După luni de bombardamente și escaladări din ce în ce mai grave (în fapt, declarații de război neasumate), agresiunea imperialistă a Statelor Unite împotriva Venezuelei și-a atins apogeul cu atacul direct asupra capitalei Caracas, trimiterea de trupe speciale și răpirea președintelui Nicolas Maduro, împreună cu soția sa. Departe de a fi prima intervenție a SUA în țările Americii Latine, aceasta este cel mai nou capitol al unei istorii pline de lovituri de stat reușite și nereușite, susținere de grupuri paramilitare fasciste și luptă împotriva mișcărilor muncitorești locale, pentru păstrarea lor în sfera de influență nord-americană, apogeul acestor intervenții fiind atins în timpul Războiului Rece.
Sistemele de presupus control și echilibru ale democrației burgheze americane, pe care sufletele blajine ale ideologilor liberali le aduc mereu în discuție pentru a salva legitimitatea democrației liberale, s-au dovedit, din nou, impotente în fața declanșării unui război de agresiune. Pe 25 decembrie, echipa lui Rubio a dat raportul în Senatul SUA cu privire la acțiunile întreprinse împotriva Venezuelei de-a lungul anului precedent. În urma discuțiilor, senatorul democrat Chris Murphy a condamnat în termeni duri atacurile (mai degrabă în termenii cheltuielilor pentru statul american decât în cei ai unei loialități principiale față de suveranitatea unui popor sau ai unei opoziții la fel de principiale față de crimele de război), concluzionând că sunt ilegale și fără vreo justificare pentru siguranța națională.
Evident, opoziția Congresului sau a Partidului Democrat, în măsura în care a existat, nu a fost una sinceră, ci mai degrabă una conjuncturală față de excesul bonapartist al lui Trump de a invada fără să le ceară aprobarea. Conflictele despre limitele constituționale ale puterilor președintelui și depășirea lor au fost un laitmotiv al administrației Trump, până acum. În rest, sanțiunile economice impuse de Washington și dorința de schimbare de regim în Venezuela sunt politici care s-au bucurat de susținere din partea majorității figurilor politice importante din Statele Unite timp de mulți ani.
Ce s-a întâmplat în Venezuela?
Administrația Maduro, după o perioadă de pace socială la începutul mandatului său, s-a confruntat cu diminuarea bazei de susținători (inclusiv din rândurile Chavistas) și cu mișcări de stradă îndreptate împotriva sa. Unul dintre factorii principali a fost implozia nivelului de trai, datorat în mare măsură sancțiunilor criminale impuse de SUA, Canada, UE și Elveția împotriva țării. În același timp, trebuie amintită și contribuția lui Maduro la asta prin politicile de liberalizare pe care le-a adoptat, în ceea ce unii comentatori au descris ca o „reacțiune Thermidoriană”: valul de privatizări din 2015, „dolarizarea” economiei, scutirea investitorilor de taxe sau menținerea unui salariu minim echivalent cu 2 dolari pe lună. Deși o parte din aceste măsuri au fost luate sub constrângerea sancțiunilor, să nu uităm că ele reprezintă răspunsul burgheziei naționale la aceste sancțiuni—căreia Maduro i-a permis să reverseze o serie de câștiguri importante ce avuseseră loc sub Chávez.
Problemele economice ale Venezuelei au fost exacerbate între 2017–2019, când prima administrație Trump a intensificat sancțiunile economice asupra întreprinderilor private și de stat din Venezuela. Cele mai semnificative au vizat compania petrolieră de stat a Venezuelei, petrolul reprezentând aproximativ 90% din veniturile țării din exporturi. În acest context, represiunea politică și militar-polițienească de care Maduro și birocrații din jurul său au făcut uz pentru a se menține la putere (dintre care amintim confiscarea siglelor electorale și blocarea mai multor candidați ai opoziției, printre care și comunistul Manuel Isidro Molina, din a apărea pe buletinele de vot la alegerile din iulie 2024), erau de natură să provoace un răspuns de respingere din partea maselor.
