Articol preluat și tradus de pe Internationalist Standpoint
În urma protestului de pe 14 octombrie din Bruxelles, la care au participat peste 140.000 de oameni, sindicatul profesorilor a planificat noi acțiuni pentru luna noiembrie. Alte sectoare au urmat rapid exemplul.
Sindicatele feroviare au început o grevă de trei zile pe 24 noiembrie. Pe 25 noiembrie, toate serviciile publice s-au alăturat luptei, iar pe 26 noiembrie au urmat și restul sectoarelor.
Participare semnificativă din toate sectoarele
Greva a fost respectată de părți semnificative din sectorul feroviar: în ciuda serviciului minim obligatoriu (obligația contractuală conform căreia muncitorii din industriile esențiale trebuie sa asigure unele servicii, chiar si in timpul unei greve), o treime dintre lucrătorii feroviari au participat la grevă. În educație, 25 000 de profesori au intrat în grevă — aproximativ 1 din 10 —, în timp ce mulți alții și-au limitat acțiunea la o oră și și-au exprimat solidaritatea în interviuri la televiziunea națională.
Miercuri au fost pichetate sute de locuri de munca, iar drumurile de acces și podurile care duc la porturile din Anvers și Gent au fost blocate în repetate rânduri.
Participarea largă si efectele sale au fost evidente din plângerile angajatorilor cu privire la impactul economic al întreruperilor. Greva rămâne o armă puternică: odată ce sistemul se oprește, devine clar cine produce plusvaloarea și menține economia în funcțiune.
Criza guvernamentală
În cursul zilei premergătoare acțiunii, guvernul nici măcar nu s-a prezentat la deschiderea parlamentului și la obișnuitul discurs despre „starea națiunii”. Partenerii de coaliție erau în dezacord deschis, iar guvernul se afla într-o situație dificilă.
Dincolo de disputele bugetare, acesta se confrunta cu noi presiuni: mai multe drone neidentificate au apărut deasupra unor baze militare și aeroporturi civile, provocând panică. În același timp, UE a presat guvernul să utilizeze activele rusești deținute la Euroclear în Bruxelles pentru a finanța războiul din Ucraina, în timp ce Moscova a emis amenințări directe împotriva Belgiei. Sentimentul de criză era în creștere.
Pe fondul tensiunilor crescânde și al sondajelor care arătau că coaliția de guvernare își pierduse majoritatea, se contura posibilitatea demisiei guvernului și a alegerilor anticipate.
Mișcarea din stradă a determinat coaliția să ezite
Acțiunile lucrătorilor au avut efect — de aici și ezitarea vizibilă a guvernului. Social-democrații și fostele partide creștin-centriste, care ani de zile au întreținut legături strânse cu principalele două federații sindicale și încă se bazează pe electoratul lor, au început să vină cu câteva revendicări modeste. Printre acestea se numărau o taxă pe dividende, măsuri pentru protejarea puterii de cumpărare și ajustări ale reformei pensiilor.
Anvergura protestului, combinată cu fragilitatea guvernului, a încurajat muncitorii să intensifice mobilizarea pentru grevele din noiembrie. Scopul era să ofere un ultim impuls decisiv — suficient pentru a respinge planurile de austeritate.
În același timp, partidele de dreapta N-VA (Noua Alianță Flamandă — naționaliști moderați) și MR (Mișcarea Reformistă — liberali) erau și ele divizate în privința următorilor pași.
- N-VA dorea reduceri de cheltuieli, creșteri selective de taxe și economii indirecte prin diminuarea drepturilor din pensii și asigurări de sănătate.
- MR, în schimb, respingea categoric orice noi taxe și cerea reduceri chiar mai adânci în domeniul protecției sociale. Abolirea sistemului automat de indexare a salariilor — chiar și parțial — se afla, de asemenea, printre propunerile lor.
Soluția guvernului si reacția celor ce muncesc
După o audiență cu regele, premierul și-a dat termen 50 de zile (până de Crăciun) pentru a ajunge la un acord bugetar. După aceea, lucrurile au stat mult timp liniștite — cu excepția cererii ministrului apărării pentru fonduri suplimentare pentru combaterea amenințării dronelor.
Apoi, dintr-o dată, guvernul a organizat o ședință chiar în ajunul acțiunilor sindicale. Luni dimineața, coaliția anunța că a ajuns la un acord pentru un buget pe mai mulți ani.
