În urma Crizei Financiare din 2008 economiști adepți ai noului Keynesianismca Joseph Stiglitz și Paul Krugman, precum și economiști heterodocși ca Thomas Piketty, au reînviat mitul celor 30 de ani glorioși ce au urmat Celui de-al doilea război mondial. Conform acestui mit, promovat deopotrivă de fasciști recuperați ca Emillio Pucci și de economiști ca Paul Samuelson, până la debutul perioadei neoliberale Nordul global s-a bucurat de un interval de aproape 30 de ani de pace socială și prosperitate mulțumită adoptării unui regim sub care statul reglementează comportamentul companiilor pe piață și direcționează investițiile prin intermediul băncilor centrale sau ale unor agenții publice. Un asemenea regim, în funcție de mecanismele preferate pentru control statal și reglementare, dar și din perspectiva din care este privit, poate fi gândit ca un regim keynesian, un regim dirijist, o formă de capitalism încastrat în stat sau ca o formă particulară de economie mixtă. Pentru a cuprinde toate aceste specii de organizare a societății din acest interval de timp vom păstra termenul de neocapitalism folosit în epocă.
Se poate observa, desigur, că acest neocapitalism nu este nici pe departe nou, ci este tocmai capitalismul monopolist de stat anticipat de Engels în Anti-Dühring și descris de Lenin în lucrări ca Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului sau Statul și revoluția. Capitalismul monopolist de stat nu a putut anula contradicțiile modului de producție capitalist, ci doar le-a făcut să explodeze sub formele celor două războaie mondiale, a Marii crize economice din 1929-1933 și a mișcărilor fasciste. Propunerea de a reveni la o asemenea organizare a producției și distribuției este consecința unei amnezii istorice, amnezie care se dublează când perioada dintre finalul anilor 1940 și începutul anilor 1970 este prezentată ca o perioadă de pace socială și prosperitate.
În ciuda a ceea ce-și imaginează inclusiv, poate mai ales, intelectuali stângiști, instalarea neocapitalismului nu s-a făcut prin dictat tehnocratic în urma conferințelor de la Bretton Woods. Asemenea acorduri și tratate doar au consființit o stare de fapt, anume a unei lumi decimate de război, din care singura putere imperialistă a cărei infrastructură și capacitate de producție au scăpat neafectate au fost Statele Unite ale Americii.
Factorii structurali care au dus în cele din urmă la declanșarea Celui de-al doilea război mondial au fost nu mult diferiți de ai primului, anume răscoacerea capitalului în SUA urmat de măsurile protecționiste luate de Marea Britanie, Germania și Japonia pentru a-și proteja industriile tradiționale și emergente în fața noului hegemon. De aceea, războiul militar a fost anticipat prin aproape un deceniu de războaie comerciale. Efectul răscoacerii capitalismului a fost resimțit poate mai puțin de economiile Franței și Marii Britanii din cauza condițiilor încheierii Primului Război Mondial. Însă asta înseamnă doar că pentru capitaliștii francezi și britanici suferința era mai puțin intensă decât pentru cei germani, italieni sau japonezi. În schimb, clasele muncitoare au suferit de pe urma șomajului nu doar în Germania, după cum bine cunoaștem, ci și în Marea Britanie sau Franța.
La încetarea războiului țările industrializate, cu excepția SUA, au fost nevoite să-și îndrepte producția către piața internă pentru a-și reface capacitățile de producție, infrastructura logistică și socială. În aceste condiții de penurie, economiile Europei de vest și a Japoniei s-au deschis în fața importurilor americane, atât de bunuri finale cât și de capital. Nevoia de muncă, simultan cu decimarea a în jur de 60 de milioane de oameni în război, cărora li se adaugă cele peste 13 milioane de victime ale Holocaustului a dat și o rezolvare brutală problemei șomajului. Așadar, ideea că statul poate interveni în economie pentru a armoniza nevoile muncitorilor cu ale capitalului nu este o lecție pe care conducătorii au deprins-o în secolul XX și la care noi avem acces în baza precedentului istoric. Inimaginabila devastare umană și materială din prima parte a secolului nu este doar ceea ce a determinat, într-un sens comun al cuvântului, politicile neocapitaliste din a doua sa jumătate, ci și premisa care le-a determinat într-un sens economic și politic. Neocapitalismul nu poate fi reluat fără a relua și contextul din care a răsărit.
