Crizele ciclice ale capitalismului, cu consecințele lor (deteriorarea nivelului de trai, accentuarea conflictelor inter-imperialiste) au adus cu sine și o criză profundă a legitimității instituțiilor și partidelor politice burgheze tradiționale. În perioadă de criză, este mai vizibil pentru mase că politicienii capitaliști nu le reprezintă interesele.
Totuși, pentru masele din România 2024, asta nu apare ca o criză de legitimitate a relațiilor exploatatoare capitaliste în sine. Cauza unor fenomene sistemice este eronat identificată în decizia politică a unor indivizi sau instituții, și eventual trădarea sau coruptibilitatea acestora. Persistă iluzia că înlocuirea guvernanților actuali cu indivizi „corecți” este o soluție. „Sistemul” este personificat în diverse instituții și persoane individuale, care apar ca incarnarea „sistemului”, și mai departe revolta împotriva „sistemului” e transformată în revolta împotriva acelor instituții și persoane.
Pe asta mizează extrema dreaptă în planul discursului politic. Personaje precum Călin Georgescu, deși parte din establishment (a se vedea CV-ul), se prezintă ca o alternativă la acesta și încearcă să identifice votul pentru ele cu votul „antisistem”. Discursul lor vizează „interesul național” – adică, „grupul de interes” al individului căruia se adresează este nu clasa (individul ca muncitor), ci poporul, națiunea (individul ca român). Asta are rolul de a anestezia formarea conștiinței de clasă în momente critice. Dacă acceptăm că există un interes național, înseamnă că acceptăm și colaboraționismul de clasă, pentru că burghezia română ar avea interese comune cu proletariatul român—care, de altfel, s-a văzut pus în relație cu proletariatul din alte state prin socializarea intensă a muncii în perioada neoliberală.
Astfel de discursuri au succes pentru că masele muncitoare nu au conștiință de clasă by default, starea sa actuală fiind una destul de joasă. La asta au contribuit și tranziția post-ceaușistă, și valurile succesive de austeritate. Sindicatele au fost slăbite sau împinse într-o atitudine defensivă, spațiile muncitorești au fost distruse sau transformate în mărfuri, asociațiile profesionale și cluburile au fost închise ori transformate în entități fantomă.
În schimb, există în conștiință o opoziție între cei care au „putere” și cei care „nu au putere”—doar că sursa puterii respective nu este identificată corect în relațiile de producție capitaliste.
De ce a câștigat Georgescu turul I al alegerilor prezidențiale?
În sine, Călin Georgescu și alte figuri similare NU propun vreo alternativă la sistemul actual, și în realitate este foarte puțin probabil să modifice forma statului burghez în vreun fel, contrar a ceea ce susțin alarmiștii liberali. Ei doresc să stabilizeze anumite crize ale capitalismului, să încerce să rezolve o serie de contradicții pentru a-i asigura perpetuarea într-o situație de criză. Fac asta venind cu o viziune corporatistă, organicistă și funcționalistă a societății, în care clasele nu apar ca divergente și într-un permanent conflict, ci mai degrabă complementare—unificate de așa-numitul interes național. Asta nu se poate întâmpla, desigur, decât dacă burghezia continuă să dețină puterea și fie zdrobește, fie încorporează orice formă de revoltă a clasei muncitoare și a grupurilor oprimate.
Ascensiunea la putere a lui Călin Georgescu și a extremei drepte își are baza într-o serie de fenomene obiective, unul dintre cele mai importante fiind exproprierea burgheziei mici și medii de către capitalul transnațional. Aceste pături burgheze, fiind amenințate constant cu proletarizarea, ajung să vadă în statul burghez național ca pe o barieră în calea celor mai prădătoare acțiuni ale capitalului monopolist transnațional. Ele vor susține politic pe oricine vine cu o serie de măsuri intervenționiste și protecționiste de natură să le întârzie desproprietărirea—ceea ce extrema dreaptă face.