O parte dintre aceste nemulțumiri legitime au fost speculate de opoziția patronală construită în jurul Platformei Unitare Democratice (PUD), fondată de Juan Guaido și condusă de María Corina Machado, care au reușit să canalizeze „votul anti-regim” înspre consolidarea propriei puteri. PUD opune chavismului democrația burgheză și a beneficiat în repetate rânduri de sprijinul imperialismului american, în schimbul promisiunilor de a implementa măsuri neoliberale și a oferi corporațiilor americane acces la resursele țării. Cu aceeași voce cu care a înfierat „socialismul” pentru nivelul catastrofal de trai din Venezuela, această opoziție de dreapta a cerut mai multe sancțiuni împotriva propriei țări. Machado este o susținătoare a blocului european de extremă dreapta Patriots for Europe și a regimului genocidar al lui Netanyahu, pe care l-a sunat personal ca să îl felicite pentru „deciziile și acțiunile ferme din timpul războiului”. Mai mult, ea a validat teoriile xenofobe ale administrației Trump despre „criminalii angajați de Maduro să comită infracțiuni” pe teritoriul Statelor Unite, într-un moment în care solicitanții de azil și imigranții venezueleni erau sub asaltul extremei drepte americane.
Schimbul grețos de laude și recunoștințe din toamna anului trecut, când Machado a primit Premiul Nobel pentru Pace, pe care aceasta l-a dedicat înapoi președintelui Trump, a fost o anticipare sinistră a acțiunilor criminale ale SUA. Totuși, pare că n-a fost suficient pentru ca SUA să-i ofere acesteia aparatul de stat în viitorul regim-proxy; conform declarațiilor lui Trump, Machado „nu are sprijinul și respectul țării”, iar fosta vicepreședintă Delcy Rodríguez ar fi preferată pentru preluarea puterii. O asemenea preferință este un semnal pentru birocrația regimului: aceasta ar putea să-și păstreze o serie de privilegii care derivă din funcțiile în aparatul de stat, atâta timp cât îl trădează pe fostul lider și acceptă să facă „orice îi cer SUA”—după cum a afirmat Trump că ar fi promis Rodríguez. Asta previne birocrația din a se opune controlului american asupra țării și a lua parte la eventuale mișcări de rezistență, demonstrând că armonizarea intereselor ei de a-și păstra poziția de castă administratoră cu ale imperialiștilor americani este posibilă.
Din acest motiv, devine clar că singura forță care poate porni și întreține o astfel de rezistență este clasa muncitoare înarmată.
Războiul – o consecință, nu o eroare a capitalismului
Indiferent de intențiile pe care le au politicienii unor state burgheze, cât timp modul de producție capitalist domină într-o societate, politicile pe care vor trebui să le adopte sunt unele care favorizează acumularea de capital. În timp ce clasa muncitoare din Venezuela își pierdea încrederea că Maduro le poate reprezenta interesele—fapt făcut evident și de opoziția forțelor muncitorești locale, capitalul american se lupta cu capitalul național al Venezuelei pentru accesul la resurse și pentru controlul asupra fluxurilor de capital. De altfel, intervenția, inițial justificată prin acuzațiile aduse Venezuelei că ar susține „narco-teroriști” care trimit fentanyl în SUA, a ajuns în scurt timp să fie prezentată în termeni mult mai simpli și sinceri de către administrația Trump și presa americană, anume că petrolul Venezuelei ar aparține, de fapt, Statelor Unite.