Istoriile populare prezintă lumea care a rezultat în urma Celui de-al Doilea Război Mondial ca fiind gata polarizată între cele două mari superputeri, SUA și URSS, încleștate într-un așa-zis Război rece. De-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului XX confruntarea cu blocul advers a fost politică de stat pentru țările membre NATO, respectiv cele semnatare ale Pactului de la Varșovia. Acest conflict a presupus acumulare de armament, propagandă, acțiuni de spionaj și contra-spionaj. Însă imaginarul Războiului rece—construit atât prin propagandă oficială, cât și neoficială, cum ar fi prin filme și romane cu spioni—reduce acest conflict la lupta pentru putere și dominație purtată de două state simetrice căreia îi asimilează abuziv toate luptele muncitorești, toate luptele pentru drepturile democratice și, mai ales, toate luptele pentru eliberare națională.
Moșternirea colonială și luptele pentru eliberare națională
Înainte de toate, lumea de după Cel de-al Doilea Război Mondial încă era o lume unde aproape întregul continent african și vaste părți din Asia erau colonii, într-o formă sau alta, ale Portugaliei, Franței și Marii Britanii, iar SUA își negocia cu Spania și Portugalia sfera de influența asupra Americii Latine. Însă deplasarea centrelor concentrării capitalului față de începutul secolului a făcut posibilă și inevitabilă reîmpărțirea și reordonarea lumii. Vechea ordine s-a clătinat în urma războiului când, pe de-o parte, puterile imperiale fiind prea slăbite pentru a-și mai menține stăpânirile acum înarmate, pe de alta, făcându-și apariția contraponderi, în particular URSS, China și Mișcarea de Nealiniere. Luptele anticoloniale și pentru decolonizare nu sunt simple evenimente punctuale care privesc doar noile state independente, ci afectează întreaga societate mondială, reconfigurând circuitele valorice și comerciale, producând populații de imigranți și refugiați, inclusiv în centrele metropolitane, și susținând păstrarea așa-numitului complex industrial-militar.
Ideea că imperiile coloniale ar fi fost de fapt o risipă netă de resurse din partea centrelor metropolitane nu este doar o încercare nerușinată și străvezie de a spăla această istorie, dar nu explică de ce a fost nevoie de zeci de ani ca țările Sudului global să-și câștige formal independența una câte una în urma unor răscoale și războaie de eliberare națională, că unele dintre aceste lupte nu au avut nici până astăzi succes și nici nu explică de ce țările Europei de vest au păstrat în continuare relații economice neo-coloniale cu fostele colonii în ciuda încercărilor acestora de a se elibera de sub jugul colonial. Astfel de lupte pentru autodeterminare s-au dat în întreaga Africa. Între 1947-1948 în Madagascar a avut loc revolta Malgexă si Războiul Civil din Palestina Mandatară, iar între 1950 și 1954, au avut loc războaie și revolte în Kenya, Puerto Rico și Algeria.
Războiul din Algeria este un exemplu foarte concludent al războaielor de autodeterminare anti-colonială, întrucât nu a fost doar un simplu război naționalist, ci o parte a unei lupte mai ample împotriva imperialismului și colonialismului. Acesta a avut un impact major la nivel internațional, inspirând și mobilizând mișcări socialiste și anti-imperialiste din întreaga lume, mai ales în țările în curs de decolonizare. Mai mult, a fost extrem de costisitor pentru Franța; cheltuielile militare și administrative pentru menținerea controlului colonial și reprimarea insurgenței au consumat resurse importante, au afectat economia franceză si au destabilizat scena politică franceză, fiind unul dintre factorii care au dus la sfârșitul celei de-a Patra Republici și la instaurarea celei de-a Cincea Republici sub Charles de Gaulle. Conflictul colonial a divizat societatea franceză și decidenții politici, punând în lumină politicile imperialiste franceze într-o lume postcolonială.
În măsura în care asemenea lupte sunt aduse în discuție, ele sunt prezentate exclusiv ca parte a Războiului Rece și ca momente când marile puteri se confruntau folosindu-se de populațiile Coreei sau Vietnamului ca pioni în războaie proxy. O asemenea înțelegere ocultează toate mișcările anterioare. Odată ce istoria colonială a fost ștearsă cu buretele, devine ușor de minimizat autonomia politică a comuniștilor din Sudul global și de ignorat cum acele mișcări comuniste s-au contopit cu lungi istorii ale luptelor anti-coloniale din regiune.
