Discuția despre federalizarea Europei a revenit agresiv pe agenda zilei la final de 2025, din panica și reorientarea strategică a capitalului european în fața unei crize de competitivitate și de putere geopolitică. Raportul privind „viitorul competitivității europene” asociat lui Mario Draghi, precum și modul în care este integrat în agenda instituțiilor UE) funcționează ca un document de orientare pentru orizontul reconfigurării: investiții masive, coordonare industrială și capacități comune la scară continentală.
În tot acest timp, curentul federalist asumat (anume UEF și publicațiile conexe) împinge explicit pentru depășirea limitelor tratatelor actuale și pentru o schimbare instituțională care să facă posibilă o topire mai profundă a statelor naționale într-o structură comună continentală. În zona liberal-tehnocrată, federalismul este reambalat ca „pragmatism”, ca o doctrină de „federalizare funcțională” menită să livreze rezultate în investiții, industrie, apărare și capacitate de decizie.
În România, ecoul acestor dezbateri se vede într-o dublă mișcare: (a) adaptarea discursului pro-UE la noua cheie CSA (competitivitate, securitate, apărare), respectiv (b) consolidarea unui suveranism de dreapta care vinde „recâștigarea controlului” de către statul național ca soluție universală la crize, războaie și birocratizare, dar care în practică apără controlul clasei dominante locale asupra propriului aparat statal.
Întrebarea pe care ne-o adresăm nu este „de ce ar vrea burghezia europeană federalizare?”, ci „care facțiuni ale burgheziei vor ce fel de federalizare, cu ce costuri și în detrimentul cui?”
Suntem deja pe drumul centralizării
Când vorbim despre centralizarea capitalului european, nu vorbim despre un proiect de viitor. Procesul este într-o fază avansată, iar federalizarea l-ar consfinți formal la nivel suprastructural pentru o mai mare accelerare. Piața comună a integrat deja lanțurile valorice într-o direcție clară: producția din periferie alimentează acumularea la centru.
România produce componente auto pentru complexele industriale germane și franceze, lucrătorii din Est prestează servicii pentru capitalul occidental, iar profiturile consolidate se reinvestesc în economiile dominante. În domeniul financiar, Uniunea Bancară (SSM și SRM din 2014–2015) a centralizat deja supravegherea și rezoluția crizelor, iar Savings and Investment Union (SIU), succesoarea Capital Markets Union, accelerează integrarea piețelor de capital cu scopul explicit de a elibera capital blocat în structuri naționale (estimat la 225 de miliarde de euro). În sectorul apărării, achizițiile comune, standardizarea și capacitățile industriale coordonate transformă treptat complexul militar-industrial comun într-o realitate operațională.
Așadar, federalizarea ar fi o încununare politică și juridică a relațiilor existente. Aceasta este o lecție esențială pentru orice respingere anti-capitalistă a proiectului federalist. De aceea și suveranismul este o imposibilitate structurală. Dacă lanțurile valorice, fluxurile de capital și relațiile de producție au depășit de mult granițele naționale, o eventuală retragere a unui stat membru din structurile UE nu ar însemna câștigarea controlului democratic asupra economiei. Am vorbi, într-un astfel de scenariu, de transferul vulnerabilității: statul suveran ar rămâne integral subordonat pieței, fără instrumente de negociere în bloc și fără capacitatea de a impune condiții capitalului transnațional.
Cartelul pentru supraviețuire
Orice ar dicta propaganda, federalizarea capitalistă nu este un proiect de „unitate a popoarelor”—de altfel, separate cu impunitate în actuala configurație a UE de niveluri de trai care diferă drastic între centru și periferie, salarii și productivități împinse într-o competiție structurală. În caz de federalizare, aceste diferențe nu ar dispărea prin arhitectură, întrucât proiectul urmărit azi este creșterea capacității de investiție și consolidarea puterii decizionale a blocului, adică o centralizare pur funcțională în interesul capitalului și nicidecum o redistribuire care să inverseze raportul centru–periferie.
Vorbim, așadar, de o tentativă de cartelizare politică a capitalului pentru a ridica scara organizării sale la scara reală a concurenței globale. Un astfel de cartel politic ar îndeplini trei obiective centrale:
1. Accelerarea centralizării capitalului, printr-o uniune mai profundă a piețelor și printr-o mobilizare de fonduri de care burgheziile naționale ale statelor membre nu pot dispune separat.
