Pe data de 24 august GAS a ținut două prelegeri în cadrul unui eveniment public organizat în București. Acesta este textul, ușor prelucrat, care a stat la baza uneia dintre prezentări.
Războiul asupra educației publice
Una dintre cele mai absurde consecințe ale măsurilor de austeritate luate de guvernul Bolojan este asaltul la adresa sistemul de educație. Că asemenea măsuri sunt în interesul imediat al capitaliștilor este clar din primul moment: bani care ar merge la tinerii din clasa muncitoare și la angajați se vor duce, într-o formă sau alta, în buzunarele celor deja bogați. Fie că e vorba de păstrarea privilegiilor fiscale, de tunuri prin achiziții publice sau achiziționat literalmente tunuri, bogații se vor îmbogăți, iar săracii sărăci.
Ceea ce e ciudat e că economiile nu sunt atât de mari, ca atare „utilitatea marginală” pentru capital este pozitivă, însă infimă, în timp ce pentru muncitori este negativă și foarte ridicată. Consiliul fiscal a analizat măsurile luate de Daniel David și a tras concluzia că departe de cele trei miliarde promise de ministru la începutul lui iunie, „în 2025, aceste măsuri pot conduce la o diminuare a cheltuielilor bugetare cu circa 0,02% din PIB.”, anume 378 de milioane de lei. Chiar dacă valoarea inițială s-ar fi adeverit, deficitul bugetar pe 2024 a fost 9,28% din PIB, adică 163 de miliarde de lei. Merită tăiat tocmai din educație pentru a face o economie care și în cele mai optimiste proiecții tot e a drop in the bucket?
Desigur, austeritatea are și un efect indirect de îmbogățire a celor deja bogați, după cum poate fi intuit din răspunsul dat de David reprezentanților studenților, pe care îi îndeamnă să-și ia un job part-time pentru a suplini bursele pierdute. Crescând oferta de forță de muncă, în principiu, se va pune presiune în jos pe salarii, ceea ce va duce iarăși la economii pentru clasa capitaliștilor.
Totuși, chiar și perspectiva asta e limitată, întrucât pe termen mediu și lung capitaliștii au nevoie, pe de-o parte de forță de muncă calificată pentru a se integra cât mai sus pe lanțurile valorice și a deține întreprinderi cât mai profitabile, iar pe de altă parte de o populație relativ alfabetizată și disciplinată. După cum spun liderii celor mai mari trei federații sindicale într-o scrisoare deschisă semnată la comun: „subfinanțarea instituțiilor de cercetare, în actualul context geopolitic european, prin neactualizarea costurilor necesare pentru resursa umană și utilități, pentru menținerea și dezvoltarea infrastructurii, instituții de importanță deosebită pentru buna funcționare a educației şi cercetării [vor conduce la o criză fără precedent în sistemul educațional]”. A se observa folosirea termenului de resursă umană în apel.
Asta este ironia crudă a situației, că organizațiile muncitorești, în loc să lupte măcar pentru bunăstarea angajaților pe care îi reprezintă, dacă nu pentru a întregii clase muncitoare în sine și împotriva capitalului, trebuie să explice capitaliștilor cum o populație mai bine pregătită este în avantajul tuturor, inclusiv și mai ales al elitelor economice. Absurdul atinge cote nebănuite când chiar și experți mainstream, burghezi, spun asemenea lucruri. Și o fac de multă vreme De exemplu în 2020 rectorul universității Babeş Bolyai explica pe blogul său că: „avem nevoie (1) de mai mulți absolvenți de studii superioare (mai ales licență/master), (2) de un număr crescut de personal academic și (3) de o creștere a finanțării. Sigur, asta dacă dorim să fim o societate modernă, bazată pe cunoaștere, nu o colonie științifică/tehnologică.” Dacă Daniel David nu ascultă de Hăncescu, Nistor și Hadăr, ar putea asculta totuși de experți ca… Daniel David.