Nu ne putem aștepta din partea vreunui stat burghez să poată purta o luptă decisivă cu imperialismul, deoarece acesta nu este o politică nefericită dusă de o mână de politicieni sau de o ramură a producției. Așa cum explica Lenin, imperialismul este o etapă de dezvoltare a sistemului capitalist global, care ia naștere în momentul în care capitalul trebuie să depășească granițele naționale, în căutarea de noi piețe. Atunci când lumea este împărțită între principalele puteri capitaliste și capitalul nu mai are unde să se extindă, atunci când crizele cu care statele capitaliste se confruntă nu mai pot fi întârziate sau ușurate prin export de capital și politici coloniale (un mod convenabil prin care surplusul de populatie este gestionat), militarizarea devine o politică asumată a statului burghez. Aceasta salvează o parte a întreprinderilor sale de faliment, prin reconvertirea unor capacități de producție civile în capacități de producție militară și este o etapă necesară pentru pregătirea pentru război și strivire a eventualei opoziții muncitorești.
De aici și consensul pentru politicile de militarizare ale Uniunii Europene din partea tuturor partidelor burgheze, de la social-democrați și liberali, până la partidele de extremă dreaptă (care contestau investițiile în înarmare numai în măsura în care considerau că capitalul național nu este suficient de avantajat de ele), opoziția fiind reprezentată doar de puținele voci ale așa-numitei stângi radicale în Parlamentul European.
De aceea, opoziția față de intervenția militară a SUA în Venezuela a unor state, în măsura în care aceasta o să apară, nu poate fi echivalată cu opoziția clasei muncitoare. Prima apără interesele propriei burghezii, indiferent cât de mult ar face uz de frazeologie emancipatoare, a doua reprezintă o opoziție principială față de scăderea nivelului de trai și distrugerea provocate de militarizare si imperialism.
Ce avem noi de făcut?
Ca organizație a clasei muncitoare, cu scopul asumat de a contribui la înființarea unui partid muncitoresc de masă în România, considerăm că lupta proletariatului pentru emancipare este una și aceeași cu lupta împotriva imperialismului și a militarizării societății pe care acesta o determină. Clasa lucrătoare este singura care poate depăși sistemul capitalist, atunci când devine conștientă de poziția sa în societate și, implicit, de puterea sa. Pentru a putea face asta, opoziția față de război trebuie să treacă de nivelul simplului pacifism burghez, care mistifică cauzele reale ale războiului și este lipsit de putere în fața acestuia, sau de simpla susținere declarativă a unui stat împotriva altui stat.
Este necesar să demistificăm cauzele războiului și ale militarizării și să arătăm maselor muncitoare din România și din toată lumea că numai într-o societate condusă de cei care o fac să funcționeze, în care producția este decisă de nevoile noastre și nu de anarhia pieței, putem trăi în pace. De aceea, considerăm că socialiștii din România au următoarele sarcini imediate:
1. Solidaritatea cu proletariatul venezuelean în lupta sa, probabil înarmată, pentru autodeterminare. O preluare a puterii de către SUA – fie printr-o invazie și ocupație de amploare, fie pe calea unui regim-marionetă instaurat cu ajutorul forțelor servile – ar fi un eșec major, care ar demoraliza masele muncitoare. Lupta pe care milioanele de venezueleni au câștigat-o în 2002, când au respins prin mobilizare de masă în stradă tentativa de lovitură de stat împotriva lui Chávez, trebuie dusă mai departe înspre apărarea propriilor interese de clasă—incompatibile cu cele ale imperialiștilor americani.
2. Intensificarea luptei împotriva militarizării. Alunecarea spre un nou conflict militar global este inevitabilă dacă sistemul capitalist nu este învins la timp. Doar clasa muncitoare de pretutindeni poate preveni asta, prin decizia de a opri producția și de a prelua controlul asupra ei.
3. Internaționalizarea acestei lupte. Muncitorii țărilor agresoare, așa cum au arătat în repetate rânduri în timpul curajoaselor mișcări de stradă și greve împotriva genocidului din Gaza, trebuie să refuze complicitatea în distrugerile provocate de războaiele burgheziei.
În fața discursurilor încărcate de patetism, naționalism și cinism ale burgheziei, care cheamă lucrătorii, explicit sau nu, la abandonarea luptei de clasă pentru interesul național, răspunsul nostru trebuie să fie clar și răspicat: Nicio oră de muncă pentru instrumente ale distrugerii, nicio viață sacrificată pentru profit!