Raportul Draghi este prezentat (inclusiv de instituțiile UE care îl găzduiesc și îl promovează) ca răspuns la problema structurii economice europene, a subinvestiției relative și a „handicapului” în competiția globală. În limbajul relațiilor de clasă, asta semnalează nevoia capitalului european de mecanisme mai rapide și mai stabile de mobilizare a banilor, de reducerea fragmentării financiare și de canalizare a economisirii către investiții „strategice” definite de birocrații de la vârf (industrie, tehnologie, energie, apărare).
Când auzim de „investiții strategice”, să ne gândim, deci, la o selecție de câștigători și pierzători. Să ne gândim la periferie finanțând centrul prin fluxuri de valoare și la centru capturând lanțurile cu marjă mare. Unificarea mai puternică a pieței înseamnă mai multă putere pentru capitalul financiar de a decide alocarea resurselor la scară continentală, cu protecție politică instituită prin reguli și garanții.
2. Disciplinarea muncii de la centru, în principal prin măsuri de austeritate și reforme structurale care ocolesc mecanismele și procedurile parlamentare și executive ale statelor naționale.
În orice proiect de consolidare capitalistă la scară continentală, întrebarea ascunsă este cine plătește tranziția. Un răspuns posibil al burgheziei este socializarea costurilor și privatizarea beneficiilor: investiții garantate public, profituri private, iar nota de plată împinsă spre muncă prin reforme ale pieței muncii și prin reducerea cheltuielilor cu drepturile câștigate.
Forma „de la centru” contează pentru că slăbește punctele de presiune ale muncii (de la sindicate la presiunea politică din ciclurile electorale) prin transferul deciziei spre mecanisme tehnocratice. Totodată, ea normalizează depolitizarea, prin difuzarea răspunderii prin aparatul birocratic: „nu vrem, dar trebuie”, „nu e decizia noastră, e ceea ce ne forțează regula să facem”.
3. Militarizarea accelerată printr-un complex militar-industrial continental, precum și o relativă autonomizare față de SUA în interiorul blocului NATO—aceasta din urmă oferind o capacitate de negociere mai ridicată cu burghezia financiară americană.
În dezbaterea federalistă contemporană, integrarea despre care auzim este, pe lângă aspectele economice, și una instituțională și de putere. Ea este adesea argumentată prin „urgență” și „securitate”.
Dacă federalismul „pragmatic” înseamnă să livrezi capacitate de acțiune, atunci apărarea și industria de apărare devin inevitabil un pilon: comenzi comune, standardizare, capacități de producție, infrastructură logistică și (mai ales, de când cu izolaționismul administrației Trump), un bloc de negociere mai dur în raport cu Washingtonul.
Câștigătorii noii tranziții spre o Europă federală ar fi deciși de logica de clasă și de structura industrială a continentului. Marile economii cu industrii de apărare deja robuste și cu capacitate de a captura contracte mari (Franța, Germania) ar avea avantaj competitiv structural, pentru că au deja capital fix, furnizori, know-how și poziție politică avantajoasă la centru. Statele periferice, precum România, ar fi cel mai probabil împinse în rolul de subcontractori ofertanți de forță de muncă și componente cu valoare adăugată mică, ori piețe de desfacere finanțate din bugete publice.
Un proiect imposibil sau reacționar
Lenin avertiza încă din 1915, în cuvântul de ordine asupra „Statelor Unite ale Europei”, scris în contextul războiului imperialist, că o astfel de structură este „imposibilă” (din cauza concurenței inter-imperialiste și a contradicțiilor dintre burghezii) sau „reacționară” (dacă apare ca acord de cartel împotriva proletariatului și împotriva rivalilor externi).
De ce reacționară?
La ora actuală, reacționar nu înseamnă doar conservator, ci anti-muncitoresc prin funcție. Un super-aranjament instituțional capitalist poate rafina și extinde aparatul de coerciție juridic, polițienesc, de supraveghere sau militar, ridicând managementul conflictului social de către burghezie la scară continentală. El poate stabiliza condițiile de acumulare, adică poate face mai eficientă transferarea costurilor crizei spre muncă.
Prada imperialistă, în contextul contemporan fără colonii formale, include accesul preferențial la piețe, exportul de capital, controlul de lanțuri de aprovizionare, regimuri comerciale și de sancțiuni, poziționarea energetică și logistică, precum și capacitatea de a impune reguli în favoarea propriilor corporații. Rivalii principali sunt celelalte blocuri sau puteri capabile să conteste aceste poziții (în primul rând China și într-o mai mică măsură SUA), iar competiția se manifestă prin standarde, tehnologii, finanțare, rute și sfere de influență.