Dintr-un anumit punct de vedere, Războiul din Coreea poate să apară ca un simplu teatru de război unde s-au încleștat SUA cu URSS și China, asta însă deoarece din 1910 Coreea a fost nu doar de facto, ci și de jure o colonie japoneză. Ca atare, de-a lungul Celui de-al doilea război mondial Coreea a fost un teatru de război unde Aliații s-au încleștat cu Japonia. După 1945 termenii independenței sale au fost dezbătuți de SUA și URSS fără a fi la latitudinea coreenilor de rând când și în ce condiții se poate auto-guverna. În cazul Vietnamului trebuie început cu revolta din Yên Bái, trecut prin Primul Război din Indochina, ca de abia apoi să putem vorbi despre cum Al Doilea Război din Indochina dă curs Războiului din Vietnam.
Dictaturile-prietene ale lumii libere
Nici nu se poate spune că toate conflictele din a doua jumătate a secolului XX sunt doar simpla destrămare a vechii ordini coloniale. Aici, iarăși, ideea unui Război rece ascunde intervențiile puterilor vestice, adeseori nemulțumite de pozițiile luate de statele proaspăt independente și ieșite de sub controlul rigid al fostelor centre metropolitane, după cum se poate vedea în cazul: loviturii de stat din Iran din 1953; Invadarea Egiptului în 1956 de către forțele coaliției formate din Marea Britanie, Franța și Israel pentru a prelua controlul asupra Canalului Suez; sprijinul acordat de SUA prin Operațiunea Brother Sam loviturii de stat din Brazilia din 1964; sprijinul acordat de SUA grupărilor paramilitare reacționare din Columbia; desele tentative de invadare a Cubei sau de asasinare a lui Fidel Castro; preluarea puterii în Indonezia începând cu 1965 de către Suharto cu sprijinul SUA și Marii Britanii, proces de-a lungul căruia a avut loc uciderea a milioane de presupuși comuniști; sprijinul acordat de SUA loviturii de stat din Grecia din 1967; sprijinul acordat de SUA, Canada și Australia loviturii de stat din Chile executată în 1973 de Augusto Pinochet. Câteva din dictaturile instaurate astfel ar putea să fie descrise ca dezvoltaționiste, altele s-au comportat ca regimuri compradori. În toate aceste dictaturi postbelice, drepturile muncitorești și democratice erau sever restricționate, iar opoziția politică și sindicală era adesea suprimată prin mijloace autoritare și represive, cu propriile particularități.
Este incert în ce măsură statele vestice au sprijinit Israel în timpul Războiului de șase zile, dar o asemenea victorie ar fi fost imposibilă fără sprijinul militar primit din partea Franței de-a lungul anilor 1950 și, începând cu anii 1960, al SUA folosindu-se de Germania de Vest ca paravan, la care se adaugă și sprijinul economic. De exemplu, în 1968 circa 20% din cheltuielile publice ale statului Israel încă erau asigurate din ajutor financiar străin (Metz 1988, 150).
Asemenea intervenții s-au petrecut și în interiorul blocului estic precum invazia Ungariei de către URSS în urma Revoluției Ungare din 1956, invazia Cehosolvaciei din 1968 de către țările membre ale Pactului de la Varșovia, cu excepția Albaniei și României, Războiul dintre China și Vietnam din 1979. Vedem cum nicio formă de stat nu garantează pacea internațională.
Că neocapitalismul ar fi rezultatul democrațiilor vestice consolidate se dovedește a fi o premiză deosebit de șubredă când se iau în considerare toate dictaturile instaurate sau sprijinite de puterile vestice, nu toate în Sudul global. Caracterul dictatorial poate fi pus pe seama originii interbelice a acestor administrații, dar statul dezvoltaționist neocapitalist este de multe ori o creație a lumii de după Cel de-al doilea război mondial.
În Portugalia, António de Oliveira Salazar a rămas la conducerea Noului stat corporatist până în 1968, urmat de Marcelo Caetano până în 1974, căzând în urma Revoluției Garoafelor. Regimul lui Salazar a restricționat sever drepturile muncitorești și democratice. Grevele și sindicalismul independent erau interzise, iar sindicatele erau controlate de stat. Libertățile politice erau limitate prin cenzură, poliție secretă și suprimarea opoziției. Regimul păstra un control rigid al societății timp de decenii impunând valorile morale și tradițiile catolicismului în timp ce se opunea oricărei forme de socialism sau comunism.