Relevantă în acest este și spargerea lumii în mai mulți poli de putere imperialistă (așa-numita multipolaritate), rezultată în urma ascensiunii capitaliștilor chinezi și a declinului poziției hegemonice a SUA peste sistemul capitalist global. O posibilă interferență a Rusiei cu alegerile din România (fie direct, fie indirect prin pomparea de bani în campanii online) nu poate fi exclusă drept factor contributor la victoria lui Georgescu. Dacă asta e real, face parte din reîmpărțirea lumii între forțele imperialiste. Georgescu este un posibil conducător care ar naviga viitorul peisaj multipolar mai ușor decât alți candidați, cu legături organice mai puternice cu capitalul vestic.
Instituțiile și partidele burgheze din România sunt puternic legate de capitalul occidental, ceea ce este relevant în contextul delegitimării lor. Sprijinul pentru SUA, UE și NATO a fost timp de decenii întregi o sursă de legitimitate politică în fața maselor din România; asta nu mai e cazul la ora actuală, într-un sens atât de general. Cu alte cuvinte, și structurile capitaliste internaționale și-au pierdut bună parte din legitimitate pe fondul crizelor.
Răspunsuri la provocările modernității. Ce face stânga?
Dezvoltarea capitalistă implică fagocitarea micului capital de către marele capital, proletarizarea și desproprietărirea unui număr tot mai mare de oameni și reunirea lor ca forță de muncă pentru aceleași entități capitaliste monopoliste. Ea cauzează transformări ale relațiilor sociale în acest proces. Răspunsul extremei drepte, respectiv al comuniștilor este distinct în fața acestor fenomene, având în vedere interesele distincte de clasă pe care le reprezintă.
Extrema dreaptă propune un model protecționist și distributist care, cum am arătat mai sus, pretinde că ca o barieră în fața forțelor monopoliste care expropriază burghezia națională. Același model distributist caracterizează conținutul programatic al lui Georgescu. Un astfel de răspuns își propune măcar frânarea, dacă nu reversarea dezvoltării capitaliste; implică afirmarea unor relații sociale și de proprietate învechite ca alternativă la cele prezente. Desigur, potența reală unor astfel de măsuri în privința scopului e vizibilă în alte țări europene în care extrema dreaptă a câștigat alegerile.
Sursa de inspirație pentru extrema dreaptă raliată în spatele lui Georgescu o reprezintă mai degrabă relațiile feudale și cele reminiscente de atunci, precum și fenomene moderne timpurii. Asta observăm cu precădere în cazul extremei drepte europene, Europa având moștenirea feudală—spre deosebire de Americi, unde extrema dreaptă marșează în direcții diferite.
Poziția comunistă, pe de altă parte, nu poate să fie refuzul modernității. Comuniștii trebuie să afirme că relațiile capitaliste sunt progresiste față de cele feudale, după cum capitalismul dezvoltat este progresist față de capitalismul mai slab dezvoltat – în ceea ce privește socializarea muncii și dezvoltarea mijloacelor materiale de producție. Așadar nu putem găsi nicio soluție sau inspirație în relații învechite, pre-moderne; pentru a formula soluții la actualele crize ale modernității capitaliste, trebuie să ne uităm în viitor, spre o modernitate eliberată de proprietatea privată care a ajuns în acest moment o piedică inclusiv în calea dezvoltării forțelor productive. Viitorul înseamnă forțele productive eliberate din cătușele relațiilor capitaliste de proprietate, înseamnă societatea modernă fără împărțire pe clase și muncă salariată, înseamnă clamarea în proprietate colectivă a ceea ce modernitatea capitalistă a produs (și ceea ce acum este în proprietatea clasei capitaliste) pentru a ne bucura cu toții de asta. Iar aceasta trebuie să fie calea spre emancipare.