Poziția fermă si unită adoptată de guvern a avut scopul principal de a demoraliza sau chiar opri acțiunile de stradă. S-a întâmplat exact contrariul. Măsurile anunțate au stârnit și mai mult determinarea lucrătorilor de a lupta. Unul dintre principalele motive ale nemulțumirii a fost planul de a introduce un plafon pentru sistemul de indexare a salariilor (mecanismul care ajustează automat salariile în funcție de inflație) în 2026 și 2028. Jafului sistemului de pensii i s-a alăturat jaful salarizării.
Guvernul și-a justificat noul plafon susținând despre creșterile automate de salarii că avantajează veniturile mari, în timp ce inflația afectează pe toată lumea în mod egal. Bazându-se pe asta, au decis ca mecanismul de indexare să se aplice doar până la un anumit nivel — însă plafonul a fost stabilit extrem de jos:
- până la 4.000 € salariu brut pentru angajați
- până la 2.000 € pentru pensionari
Asta ar înseamna că o mare parte a clasei muncitoare ar fi afectată.
Social-democrații și partidele centriste au acceptat acest atac în schimbul unei creșteri minore a taxei pe conturile de valori imobiliare, de la 0,15% la 0,30%. Ba chiar au sărbătorit această „realizare”, susținând că sistemul de indexare „supraviețuiește”!
În consecință, mulți muncitori au înțeles clar ce fel de guvern este acesta și cât de mult ar fi afectați de politicile sale.
Un pachet de noi poveri pentru oamenii muncii
Dincolo de plafonarea indexării salariilor — care, în practică, înseamnă o reducere a salariilor — guvernul majorează și impozitele și TVA-ul pentru energie, dar și pentru activitățile recreaționale, precum cinematografele, parcurile de distracții, muzeele și sălile de fitness.
Premierul a adăugat că urmează și alte măsuri: „Acesta nu este începutul sfârșitului — mai degrabă este sfârșitul începutului”.
Mulți lucrători sunt gata să continue acțiunile de protest. Totuși, sindicatele nu dispun de un plan larg de mobilizare bazat pe o alternativă clar conturată, în jurul căreia să poată fi organizată o acțiune susținută. Deocamdată, ele se limitează la declarații generale precum „umerii puternici trebuie să poarte povara,” exprimate mai ales în dezbateri televizate și interviuri din presă.
Partidele burgheze nu au soluții de ieșire din criză
Noul partid de stânga PVDA–PTB (Partidul Muncitorilor din Belgia — un partid reformist de masă) prezintă alternative concrete, însă își face simțită prezența în special în parlament, nu prin proteste de amploare.
Guvernul a câștigat un vot de încredere vineri, 28 noiembrie, însă planurile sale trebuie în continuare transformate în legi și trebuie sa fie aprobate de parlament.
Furia maselor muncitoare — și disponibilitatea lor de a acționa si protesta — trebuie transformată în discuții despre campanii de mobilizare de masă pentru 2026, construite în jurul unei alternative clare a clasei muncitoare. În acest sens, formularea unui program anti-capitalist este esențială.
Partidele burgheze nu văd o ieșire clară din criză. Există limite în ceea ce poate fi tăiat la nivel federal. Acestea refuză să se atingă de cheltuielile militare, dobânzile la datorii, bugetul poliției sau de sistemul judiciar. Cea mai mare cheltuială federală este securitatea socială — dar se tem de reacția publică dacă ar lansa un atac frontal asupra acesteia.
Unii politicieni sugerează, prin urmare, ca economiile să fie făcute de guvernele regionale și că „este timpul pentru o nouă reformă a statului.” Această idee este întărită de criza din Bruxelles, unde — la 500 de zile după alegeri — nu există încă un guvern regional sau un buget, ceea ce a determinat unele bănci să înceapă să refuze credite.
În această situație, există un pericol real ca secțiuni ale politicienilor burghezi, pentru a evita confruntarea antagonismului clar dintre muncitori și capitaliști, să încerce să distragă atenția prin conflicte între regiuni.
Mișcarea muncitorească, care tocmai și-a demonstrat puterea prin unitate, nu trebuie să cadă în această capcană a divizării.
Accentul trebuie să rămână pe înfrângerea planurilor antisociale ale guvernului, chiar dacă asta înseamnă întețirea crizei sale și căderea lui.