De ce imposibilă?
Chiar dacă o parte a capitalului „vrea” federalizare, burghezia nu este un subiect unitar, cât un ansamblu de fracțiuni, interesate diferit și ancorate în aparate statale diferite; de aici diferențele de strategie. Ceea ce se numește „Europa” este, în capitalism, o piață comună tensionată de state care rămân instrumente de putere pentru capitalurile dominante naționale. În tradiția CWI, una dintre observațiile-laitmotiv este tocmai imposibilitatea burgheziei de a depăși complet forma statului național, încercările în acest sens ducând la integrare economică fără depășirea intereselor naționale ale capitalului.
De aici rezultă tiparul pe care îl vedem repetat: avansuri parțiale (în domenii unde capitalul are interes comun imediat), urmate de blocaje, veto-uri, excepții și conflicte pe cine plătește și cine controlează.
Cum ne poziționăm
1) Respingerea federalizării capitaliste trebuie să fie, dincolo de formă, o respingere de conținut. Un „federalism” care servește competitivității capitalului, disciplinei muncii și militarizării nu este internaționalism, ci reorganizarea imperialismului european într-o formă mai eficientă.
2) Suveranismul de dreapta este cealaltă față a aceleiași monede: dacă federalismul capitalist vrea centralizarea puterii burgheze la nivel continental, suveranismul vrea păstrarea (sau reîntărirea) puterii burgheze la nivel național. În ambele cazuri, muncitorilor li se cere să se alinieze „interesului Patriei”, indiferent dacă această Patrie este Europa ori un stat membru, adică interesului clasei dominante. Dinspre polul suveranist, ne așteptăm la atacuri la sindicate și la negocierea colectivă sub pretextul „competitivității naționale”, la demonizarea migrației și a solidarității transfrontaliere, precum și la folosirea retoricii anti-UE pentru a masca redistribuirea internă în favoarea capitalului autohton.
3) Forma suprastructurală nu e miza centrală a muncii. Pentru muncitori, miza nu este dacă exploatarea vine cu steag european sau cu drapel național. Miza sunt salariile, timpul de muncă, locuirea, accesul la serviciile publice, drepturile sindicale, stoparea austerității (inclusiv a celei camuflate în modernizare) și, firește, controlul asupra producției și societății. Asta cere acțiune transnațională reală: conectarea luptelor din sectoare similare, greve sincronizate, mișcări sindicale și politice care trec granițele.
4) Pentru posibilitatea unei Federații Socialiste a Europei. Dacă acceptăm diagnosticul conform căruia capitalismul european nu poate produce o unificare democratică stabilă, iar experiența ultimelor decenii ne arată că integrarea capitalistă produce austeritate și militarizare, atunci singura variantă coerentă rămâne cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare și o federație democratică de state muncitorești.
Cum se poate întâmpla asta în termeni concreți, pornind de la situația în care ne aflăm?
- prin construcția de centre de putere ale muncii la locul de muncă: sindicate combative, comitete, structuri capabile de blocaj economic real;
- printr-un program de revendicări care leagă apărarea imediată în fața asaltului capitalului asupra drepturilor câștigate, de ruptura cu proprietatea capitalistă: control democratic asupra sectoarelor-cheie, socializarea finanțelor mari, planificare orientată de nevoi;
- printr-un internaționalism în practică, pornind cu declarații comune și concretizându-se într-o infrastructură a solidarității între muncitori (fonduri, campanii comune, coordonare a acțiunilor);
- prin ruptura categorică de blocurile politice ale burgheziei (fie ele „pro-europene” sau suveraniste) și construirea unui pol politic al muncii cu capacitate reală de intervenție în luptele sociale și politice.
Ofensive recente ale lucrătorilor din toată Europa, precum prima conferință europeană de coordonare a porturilor pentru refuzul colectiv de a încărca armament destinat Israelului, convocată de docherii din Genova în septembrie 2025, ne oferă motive de optimism în acest sens. În speța de față, muncitorii din porturile întregului continent, din Marsilia până în Pireu, au coordonat acțiuni de blocare a navelor care transportau armament, au stabilit un sistem de alertă comun și au promis blocaje simultane în eventualitatea unui atac asupra flotei Sumud. Acest tip de coordonare transnațională demonstrează în practică faptul că muncitorii pot depăși granițele atunci când își stabilesc priorități comune și structuri de comunicare reale.