Din octombrie 2023 și până astăzi, peste 65.400 de palestinieni au fost uciși și 167.160 răniți de forțele israeliene. Aceste cifre cresc zilnic prin bombardamentele necruțătoare—un milion de oameni din Gaza City trăiesc sub asediu israelian total, confruntându-se cu foametea ucigătoare și fără niciun loc sigur unde să se refugieze. Doar în ultimele patru luni, Israelul a împușcat mortal peste 2.000 de civili palestinieni în timp ce aceștia căutau ajutor umanitar, transformând distribuirea ajutoarelor într-un adevărat masacru sistematic.
Comisia Independentă Internațională de Anchetă a ONU a confirmat oficial că Israelul comite genocid în Fâșia Gaza. În ciuda acestor dovezi clare și în ciuda imaginilor șocante care ajung la noi zilnic, mașinăria genocidului continuă să funcționeze cu sprijinul militar și diplomatic al blocului imperialist occidental.
În acest context, GAS s-a alăturat campaniei Elbit Out, o inițiativă ce reunește mai multe grupuri militante din spațiul românesc și internațional în jurul obiectivului de a opri activitatea firmei producătoare de armament pentru genocid pe teritoriul României. Pe 5 octombrie 2025, inițiativa debutează cu o discuție publică la București, urmată de un marș de protest. Scopul declarat al Elbit Out este să someze România să abandoneze complet exportul de arme către statul Israel, refuzând și dependența economică de capitalul militar-industrial al acestuia.
Campania avertizează că România este un partener activ în demersul genocidar al Israelului. Fabricile din Brașov, Bacău și Măgurele fac din România a treia cea mai importantă locație pentru producția Elbit, după Israel și Statele Unite. Scala colaborării statului român cu Israelul este înspăimântătoare: doar în ultimii doi ani, conform raportului de cercetare al Elbit Out, exporturile de arme către statul israelian au fost de ordinul zecilor de milioane de euro, iar România are un istoric de achiziții ale tehnologiilor militare israeliene testate pe populația ocupată. Recentul contract de peste 2 miliarde de euro câștigat de firma Rafael, în vederea achiziției unui sistem de apărare antiaeriană, se înscrie în aceeași dinamică îngrijorătoare.
Suntem parte din demersurile Elbit Out pentru că, așa cum am antemenționat, suntem dedicați acestei lupte și înțelegem colonizarea Palestinei de către statul Israel nu ca o problemă (exclusiv) morală sau juridică, ci drept una care își are cauza în economia politică a imperialismului. După doi ani de proteste, marșuri și ocupări ale spațiilor universitare în care statul român și instituțiile sale au ascultat, firește, cerințele complexului militar-industrial peste vocile propriilor cetățeni pe care se presupune că ar trebui să-i reprezinte, întrebarea pe care ne-o punem cu toții este ce putem face, din propria poziție, pentru a aduce mai aproape oprirea complicității.
Puterea muncitorilor organizați, indispensabilă victoriei
Dacă ne uităm spre țări cu o puternică tradiție sindicală militantă precum Italia, Franța, ori statul spaniol, vedem cum muncitorii organizați au reușit – în mare parte, pe calea grevelor – să pună suficientă presiune pe administratorii burgheziei (mai exact pe politicieni, pe guvern) pentru a face ceva împotriva înarmării sângeroase a statului Israel care bombardează fără oprire de doi ani Fâșia Gaza.
Dacă dorim să combatem în mod real complicitatea României la același genocid și să obținem rezultate palpabile, acțiunile noastre ar trebui să se îndrepte spre direcția unității clasei muncitoare, cea care face societatea să funcționeze. Aceasta, când are un cadru organizat la îndemână, poate, printre altele, să își înceteze activitatea și să oprească producerea și reproducerea societății pentru a o schimba. Atunci când cei care muncesc își conștientizează propriile interese, cursul firesc de acțiune este să refuze să muncească pentru a înarma sau a susține în alte moduri statele capitaliste care declanșează războaie ce ucid pe cei oprimați și creează o lume mai nesigură pentru noi toți—dar mai sigură pentru ROI-urile acțiunilor companiilor militare.