O parte din stânga, în esență stânga reformistă și servilă burgheziei, a considerat în ultimele decenii că scopul său este să realizeze o critică a „exceselor” modernității capitaliste, care, desigur, reflectă mai puternic contradicțiile inerente sistemului decât o făceau relațiile capitaliste mai puțin dezvoltate. Astfel, această stângă s-a concentrat pe tarele globalizării, ale avansurilor capitalului financiar în defavoarea celui industrial, ale „realpoliticii” practicate de forțe imperialiste, ale comodificării tot mai multor arii ale vieții. În absența unor propuneri programatice solide și jucând în principal în defensivă, această stângă a ajuns să opună capitalismului dezvoltat modele similare cu cele pe care Călin Georgescu le opune—în forma unei economii locale și „comunitare”, a decentralizării și a redistribuției; cu alte cuvinte, a rămâne în cadrul sistemului actual cu mici ajustări. Această stângă nu a pus niciodată probleme capitalului pentru că nici n-a avut interesul s-o facă; n-a chestionat niciodată proprietatea privată, munca salariată sau lipsa de putere politică a muncitorilor ca atare. Convergența de propuneri cu o parte din extrema dreaptă nu este întâmplătoare; ea rezultă dintr-o compoziție de clasă asemănătoare, vorbind de un socialism burghez și mic-burghez.
Această parte din stânga a fost incapabilă, bineînțeles, să consolideze o bază solidă din rândurile muncitorilor și ale persoanelor dezavantajate de sistemul capitalist. Astfel, a ajuns să se poziționeze constant de partea unor forțe politice burgheze mai „progresiste” (precum Democrații în SUA sau partidele liberale tradiționale în Europa) în contextele în care extrema dreaptă era o amenințare, în logica „răului mai mic”. Făcând asta, s-a compromis odată cu ele. Este nevoie să-i opunem o stângă comunistă, proletară, care nu se teme să-și afirme propria linie și poziționare independent de partidele burgheze de stânga și de dreapta.
În acest moment, partidele burgheze tradiționale au primit o lovitură puternică în România prin alegerea lui Călin Georgescu. Asta reflectă contestarea și disprețul cu care sunt tratate de o masă semnificativă de oameni. În acest context, orice organizație revoluționară propune pe termen scurt un compromis cu acestea (de tipul frontului antifascist cu liberalii) pentru a frâna electoral extrema dreaptă, se sinucide politic—fiind condamnată la a fi văzută drept legitimator al „sistemului” într-o perioadă de criză de legitimitate.
Stânga comunistă trebuie să se abțină de la prescripții privind exercițiul electoral din turul II. Una dintre strategiile pe care o poate folosi pentru a-l combate inclusiv pe plan electoral pe Călin Georgescu este aceea de a discuta cu baza sa muncitorească indecisă și a-l expune ca reprezentant al aceluiași sistem (capitalist) împotriva cărora lucrătorii cred că votează, pentru a-i determina să nu-l voteze. Dar, în același timp, indispensabil de subliniat, este că n-ar trebui ca muncitorii să aibă de ales între extrema dreaptă tradiționalist-pășunistă și dreapta dură neoliberală care amenință că taie salarii.
Pentru asta, este fundamental ca socialiștii revoluționari să înțeleagă cât mai bine și mai detaliat realitatea producției contemporane, să dezvolte analize pe baza ei, să realizeze cât mai multe materiale explicative care demonstrează funcționarea sistemului capitalist, contradicțiile sale, ce este fascismul, din ce motive apare și cum luptăm cu el, într-o formulă ușor digerabilă și inteligibilă. Este cazul ca mișcarea comunistă să-și prezinte în mod categoric propria viziune asupra lumii independent de oricare forțe politice burgheze, și s-o diferențieze de propunerile pășuniste de dreapta prin reafirmarea modernității eliberate de jugul proprietății private.
Pe o astfel de viziune, mișcarea comunistă trebuie să crească organic, la firul ierbii, ca o alternativă la extrema dreaptă și liberalism. Trebuie să luăm în considerare și modul în care criza de legitimitate a partidelor burgheze din România prezintă o oportunitate în acest sens. Practic, este mult mai probabil ca masele muncitoare să fie mai deschise și mai curioase despre alternative politice decât acum 5 sau 10 ani. Iar socialismul revoluționar oferă o alternativă reală la sistemul actual, pe când propunerile extremei drepte sau defensiva liberală pot fi ușor expuse în raport cu interesele de clasă pe care le reprezintă. GAS și restul zonei socialiste și revoluționare au nevoie de o poziție independentă afirmată clar și răspicat, precum și de începutul procesului de construcție a unui program tranzițional și a unui partid muncitoresc de masă.