Readiness 2030 este o inițiativă europeană care oferă pârghii financiare statelor UE pentru a crește investițiile în industria militară. Planul vizează mobilizarea a până la 800 de miliarde de euro în următorii patru ani pentru înarmarea Europei. Numele inițial al proiectului, “ReArm Europe”, reflecta mai precis acest aspect specific al înarmării. Numele nou, Readiness 2030, a fost ales ca sa reflecte caracterul mai larg al proiectului – anume că este îndreptat spre intensificarea securității naționale în general.
Producția și achiziționarea de armament este doar o parte din acest plan. Inițiativa include si investiții în infrastructură de război, precum și în pregătirea infrastructurii civile existente pentru uz militar și în construcția de infrastructură nouă cu uz dublu (civil și militar).
Accesul statelor membre la banii necesari pentru proiect va fi facilitat de relaxarea reglementărilor europene din “ESG compliance” (standarde și principii de Mediu, Sociale și Guvernanță) – ceea ce face ca fondurile private de investiții sa fie mult mai interesate în a investi în industria războiului – precum și de facilitarea unor împrumuturi “avantajoase” de către Comisia Europeană pentru statele care sunt interesate de astfel de achiziții.
Toate aceste investiții, prezentate eufemistic ca „stimuli pentru inovare” de către președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, vin la pachet și cu tăieri masive din bugetele alocate în sectoare extrem de importante pentru clasa muncitoare. în timp ce pactul de stabilitate și creștere al UE va fi suspendat pentru a creea mai mult “spațiu bugetar” pentru cheltuielile în apărare.
Nu este foarte clar de ce acest proiect a fost numit inițial ReArm Europe, având în vedere că țările europene sunt parte a celei mai mari alianțe militare din lume și au trecut printr-un proces de înarmare neîntrerupt în ultimele decenii. Statele europene chiar au cheltuit sume uriașe pe apărare, cu mult mai mult decât a investit Rusia în aceeași perioada: astfel, datele SIPRI, citate de Financial Times, arată că, în deceniul de dinainte de declanșarea războiului ruso-ucrainean, statele europene membre NATO investiseră deja peste 3,15 trilioane de USD în sectorul de apărare—semnificativ mai mult decât Rusia.
După ani de zile în care mass media europeană a prezentat campania militară a Rusiei în Ucraina ca fiind dezastruoasă, în 2025 narațiunea s-a schimbat peste noapte; Rusia este acum o amenințare directă la adresa NATO și are capabilitatea de a ataca o țară membră până în 2030 conform secretarului general al alianței Mark Rutte. Tot Rutte a avertizat că dacă țările NATO nu își îndeplinesc ținta de 5% din PIB investit în apărare, vor avea în continuare sistem de sănătate publică și pensii, dar va trebui “să învețe limba rusă” în paralel.
Preluarea mandatului de către președintele Trump a declanșat, în aparență, o criză existențială printre statele europene membre NATO. Acțiunile președintelui american în politica externă nu au părut, la început, sa se înscrie pe aceeași direcție ca cele ale predecesorului său. În privința războiului din Ucraina, Trump s-a îndepărtat de la aparentul consens anterior privind capacitatea Ucrainei de a câștiga și a făcut numeroase declarații despre oprirea sau reducerea împrumuturilor militare spre Ucraina. În privința relației cu UE, Trump a făcut declarații alarmante despre preluarea de către SUA a Groenlandei, parte din Regatul Danemarcei și obiectiv strategic important în condițiile încălzirii oceanului Arctic.
Invazia Ucrainei de către Rusia generase deja schimbări și noi diviziuni la nivelul relațiilor economice și strategice în Europa, iar segmente specializate de capital din fiecare domeniu au încercat să-și construiască o poziție avantajoasă în noul cadru geopolitic. Liderii statelor europene membre NATO se folosesc de războiul din Ucraina și de poziționările declarative ale administrației Trump pentru a justifica noul pachet de măsuri menite (în mod oficial) să întărească securitatea continentului pentru a descuraja o potențială “agresiune a Rusiei”. Deși nu putem spune cu certitudine că Rusia nu are în plan un asemenea scenariu pentru țările din estul Europei, se pot observa totuși câteva inconsistențe în planul de înarmare, și se pot identifica interesele care ghidează, în linii mari, acest plan de înarmare.