De altfel, lucrătorii palestinieni organizați au folosit ocazia Zilei Muncitorilor din acest an pentru a ne reaminti de cererea lor: să nu mai muncim pentru a înarma statul care le curmă viețile în fiecare zi. Prin campania Elbit Out, apelul acestora a ajuns deja către sindicatul uzinei Automecanica Moreni, într-o scrisoare deschisă:
Anul acesta, cu ocazia zilei de 1 mai, sindicatele palestiniene au lansat un apel la solidaritate către toți muncitorii lumii. Organizațiile sindicale palestiniene au cerut sindicatelor și muncitorilor din întreaga lume să pună presiune asupra guvernelor, companiilor și instituțiilor pentru a pune capăt complicității genocidului comis de Israel.
Deja există numeroase exemple de sindicate care au răspuns acestui apel: IndustriALL Global Union susține apelul pentru Boicot, Dezinvestire și Sancțiuni; sindicatele norvegiene au determinat fondul suveran să dezinvestească din Israel Bonds; sindicatele indiene au respins exportul de muncitori către Israel și au cerut boicotarea produselor israeliene; sindicaliștii din porturi din Europa, Africa, Asia și SUA au blocat sau au încercat să blocheze nave care transportau arme spre Israel; iar în Olanda, sindicatul FNV a declanșat o grevă istorică pentru ruperea legăturilor cu instituții și companii complice la genocid.
Un exemplu mai recent este cel al lucrătorilor italieni, care au organizat o mobilizare masivă în sprijinul unei încetări a focului și al Global Sumud Flotilla, care încearcă să spargă blocada israeliană ilegală asupra Fâșiei Gaza prin livrarea de ajutoare umanitare. Demonstrațiile din marile orașe italiene au numărat zeci de mii de participanți, angajații din porturile întregii Europe s-au reunit la Genova pentru a planifica blocarea transporturilor de arme, iar federația sindicală CGIL a amenințat cu greva generală în cazul în care Israelul va ataca flota umanitară Sumud.
Este, deci, ușor de remarcat că decizii precum cele ale statelor elen, spaniol și italian de a trimite câte o navă militară în apărarea flotei Sumud nu au fost nicidecum luate din bunăvoința sau caritatea acestor state burgheze, ci sunt un rezultat al presiunii organizate exercitate de muncitorii militanți asupra aparatelor de stat. Acestea din urmă se tem de greve și acțiuni mai incisive.
Ce putem aștepta de la stat?
Există, desigur, opțiunea legalistă de a solicita statului român să aplice legea internațională (art. 1 al Convenției pentru Prevenirea și Reprimarea Genocidului, măsurile provizorii ale CIJ și obligațiile statelor terțe, art. 16 din Articolele privind Responsabilitatea Statelor din 2001, etc.) și să facă uz, cum cere și Convenția, de „toate mijloacele disponibile în mod rezonabil” pentru a-și opri contribuția la genocidul din Gaza. Asta ar presupune, în primul rând, ca Elbit Systems și alte firme similare ale capitalului militar-industrial israelian să nu mai primească licențe pentru exporturi din partea Ministerului Afacerilor Externe—cu încălcarea tratatelor amintite sub presiunea aceluiași capital.
Totuși român a prioritizat până acum interesele capitalului militar și ale aliatului american peste voința și interesele locuitorilor României; voință care s-a exprimat constant prin manifestații în stradă, cu sute de participanți, în ciuda blackoutului aproape total în mass-media pe subiect și al eforturilor sistemului politic de a distrage.