Spania a fost condusă de dictatura generalului Franco din anul 1939 până în 1975. Drepturile muncitorești erau practic inexistente, cu suprimarea grevelor și organizațiilor sindicale independente. Regimul a impus cenzura, suprimarea opoziției politice și a dizolvat toate partidele. Opozanții regimului, inclusiv muncitorii și sindicaliștii, erau persecutați sever, cu execuții, detenții și umiliri publice.
După încetarea Războiului din Coreea, președintele Syngman Rhee și-a continuat administrația coruptă falsificând alegerile în 1956, iar în 1960 nici măcar nu a avut contracandidat, ceea ce a precipitat ample mișcări de protest din partea studenților și a organizațiilor muncitorești în urma cărora a fost dat jos. Un an mai târziu, generalul Park Chung Hee a orchestrat o lovitură de stat și a înlocuit noua republică parlamentară cu o dictatură militară pe care o va conduce până la asasinarea sa în 1979, eveniment care duce în cele din urmă la dizolvarea dictaturii militare în 1981. Această perioadă a fost marcată de o profundă suprimare a drepturilor muncitorești și democratice precum masacrul de la Gwangju în 1980, când armata a înăbușit o mișcare de protest pro-democrație, restricționarea sindicatelor independente, interzicerea grevelor muncitorești și perioade în care se instaura legea marțială.
Taiwan a fost, de asemenea, condus ca un partid-stat de către Kuomintang (KMT), sub lege marțială de la înființare până în 1987, regim care s-a dizolvat doar după moartea lui Chiang Kai-shek. Libertățile politice democratice erau sever restricționate, cu eliminarea opoziției politice și instituții cu statut formal, viața politică reală fiind limitată de controlul total exercitat de KMT asupra vieții publice. Sindicatele și alte forme de organizare muncitorească independentă erau restricționate sau subordonate partidului. Cu toate acestea KMT se erija în guvernul legitim al întregii Chine, acesta fiind unul dintre motivele prin care partidul-stat justifica represiunea asupra propriei populații.
Astfel, în cazul tuturor acestor dictaturi postbelice, drepturile muncitorești și democratice erau sever restricționate, iar opoziția politică și sindicala era adesea suprimată prin mijloace autoritare și represive. Chiar și în multe dintre statele unde se organizau alegeri libere democrația era mai degrabă formală, inclusiv conform normelor democrației burgheze, lipsind, de exemplu, alternarea puterii în stat.
Cât de democratică era lumea liberă?
Italia postbelică a fost condusă până în 1981 de o serie de guverne de coaliție în jurul partidului Creștin-Democrat (DC). Aceste coaliții erau foarte instabile deoarece DC dorea excluderea Partidului Socialist Italian (PSI) și al Partidului Comunist Italian (PCI), cel din urmă fiind în general al doilea cel mai mare din țară și principala forță din opoziție. Această instabilitate politică a dus la succedarea a 14 prim miniștri creștin-democrați între anii 1946 și 1981, lipsa alternanței la putere fiind o dovadă a stării precare în care se afla democrația—fie ea și înțeleasă doar ca democratism burghez—din Italia postbelică. Situația devenise atât de greu de gestionat, încât la mijlocul anilor `60 creștin-democrații s-au văzut nevoiți să primească partidele socialiste la guvernare formând o coaliție de centru-stânga cu PSI, PSDI si PRI, însă fără a include și Partidul Comunist. Această formulă a continuat cu greu până în anul 1981 când, pentru prima dată în 3 decenii, prim-ministru a fost numit Giovanni Spadolini din partea PRI, astfel oprindu-se dominația creștin-democraților al căror scop a fost acela de a opri expansiunea comuniștilor, chiar și cu prețul reabilitării și reintegrării în politică a sute de lideri fasciști reținuti înainte de 1946. În același timp, mafia italiană a profitat de lipsa serviciilor sociale crescând până în punctul în care, în anii 80-90, aceasta se afla în război deschis împotriva statului. Dominația de peste 3 decenii nu a fost întâmplătoare, ci a reprezentat modul prin care clasa capitalistă s-a asigurat că nu va exista nicio revoluție proletară ce le-ar fi putut amenința dominația.