Keynesianism militar
Ascensiunea capitalului chinezesc pe scena globală acționează ca un catalizator central al reconfigurărilor geopolitice, consolidându-și poziția de exportator și creditor global de prim rang, susținut de o rețea puternică de corporații și entități financiare proprii care rivalizează cu structurile tradiționale occidentale.
Dominația industrială — de la manufactură la tehnologii avansate — și capacitatea de a oferi alternative accesibile la scară mondială, subminează treptat vechile monopoluri și dinamicile de schimb inegal, accelerând astfel o realiniere economică și strategică a unor regiuni cheie precum Africa sau America Latină.
Această realiniere economică globală și apariția unor noi poli de putere obliga statele europene sa ia măsuri pentru a-și consolida propria poziție strategică.
Complexul militar-industrial este perceput ca un sector economic în care Europa are un potențial competitiv și spre care caută să atragă cât mai mulți investitori. Prin investițiile în sectorul industrial de război, economia europeană are șansa să iasă din stagnare. Inițiativa de militarizare a UE oferă oportunități de investiții sigure și facile, prin mecanismul de derisking și prin abandonarea reglementărilor de mediu. În plus, oferă o oportunitate pentru reconvertirea industriei automobile europene.
Se pare că expertiza din acest sector industrial va servi ca o platformă importantă de producție pentru blindate: compania gigant din industria de armament germană, Rheinmetall, a anunțat o colaborare strânsă cu industria automobilelor, o fabrică Volkswagen urmând să fie convertită pentru a putea produce blindate. Decizia aceasta vine și ca o urmare a incapacității pieței auto germane de a se adapta la noile realități create de sectorul auto chinezesc, care vinde mașini electrice mai ieftine și de o calitate mai buna decat cele produse de companiile germane. Mai general, moartea înceată a motorului cu combustie internă pare să favorizeze reorientarea acestei tehnologii către sectorul militar unde motoarele electrice și bateriile nu sunt deocamdată atât de des utilizate.
Conflictul militar din Ucraina reprezintă o oportunitate cinică pentru producătorii de armament, oferind contextul unde noile tehnologii pot fi testate și îmbunătățite în timp real. Un teatru militar desfășurat atât de aproape de granițele țărilor UE va ajuta la dezvoltarea de noi tehnologii militare adaptate la cele mai noi realități ale conflictului armat modern. Războiul de ocupație al Rusiei garantează în același timp cererea pentru echipamentul militar produs în țările UE. Este adevărat și că țările NATO nu duc lipsă de opțiuni în ceea ce privește teatrele de război unde aceste tehnologii pot fi testate. Conflictele din statele africane și ale Asiei de Sud-Vest reprezintă o oportunitate în acest sens, vorbind despre zone geografice în care țările europene caută în mod tradițional să își exercite influența în sfera economică și în cea a relațiilor diplomatice.
În ciuda declarațiilor despre securitatea națională, a agitației privind agresiunea rusească și obligațiile de securitate ale UE față de NATO, este vizibil că unul din obiectivele principale este strict economic și restrâns la interesele interne ale Uniunii Europene: o încercare de a reporni motorul economic al uniunii și de a crea acumulare de capital prin protecționism și keynesianism militar.
Readiness 2030 este, deci, un proiect imperialist, prin care Europa încearcă să evite un clivaj intern major determinat de consecințe ale contradicțiilor inerente capitalismului în faza sa actuală de dezvoltare—șomajul crescut, deceniile de austeritate și dezindustrializarea continentului. Militarizarea rezolvă și această problemă într-un moment în care lupta împotriva clasei muncitoare atinge un punct culminant. Investițiile în sectorul militar vor ajuta la suprimarea viitoarelor revolte populare și vor crea un stat al supravegherii în masă care va preîntâmpina și sancționa dur orice fel de acțiune sau protest care contestă narațiunea puterii statale, etichetate drept “propagandă rusă”. Acest scenariu este îndeajuns de îngrijorător dacă ne uităm la incidente recente: de pildă, activiștii de mediu care s-au opus proiectului extractivist Neptun Deep au fost acuzați că “fac jocul Rusiei”, iar Romgaz, cu girul fostului ministru Sebastian Burduja, a solicitat dizolvarea Greenpeace în instanță. Ne putem imagina cu ușurință cum o grevă generală poate fi, în acest climat, încadrată ca “act nepatriotic” în momenul în care “țara trece prin dificultăți”.