Nu doar respectarea responsabilității legale este supusă intereselor capitalului și imperialismului, ci însăși definirea sa. În contextul unui armistițiu, oricât de superficial, se poate să revenim la o situație în care guvernele și organizațiile internaționale care au denunțat genocidul se vor întoarce la a accepta legitimarea regimului de apartheid din Israel. Aceasta era de fapt situația până acum 2 ani, când campania BDS argumenta foarte solid că Israelul și aliații săi încalcă legea internațională, dar niciun guvern nu încerca să probeze asta prin apel la CIJ.
Solicitarea făcută statului român este o formă de a articula clivajul între acțiunile sale, deservite cerințelor capitalului, și interesele muncitorilor, care nu sunt și nu vor fi niciodată servite de război și de industria militară. Anticipăm că statul va face tot posibilul să ignore această solicitare, cum ignoră toate revendicările legate de participarea la crimele din Palestina și la războaiele conduse de SUA. Dacă se va găsi forțat să răspundă, va încerca să prezinte solicitarea ca un atac la adresa locurilor de muncă din fabricile Elbit, pe care le va prezenta ca o sursă de bunăstare regională. Pe măsură ce dependența României de capitalul militar (israelian, american, european) crește, ceea ce se va întâmpla în viitorul apropriat prin planul SAFE și prin planurile de reînarmare, astfel de argumente despre bunăstare vor fi instrumentalizate tot mai des.
Deci, ce-i de făcut? O abordare comprehensivă
Știind că nu ne putem baza pe statul burghez român să acționeze corect doar pentru că-i arătăm noi cum s-o facă, și cunoscând că singurii care pot schimba cursul societății suntem noi, majoritatea care muncește, considerăm că următoarele forme de acțiune sunt pași în direcția necesară și trebuie să însoțească formularea demersului pe care ne dorim ca statul să-l întreprindă:
- dialogul cu persoanele angajate în cadrul producției și a transportului de armament – pentru a înțelege cum se raportează acestea la masacrul din Gaza și pentru a expune faptele din regiune în cazul în care nu există acces la informație;
- imaginarea unei retehnologizări ale fabricilor, de către muncitori, pentru o potențială reconfigurare a unei ramuri care facilitează distrugerea într-una care este benefică lucrătorilor și întregii societăți; având ca scop punerea acestor firme în mâinile societății sub controlul celor ce muncesc
- încurajarea, sprijinirea și facilitarea sindicalizării persoanelor interesate, ca prim pas, pentru a clădi o forță reală și de lungă durată a angajaților din ramură;
- conexiunea cu omologii angajați din SUA, Grecia, Franța, Italia, Spania și alte țări cu o tradiție militantă, pentru a exemplifica forme de acțiune în sindicat și a sincroniza eforturile muncitorilor organizați în Europa și în lume, contra războiului pe care clasa dominantă îl dorește și îl întreține.
Interesele muncitorilor sunt antitetice cu cele ale propriilor patroni și ale administratorilor lor—nu doar la nivel local, sectorial sau economic, salarial, dar și la nivel internațional. Oricât ar încerca patronii și statul să ascundă acest fapt, el iese la suprafață și reamintirea lui este un obiectiv central al activității anti-militarizare. Lupta economică a sindicatelor pentru salarii mai mari și condiții de muncă mai bune se cere unificată cu lupta politică împotriva imperialismului, colonialismului și războiului (de exterminare, în cazul de față). Abordarea de mai sus propune un cadru prin care angajații din ramură pot acționa direct și pot decide pentru sine ce trebuie făcut.
Genocidul, care necesită industria de armament, îmbogățește patronii, în timp ce lucrătorul din Palestina este bombardat, înfometat și ucis, iar lucrătorul din Europa se străduiește să trăiască pe măsură ce câștiguri istorice precum accesul la sănătate și educație sunt distruse din temelie pentru a finanța militarizarea.
Nicio oră de muncă pentru distrugerea vieților altor muncitori. Să ne decidem singuri viitorul!