Situația nu este nici pe departe unică. Japonia este condusă de Partidul Liberal Democrat din 1955 până astăzi, cu doar două scurte sincope între 1993-1996 și 2009-2012. People’s Action Party din Singapore este de facto un partid-stat încă din 1959. Republica Federală Germană a fost condusă din 1946 până în 1966 de partidul Creștin Democrat într-un guvern majoritar, iar până în 1969 într-un guvern de coaliție cu Partidul Social-Democrat. După dizolvarea Celei De-a Patra Republici Franceze în 1958—pe fondul tensiunilor cauzate de luptele anticoloniale, în special din Indochina și Algeria—s-a instituit A Cincea Republică, condusă de generalul Charles de Gaulle timp de 10 ani până în 1969 și apoi până în 1981 de diferite guverne gaulliste.
E o naivitate a crede că forma constituțională face mare diferență între aceste regimuri și dictaturile din Peninsula Iberică, America Latină sau Coreea de Sud. De ce populații care au suferit la mâna fasciștilor ar alege să fie conduși de conservatori duri? Pentru că o premisă a ascensiunii fascismului a fost în primul rând eșecul ordinii liberale, iar ca atare singurele forțe politice suficient de numeroase pentru a guverna credibil ar fi fost conservatorii sau coaliții formate din socialiști și comuniști. Conservatorii au fost preferabili arhitecților noii ordini internaționale în primul rând din motive anti-comuniste.
Pentru a fi impusă o anumită ordine socială s-a luptat cu toate armele posibile, economice, a jocurilor de culise, militare, polițienești și paralimitare prin menținerea în afara puterii a partidelor comuniste, sau chiar a partidelor socialiste suspectate că ar avea simpatii sovietice, ca o condiție a accesării fondurilor din Planul Marshall, eforturile abandonate de denazificare, politica Reverse Course în Japonia, Amnistiția Togliatti, sprijinirea și recuperarea unor intelectuali legionari ca Emil Cioran și Mircea Eliade, valorizarea unor dizidenți reacționari ca Aleksandr Soljenițîn, planurile pentru armate stay behind formate în cea mai mare parte din grupări paramilitare de extremă dreapta (cunoscute popular drept Operațiunea Gladio) de care guvernele creștin-democrate care au profitat prin intimidarea, atacare și uneori eliminarea rivalilor politici. S-a ajuns chiar la asasinate și tentative de asasinare a liderilor socialiști și comuniști: tentativa de asasinare a lui Palmiro Togliatti, asasinarea lui Julien Lahaut. În cele din urmă, statele Blocului estic au devenit ele însele complice cu susținerea acestei ordini, făcând ca cel mai mult să aibă de suferit mișcările comuniste independente și dizidenții insuficient de reacționari pentru a beneficia de sprijinul statelor gazdă.
Când eliberarea națională înseamnă doar eliberarea burgheziei naționale
Problema neocapitalismului democratic este cu atât mai spinoasă pentru promotorii unui asemenea sistem dacă se ține cont de Israel și Africa de Sud, două state teoretic democratice care au produs aparente miracole economice prin politici dirijiste. La fel ca în cazul democrațiilor din Europa de vest și din Asia de est, alternanța la putere a fost doar o posibilitate constituțională, nu și o realitate politică.
Africa de Sud a fost condusă din 1948 până în 1994 de către Partidul Național, iar bunăstarea cetățenilor albi s-a obținut în primul rând prin instaurarea sistemului de apartheid și transformarea cetățenilor negri în cetățeni de mână a doua.
În Israel, bunăstarea cetățenilor evrei s-a obținut prin colonizarea succesivă a Palestinei și, în cele din urmă, instaurarea propriului regim de apartheid. Originile statului Israel în sionismul muncitoresc au scos la iveală contradicții pe toată perioada adoptării acestei ideologii și a neocapitalismului care decurge din ea aproape de la înființarea statului.