În general putem crede despre capitaliști că sunt proști, că nu-și cunosc decât interesele imediate și astfel își taie craca de sub picioare, amortizându-și căzătura pe spinarea noastră. Aici nu e cazul, întrucât David are un istoric destul de lung de afirmații relativ de bun-simț, demonstrând măcar o înțelegere a nevoii de formare a „capitalului uman”. Ipostaza în care s-a găsit David este, deci, destul de interesantă, fiindcă ne indică o sursă mai profundă a problemei decât o simplă conspirație a puterii. De ce și-a schimbat destul de brusc perspectiva un om inteligent care chiar și din perspectiva managerială de rector al unei mari universități afirma rentabilitatea investițiilor în educație pentru armonizarea intereselor capitalului cu ale angajaților, dar și a populației largi? Și de ce tocmai el, tocmai acum, s-a găsit la cârma acestui deosebit de agresiv asalt la adresa sistemului public de educație? Unul dintre motive este că viziunea sa corporatistă, de armonizare a intereselor capitalului și muncii într-o întreprindere colapsează atunci când, din fotoliul minsterial, privește lucrurile din punctul de vedere al capitalistului român colectiv. Urcând la un asemenea nivel, contradicția dintre capital și muncă nu mai poate fi rezolvată.
Lucrurile pot fi privite din două puncte de vedere. Unul ar fi al sistemului imperialist care impune o diviziune socială a lumii unde diferite capitaluri naționale sunt centralizate capitalurilor concentrate în marile centre metropolitane unde se acumulează valoarea produsă în periferii și semi-periferii. Nu putem însă înțelege această diviziune a lumii fără a înțelege diviziunea tehnică a muncii. De aceea vom coborî până la nivelul producției și vom arăta cum, încă de la început, clasa muncitoare este plasată într-un conflict inevitabil cu clasa capitalistă și cum acest conflict are ramificații la nivelul organizării educației. Aici trebuie să facem un plonjeu într-o sferă elementară, dar un pic filosofică a criticii economiei politice.
Cum de a ajuns educația o marfă?
Capitalismul este o societate unde producția de mărfuri este generalizată. La 1848 Marx scria că nu mai există „altă legătură între om şi om decît interesul gol, decît neîndurătoarea «plată în bani peşin»”. Nu vorbea, desigur, ca un fapt împlinit despre lumea unde sclavia încă exista pe întregul continent american, șerbia încă mai exista în Europa de Est și părți din Europa Centrală, unde cele mai multe state europene încă erau monarhii și unde statele din Asia erau imperii birocratice.
Marx vorbea despre logica fundamentală a modului de producție capitalist, construit în jurul formei mărfii. În această logică orice activitate umană, pentru a fi recunoscută de importanță socială și ca importanța ei relativă să poată fi evaluată, va fi transformată în marfă, iar ca atare orice cetățean care muncește pentru a trăi va deveni muncitor. Dacă înțelegem diviziunea dintre munca intelectuală și cea manuală ca pe diviziunea dintre munca de planificare-supraveghere și munca de execuție, devine mult mai ușor de acceptat că condiția de muncitor nu survine din organul activ în procesul muncii, ci din plasarea lucrătorului într-o diviziune tehnică a muncii al cărei scop este producția de mărfuri care, prin vânzare, vor produce profit patronului. De aceea Marx nu avea nicio dificultatea din a-și imagina o școală organizată ca o fabrică, chiar înainte ca asemenea sisteme de școlarizare să se răspândească:
„Astfel, un învăţător – dacă ne este permis să luăm un exemplu din afara sferei producţiei materiale – este muncitor productiv nu fiindcă îi învaţă pe copii, ci fiindcă munceşte pînă la epuizare pentru a-l îmbogăţi pe întreprinzător. Faptul că acesta din urmă şi-a investit capitalul într-o fabrică de învăţătură în loc să-l investească într-o fabrică de cîrnaţi nu schimbă nimic.”
(Capitalul Vol. 1 p. 614)
Motivul pentru care o asemenea înmărfuire generalizată poate avea loc este că orice bun sau serviciu rezultă din activitățile productive umane, deci din muncă. La prima vedere propunerea e absurdă, pentru că munca unui profesor nu poate fi comparată cu munca unui tehnician cu munca unui șofer de tir cu munca unui salahor. David Ricardo încearcă să rezolve problema asta propunând că orice bun poate fi înțeles ca o compunere a diferite cantități de munci calitativ diferite ale căror prețuri corecte au fost stabilite de-a lungul timpului pe piață. Ricardo a fost satisfăcut de această explicație în parte fiindcă, spre deosebire de Adam Smith înaintea sa și de Karl Marx după, nu s-a preocupat aproape deloc de procesul concret de muncă în întreprinderi. Dar soluția sa funcționează doar local și pentru o relativ scurtă perioadă. Eșuează în cele din urmă deoarece profesii apar și dispar sau își schimbă caracterul în funcție de schimbările în procesul de muncă, iar bogăția de mărfuri care ne înconjoară nu reflectă neapărat o similară bogăție de profesii. Din contra, inteligența artificială, de exemplu, amenință că rade tot felul de meserii fără a sărăci oferta de pe piață, cel mult doar pe noi. Motivul pentru care tehnologia, și ca atare piața muncii, evoluează în așa fel este în același timp și motivul pentru care valoarea unei mărfi, totuși, poate fi redusă la timpul de muncă necesar producerii sale.