Așadar, Europa pare sa caute un colac de salvare și pariază pe opțiunea cea mai convenabilă și care corespunde în același timp cu planurile imperiale ale SUA.
Deși aceste noi obiective ale țărilor UE preiau forma de aparentă a unei autonomii strategice față de SUA și sunt prezentate ca un moment în care Uniunea Europeană în sfârșit reușește să se desprindă de tutelajul american, merită totuși să ne amintim că planul de creștere al investițiilor în sectorul militar nu este unul nou și nu Donald Trump a fost cel care l-a inițiat. În Septembrie 2014, în urma summitului NATO din Țara Galilor, la inițiativa reprezentanților americani, țările membre NATO și-au asumat creșterea treptată la 2% din PIB a procentului din bugetele naționale alocate “apărării” până în anul 2024.
În același context este vehiculată o posibilă retragere totală a trupelor americane din Europa pe fondul declarațiilor și a impredictibilității președintelui Trump. Planurile SUA de a desfășura rachete cu rază medie de acțiune în Germania începând cu anul 2026 precum și extinderea bazei militare de la Mihail Kogălniceanu contrazic narațiunea propagandistică a liderilor europeni. Ulterior au fost anunțate contracte de achiziții militare semnate cu companii americane și israeliene în cazul României, iar președintele Trump a anunțat că va intensifica transferurile de armament către Ucraina cu condiția ca armele să fie achiziționate de către țările europene, punând astfel la îndoială narațiunea “autonomiei strategice”. Programul informal de guvernare al președintelui SUA ne oferă totuși o înțelegere explicită a intențiilor sale cu privire la angajamentele de securitate față de țările europene din sfera sa de influență. Conform documentului implementat în proporție de 47% la momentul scrierii acestui articol, SUA ar urma să își retragă doar o parte din forțele sale convenționale de război din Europa, urmând ca atât “umbrela nucleară”, cât și alte capabilități, să mențină în continuare supremația militară a SUA în Europa. Iată, deci, cum proiectul Readiness 2030 servește în fapt intereselor strategice ale SUA în Europa și întărește raportul de putere dintre cele două.
Precedentele istorice ne arată în același timp că militarizarea defensivă nu poate garanta securitatea clasei muncitoare, ci, în cel mai bun caz, amână un conflict iminent, cu atât mai de amploare, cu cât toate taberele și-au format stocuri de armament și muniții. În aria de studiu a relațiilor internaționale există chiar un concept numit dilema securității care ne explică foarte clar că atunci când un stat se înarmează în mod defensiv, statele vecine vor presupune că înarmarea este în fapt una ofensivă, pentru că nu pot avea o garanție în caz contrar. Drept consecință, statele vecine se vor înarma la rândul lor, dând startul unei spirale a înarmării care crește riscul unui conflict armat.
Keynesianismul militar nu este însă suficient pentru a pune lucrurile în perspectiva si pentru a ne completa imaginea a ceea ce reprezinta Readiness 2030 și care sunt mizele din spatele acestui proiect.
Militarizarea și logica imperialistă
Militarismul este, printre altele, instrumentul folosit de către capital pentru a acapara piețe noi, pentru a impune mărfurile sale în noi piețe de desfacere ori pentru a crea noi sfere de influență sau pentru a le menține pe cele deja existente prin intimidare și control. Această forță de producție este pornită de către capitalul monopolist conform intereselor sale.
Investițiile în sectorul militar sunt cele mai profitabile pentru companii. În primul rând domeniul industrial militar este unul monopolistic, nefiind foarte multe companii care produc componente și tehnologii militare avansate iar posibilitatea de apariție a noilor competitori fiind mică – întrucât acumularea și concentrarea capitalului depinde de accesul la brevete, tehnici și tehnologii în mare parte monopolizate, asta când însăși statul nu impune deja un monopol în acest sector. De asemenea, singurii clienți pentru marfa produsă în sectorul militar sunt statele naționale, care pot oferi predictibilitate și garanții pentru companii și fonduri de investitori.