Pe parcursul primei jumătați a secolului al XX-lea, Histadrut și Mapai, cea mai mare confederație sindicală, respectiv partidul laburist din Israel, au sabotat mișcările muncitorești arabe și s-au folosit de greve nu atât pentru a îmbunătăți starea muncitorilor evrei, cât pentru a consolida victoriile lor în capacitate de stat. Însă din 1948 Histadrut și Mapai au devenit statul — un stat condus de partidele sionismului muncitoresc din 1948 până în 1977, cu David Ben-Guiron ca prim-ministru timp de 13 ani de-a lungul a două mandate neconsecutive — muncitorii începând să facă grevă împotriva lor. Cel mai grăitor exemplu este dat de greva neoficială a marinarilor din Haifa care a durat 43 de zile de-a lungul toamnei lui 1951. Marinarii aveau deopotrivă revendicări materiale de la firma deținută în parte de Histadrut, dar și contestau lipsa de democrație internă în sindicat dominat de aripa de dreapta a Mapai. Federația nepudând satisface mai ales revendicările politice, greva a fost reprimată prin intervenția poliției și a armatei. După acest moment frecvența și intensitatea grevelor în Israel scad temporar, până în anii 1960 când măsuri de liberalizare a economiei și relaxare a protecționismului au avut efecte negative asupra bunăstării populației. În 1962 au loc 146 de greve la care participă în jur de 38.000 de lucrători. În 1966 au loc 282 de greve la care participă 87.000 de lucrători. După războiul din 1967 militanța muncitorilor scade, conflictul dintre muncă și capital fiind aplanat prin colonizarea Cisiordaniei.
Statele puternice, dezvoltaționiste, cu sectoare publice generoase aveau în primul rând scopul de a crea o nouă ordine colonială, cu ierarhii etnice stricte, care să permită formarea unor noi capitaluri. În măsura în care bunăstarea populațiilor din centrele imperiale a crescut în anii de după război, iar drepturile democratice ale cetățenilor acestor state au devenit din ce în ce mai respectat, acest lucru nu a fost rezultatul unor administrații înțelepte și cu sensibilități tehnocrate, susținute de un sistem parlamentar reprezentativ, ci de militanța populației.
Cum s-au câștigat cei „30 de ani glorioși”?
De-a lungul anilor 1950 U.S. Bureau of Labor Statistics a numărat 42.476 de conflicte de muncă ce au rezultat în sistarea muncii. De-a lungul anilor 1960 numărul acestora a scăzut doar foarte puțin la 41.039 de evenimente. În 1970, conform institutului, „Inactivitatea cauzată de greve în anul 1970, înregistrând o creștere de 55 la sută față de nivelul din 1969, a totalizat 66,4 milioane de zile-om, reprezentând cel mai înalt nivel consemnat după 1959. Exprimată ca pondere în timpul total estimat de muncă, inactivitatea a crescut la 0,37%, comparativ cu 0,24% în 1969. Numărul conflictelor de muncă declanșate în 1970 a fost de 5.716, cel mai ridicat nivel anual înregistrat vreodată. Deși un număr comparabil de conflicte a fost declanșat în 1969 (5.700), numărul salariaților implicați în întreruperile de activitate din 1970 a crescut cu 824.000, respectiv cu 33%. Durata medie a conflictelor de muncă finalizate în 1970 a fost de 25,0 zile calendaristice, în creștere cu 2,5 zile față de anul precedent și reprezentând cea mai mare valoare consemnată după 1947.” Dacă salariile americanilor au crescut de-a lungul perioadei neocapitaliste, acest lucru se datorează prea puțin unei clase capitaliste care recunoștea că este în propriul interes să mențină un nivel ridicat de salarizare pentru a favoriza cererea agregată și mult mai mult unei clase muncitoare sindicalizate și militante.
În același timp, dacă până în a doua jumătate a secolului XX luptele muncitorești erau adeseori și lupte pentru drepturi democratice, panica roșie a depolitizat sindicatele și a eliminat din instituțiile publice, din presă, din Hollywood și industria muzicii toate figurile de stânga, comuniste sau nu, care au contribuit la New Deal, ducând la o ruptură între luptele muncitorești recunoscute oficial și luptele pentru drepturi democratice. Acestea din urmă s-au manifestat ca mișcări autonome, cum ar fi mișcarea pentru drepturi civile sau al doilea val al mișcării feministe în SUA.