Soluția lui Marx pentru identitatea substanței sociale a valorii pornește de la observația că „oricît de variate ar fi ar fi muncile utile, sau activităţile productive este un adevăr fiziologic că ele sînt funcţiuni ale organismului omenesc, şi că fiecare din aceste funcţiuni, indiferent de conţinutul şi de forma ei, este, în esenţă, cheltuire de creier, nervi, muşchi, organe de simţ omeneşti.” (Capitalul Vol. 1 p. 86, sublinierea noastră). Din punct de vedere social nu contează decât că pentru un anumit interval de timp cineva și-a folosit, în orice configurație și combinație necesară respectivei activități, creierul, nervii, muşchii, organele de simţ ceea ce permite în cele din urmă reducerea unei ore de muncă a profesorului, a tehnicianului, a șoferului de tir sau a salahorului la o anumită cantitate de timp de muncă abstractă.
Bineînțeles, la oricare moment de timp nu doar că este greu de evaluat câtă muncă abstractă intră într-o oră de muncă a unui anumite ocupații, dar dintr-un punct de vedere nici nu e foarte relevant fiindcă doi salahori nu pot ține ora unui profesor, patru salahori nu pot efectua un consult medical. Dar dacă ar putea?
Dar dacă ar putea?
Acest „dar dacă ar putea” este recunoscut încă de la Adam Smith ca secretul producției capitaliste.
Înainte de producția capitalistă orice meșteșug sau profesie funcționa ca o activitate omogenă, dobândită în timp adeseori după un stagiu lung de ucenicie sau măcar ca ocupație de familie și care era executată conform unor reguli „băbești”, dar mai ales a unor intuiții dezvoltate în baza experienței. Aceste profesii aveau și un grad ridicat de multilateralitate, meșteșugarii putând executa o întreagă suită de operațiuni.
Economistul scoțian vede cum procesele de muncă omogene sunt studiate pentru a fi descompuse în succesiuni de pași mai mici pe care lucrătorul se poate specializa mai ușor prin dezvoltarea propriilor aptitudini sau prin folosirea unor unelte specializate și poate economisi timpul pe care altfel l-ar fi pierdut trecând de la o sarcină la alta. Charles Babbage dezvoltă ulterior analiza diviziunii tehnice a muncii observând cum „prin împărțirea muncii ce urmează a fi executată în diferite procese, fiecare necesitând grade diferite de îndemânare sau de forță, maestrul fabricant poate achiziționa exact acea cantitate precisă din ambele care este necesară pentru fiecare proces. În schimb, dacă întreaga muncă ar fi executată de un singur lucrător, acea persoană ar trebui să posede suficientă îndemânare pentru a realiza cele mai dificile sarcini și suficientă putere pentru a executa cele mai laborioase dintre acele operațiuni în care arta este împărțită”.