În eseul Miliția și Militarismul, Rosa Luxemburg caracterizează cererea statului în aceeași notă:
“Cererea statului se distinge prin faptul că este certă, că achiziționează în cantități enorme și că stabilirea prețurilor este favorabilă furnizorului și, de obicei, monopolistă – toate acestea făcând din stat cel mai dezirabil client și din furnizarea către acesta cea mai atrăgătoare afacere pentru capitalism.”
Prin transferul de bani din mâna civililor în mâna statului (prin taxe și impozite), civilul devine obligat să cumpere echipament militar fără acordul său, iar statul capitalist creează o piață pentru care are și funcția de garant; el asigură investitorii că cererea pentru marfa lor va fi constantă pe un termen predefinit.
În același timp, procesul de înarmare corespunde cu natura sistemului capitalist care generează conflicte și reconfigurări ale capitalurilor determinate cu precădere de nevoia de a acapara noi piețe de desfacere și de a mobiliza numărul tot mai mare de oameni care intră în „armata de rezervă” a muncii (șomeri, zilieri etc.). Acești oameni devin un pericol pentru guvernele capitaliste atunci când numărul lor crește din ce în ce mai mult. Populația “excedentara” trebuie angrenată în procesul de producție capitalist.
În sensul acesta, în lucrarea sa, “Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”, V. I. Lenin ne oferă un citat nemuritor din partea unui politician imperialist britanic pe nume Cecil Rhodes:
“Am fost ieri în East End (cartier muncitoresc) şi am asistat la o întrunire a şomerilor. Cînd, după cuvântările sălbatice pe care le-am auzit acolo şi care nu erau decît strigătul deznădăjduit al unor oameni care cereau: pâine, pâine!, veneam spre casă şi mă gândeam la cele văzute, m-am convins şi mai mult de însemnătatea imperialismului… Ideea mea cea mai scumpă este rezolvarea problemei sociale, şi anume: pentru a salva de la un război civil ucigător cele 40.000.000 de locuitori ai Regatului Unit, noi, promotorii politicii coloniale, trebuie să punem stăpânire pe noi teritorii pentru plasarea prisosului de populaţie, pentru dobândirea unor noi pieţe de desfacere a mărfurilor produse în fabrici şi în mine. Imperiul, asta am spus-o întotdeauna, este o chestiune de stomac. Dacă vreţi să evitaţi un război civil, trebuie să deveniţi imperialişti”
Iată cum – similar începutului de secol XX, perioada în care scriau Luxemburg și Lenin – capitalismul se află din nou într-o fază de stagnare și putrefacție, specifică stadiului său monopolist. Lenin considera ca monopolul constituie fundația imperialismului. În acest context, inițiativa Readiness 2030 este o expresie a imperialismului european; o încercare de a înregimenta și disciplina populația, precum și de a converti producția stagnantă – depășită din punct de vedere inovativ de capitalul din Est – către fabricarea și inovarea mijloacelor de distrugere și cucerirea de noi piețe.
Tot Lenin observă o altă consecință a capitalismului în stadiul imperialist, tendința de a provoca o descompunere a mișcărilor muncitorești, de dezbinare a muncitorilor și de a crea spațiu fertil pentru apariția grupurilor oportuniste parte din straturile superioare ale clasei muncitoare detașată de masa muncitorească. Această parte privilegiată servește ca mijloc de confirmare și legitimare a ordinii impuse de capitalismul în stadiul imperial.
Prin urmare, credem ca este important să avem o înțelegere aprofundată a mecanismului din spatele militarismului așa cum se manifestă în contextul stadiului istoric imperialist actual, să-i cunoaștem consecințele in viata noastra de zi cu zi și să știm de ce militarizarea nu descurajează conflictele armate, ba dimpotriva. Războiul este, deci, o consecință firească a structurii economice globale, el nu poate fi prevenit prin înarmare, ci doar prin transformarea radicală a structurii globale care îl generează.