Deși aceste mișcări au rămas în memoria colectivă pentru caracterul lor pașnic, cele mai radicale elemente au suferit din cauza represiunii. Totuși, asta nu înseamnă că motivele care i-au împins pe oameni la luptă au dispărut, ci mai degrabă au fost mascate până când au răbufnit din nou în a doua jumătate a anilor 60, când aceste mișcări încep să își regăsească și o dimensiune economică prin campanii ca Poor People’s Campaign sau revendicarea salariilor pentru muncă domestică, ba chiar forma unitară și radicală în organizații precum Partidul Panterelor Negre.
În Franța, după victorii însemnate pentru clasa muncitoare în 1945 și 1946, situația a stagnat, iar din unele puncte de vedere a degenerat, ducând la Criza din Mai 1958 și apoi la mai bine-cunoscutul moment Mai 1968, despre care am discutat pe larg.
În Germania de Vest la începutul anilor 1950, deși capacitățile de producție își reveniseră, creșterile salariale întârziau să apară, angajaților le lipseau numeroase beneficii în afară de salariu, iar săptămâna de muncă rămăsese fixată la șase zile. În 1952, majoritatea parlamentară conservatoare trece un cod al muncii care reflectă mult prea puține din revendicările muncitorilor și limitează reprezentarea angajaților în board-urile companiilor la doar o treime din posturi. În consecință, sindicatele încep campanii de proteste și greve sectoriale care obțin în cele din urmă rezultate pentru mare parte din clasa muncitoare. Consiliul Experților în Economie a calculat că între 1951 și 1960 133,397 de muncitori au participat la greve, ducând la pierderea a 948,888 de zile-om.
În 1955 confederația sindicală DGB adoptă un program cu numeroase revendicări, printre care și săptămâna de muncă de 40 de ore, în jurul cărora se coalizeză chiar și sindicatele neafiliate. Între 1956-1957 membrii IG Metall rămân în grevă timp 16 săptămâni pentru dreptul la concediu medical obținând nu doar concesii pentru muncitorii din industria metalurgică, ci schimbări la nivelul întregii legislații a muncii. În 1957 norma de muncă săptămânală scade la 45 de ore. În 1959 în industria minieră și metalurgică se introduce săptămâna de muncă de cinci zile, iar în anii care urmează standardul este adoptat prin negocieri colective în majoritatea ramurilor industriale. Până la finalul anilor 1950, pentru a evita conflictele muncă, patronatele ajung să „coopereze” cu sindicatele, acceptând creșteri salariale automate. Drept consecință, de-a lungul anilor 1960 numărul de muncitori participanți la greve scade la 98.313, iar durata medie a grevelor se înjumătățește, pierzându-se numai 321,178 de ore-om.
Lipsa relativă a conflictelor de muncă creează impresia, dar doar impresia, păcii sociale, ducând la birocratizarea sindicatelor, atrofierea legăturilor dintre sindicaliști și membrii de sindicat, precum și asimilarea SPD-ului ordinii de stat de după război. În timpul recesiunii din 1966-1967 sindicatele acceptă înghețarea salariilor pentru „binele economiei”. Radicalizați de dificultățile financiare, de Războiul din Vietnam, de eșecul politicilor de denazificare și pe fondul pactizării dintre cele două mari partide parlamentare, studenții din Berlin organizează mișcări de protest care din 1967 cuprind întreaga țară. Rote Armee Fraktion domină imaginarul politic radical al Germaniei de Vest din anii 1970 și 1980, însă din fermentul studențesc radical al anilor 1960 nu a rezultat doar aventurism, ci și un nou suflu militant dat mișcării muncitorești.
Încă din toamna lui 1969 se ridică un val de greve neoficiale, muncitorii organizându-se singuri pentru a obține creșteri salariale în lipsa sprijinului sindicatelor. Caracterul neoficial atrage în luptă și categorii de muncitori până atunci nereprezentați. În 1973 se remarcă un val de greve neoficiale organizat în primul rând de lucrători imigranți. Deși între 1971 și 1978 participă la greve 215,148 de persoane, ducând la pierderea a 1.383.933 zile-om de muncă, crizele economice globale, lipsa sprijinului oficial din partea federațiilor sindicale și dezvoltarea unor noi practici de management duc la câștiguri minimale pentru clasa muncitoare în a doua jumătate a anilor 1970.
