politică și unitară, informată de condițiile curente cărora le răspund și de propia experiență practică. La baza oricărei schimbări radicale se află o platformă politică, element ce a lipsit atât mișcării Gilets Jaunes, cât și altor mișcări contestatare, care, în cele din urmă, s-au disipat.