Cazul Austriei și Belgiei este unul diferit față de cel al celorlalte state discutate. În ambele țări perioada postbelică a fost caracterizată de o puternică participare a muncitorilor în sindicate (în cazul Austriei 80% din muncitori erau sindicalizați), iar partidele socialiste din ambele țări erau populare și făceau parte din actul de guvernare, astfel încât ambele țări au experimentat o perioadă de democratizare și de întărire a drepturilor muncitorilor. Cazul acestor 2 țări este cu atât mai strident prin comparația cu dictaturile partidelor-stat și dominația partidelor de centru-dreapta ce au dus fie la regres fie la stagnare socială, democratică și ale condițiilor de viață și muncă ale muncitorilor, toate acestea fiind prețul plătit pentru a menține ordinea răscoaptă capitalistă și pentru a preveni răspândirea comunismului în lume.
În cazul blocului sovietic, s-au observat o serie de lupte ale clasei muncitoare împotriva regimurilor birocratice. Greva muncitorilor din Republica Democrată Germană (RDG) din 1953 ce a fost o reacție împotriva politicilor economice dure în stil stalinist, ce au impus cote ridicate de muncă și tăieri de salarii. Lucrătorii au cerut înapoierea cotelor de muncă și au solicitat reforme politice, generând o mișcare masivă ce a fost reprimată brutal de către forțele sovietice. Protestele din Poznań ce au început prin a fi o revoltă economică a muncitorilor împotriva condițiilor de muncă și a planului economic de șase ani din Polonia au ajuns, din păcate, să escaleze în proteste politice și anti-comuniste. Revoluția Ungară din 1956 a fost o încercare, cel puțin, din partea unei fracțiuni a muncitorilor de a lupta împotriva birocratismului stalinist și de a înfăptui o guvernare socialistă din nou democratică. Muncitorii au organizat consilii muncitorești și au cerut un guvern provizoriu constituit pe fundamente socialiste anti-staliniste. Această revoluție a evidențiat dezamăgirea față de dictatura stalinistă. Greva minerilor din Valea Jiului din 1977 a fost urmarea unor măsuri economice represive, printre care programul de muncă prelungit și eliminarea anumitor drepturi sociale precum creșterea vârstei de pensionare. Revendicările minerilor includeau revenirea la programul de lucru de 6 ore, condiții mai bune de locuit și construirea de cămine și cantine, dar si crearea unor locuri de muncă pentru familiile minerilor. Deși protestul a fost unul pașnic, reacția guvernului a fost puternic represivă: între 2000 și 4000 de mineri au fost concediați, 300 au fost deportați împreună cu familiile lor, iar câțiva au fost închiși.
Concluzie
Având în vedere toate aceste istorii, ideea că neocapitalismul ar armoniza interesele clasei muncitoare cu ale capitalului ia o turnură deosebit de sinistră. Eliberarea națională și îmbunătățirea condiției muncitorilor din centrele imperiale nu au fost rezultatul unui progres automat permis de organizarea rațională a statelor într-o arhitectură internațională, ci a luptelor purtate de clasa muncitoare în diferitele sale ipostaze. Departe de a demonstra cum de-a lungul a treizeci de ani capitaliștii însăși au înțeles că ar fi inclusiv în interesul lor asigurarea unui nivel de trai relativ ridicat și a unei plase de siguranță socială, perioada neocapitalistă se prezintă de fapt ca o organizare socială corporatistă aflată în prelungirea acelorași tendințe reacționare care au dus la apariția fascismului. Doar din neînțelegerea sau neacceptarea legilor mișcării capitalului se poate crede că armonizarea intereselor capitalului cu ale muncitorilor poate reprezenta altceva. A milita pentru o asemenea societate nu înseamnă decât orbirea intenționată în fața unui trecut deloc îndepărtat. Înseamnă indiferența față de toate nedreptățile care au fost iertate și care s-au înmulțit apoi. Mai mult, înseamnă o promisiune făcută capitalului că în schimbul câtorva concesii, în schimbul unor creșteri salariale, a unor zile de concediu, a unor modeste investiții în infrastructură publică cei care deja nu duc grija zilei de mâine și care își văd toate nevoile sociale reflectate în libertățile cetățenești vor lupta din toate puterile pentru apărarea sistemului împotriva șomerilor, imigranților, refugiaților, minorităților etnice și sexuale, dar mai ales împotriva comuniștilor care vor răstunarea acestui sistem și transformarea sa într-unul care asigură pace și bunăstare pentru întrega populație care acum formează clasa muncitoare.