Un meșteșug integrat devine astfel transformat într-o activitate complexă care poate fi exprimată printr-o compunere de munci simple mult mai ușor de efectuat de oricine, fără prea multă pregătire. Chiar și atunci când nu se poate sparge, încă, o anumită sarcină într-un sistem de munci simple, angajatul specializat se poate ocupa doar de acea activitate scăzând nevoia de asemenea profesioniști. Din punct de vedere al bogăției sociale capitaliste, această reorganizare a producției este benefică, lărgind iar și iar atât plaja cât și volumul de mărfuri pe care le avem la dispoziție. Pentru muncitori în schimb ne spune chiar Adam Smith care e consecința:
„Omul care şi-a petrecut întreaga viaţă îndeplinind câteva operaţiuni simple, ale căror efecte sunt, şi ele, probabil aceleaşi mereu sau aproape aceleaşi, nu are ocazia să-şi exerseze capacitatea de cunoaştere sau să-şi exerseze inventivitatea pentru găsirea unor soluţii practice de îndepărtare a dificultăţilor, dacă aceste dificultăţi nu apar niciodată. El îşi va pierde, în mod natural, obiceiul exersării lor şi, în general, va deveni pe cât de prost şi de ignorant e posibil să devină creatura umană. Amorţeala minţii sale îl va face nu doar să devină incapabil de a se bucura de o conversaţie raţională sau de a lua parte la ea, ci şi de a concepe ceva generos, nobil; de a avea sentimente tandre şi, în consecinţă, de a-şi forma orice judecată justă privind multe dintre îndatoririle obişnuite ale vieţii sale particulare. El este cu totul incapabil să judece cu privire la marile şi extinsele interese ale ţării sale şi, exceptând cazul în care cineva nu-şi va da osteneala să facă ceva, astfel încât lucrurile să stea altfel, el va fi la fel de incapabil să-şi apere ţara în război. Uniformitatea vieţii sale civile îi va corupe în mod natural curajul minţii şi-l va face să privească cu aversiune viaţa neregulată, nesigură şi aventuroasă a soldatului. Ea îi va corupe până şi activităţile corpului, făcându-l incapabil să-şi exercite puterea cu vigoare şi perseverenţă în orice altă ocupaţie, decât cea pentru care s-a pregătit. Îndemânarea cu care-şi îndeplineşte meseria pare, astfel, să fi fost obţinută cu preţul virtuţilor sale intelectuale, sociale şi marţiale.”
(Avuția Națiunilor 382)
Răspunzând acestei probleme pe care o identifică atât de plastic, Smith prescrie educație publică, dar, așa cum a caracterizat Marx propunerea, în cantități homeopatice. Să remarcăm cât de îngrijorat este Smith că lipsit de educație și abrutizat de muncă, omul simplu nu-și mai respecta obligațiile față de stat, cum ar fi să meargă la război, și nici nu va fi capabil să-și găsească altă meserie, forța sa de muncă neputând fi deci o sursă de muncă abstractă. Sunt puține texte marxiste care descriu satisfăcător importanța sistemului public de educație în formarea cetățenilor în primul și primul rând ca supuși ai statului capitalist, alfabetizați doar cât să fie capabili să-i urmeze legile, să consume mărfuri și să furnizeze muncă abstractă de-a lungul întregii lor vieți, însă nevoia unei asemenea instituții se poate vedea încă de la Smith, dar și din acest pasaj unde Marx discută efectul pierderii calificării muncii în tipografii:
„În tipografiile engleze, de pildă, se practica pe vremuri trecerea ucenicilor de la munci mai uşoare la altele mai complexe, trecere care corespundea sistemului vechii manufacturi şi meseriilor. Ei parcurgeau întreaga ucenicie pînă ce deveneau tipografi. Ştiinţa de carte era pentru toţi o condiţie pentru exercitarea meseriei. Toate acestea s-au schimbat o dată cu introducerea maşinii de imprimat. Ea este deservită de două categorii de muncitori: un muncitor adult, supraveghetor al maşinii, şi un număr de băieţi, de obicei între 11 şi 17 ani, a căror ocupaţie exclusivă constă în introducerea colii de hîrtie în maşină sau în extragerea colii imprimate. Ei fac această corvoadă, în special la Londra, 14, 15, 16 ore fără întrerupere cîteva zile pe săptămînă şi adesea cite 36 de ore la rînd, cu numai două ore de repaus pentru masă şi somn! Mare parte dintre ei nu ştiu să citească şi, de regulă, sînt făpturi cu totul sălbăticite, anormale.
De îndată ce au devenit prea mari pentru această muncă copilăreasca, adică la cel mult 17 ani, sînt concediaţi din tipografie. Ei devin recruţi ai crimei. Cîteva încercări de a li se da de lucru altundeva au eşuat din pricina ignoranţei, abrutizării şi decăderii lor fizice şi intelectuale.”
(Capitalul Vol. 1 p. 493-4)
Pe lângă minima alfabetizare și lunga disciplinare care la început maschează șomajul tinerilor, iar ulterior previne intrarea lor în rândul lumpenproletariatului, ci îi menține în armata industrială de rezervă, Smith mai dă școlii un rol implicit. Gânditorul scoțian nu vedea sensul ca oamenilor simpli să li se predea latina—limba cărturarilor, diplomaților, medicilor, a juriștilor și filosofilor. Dacă școala trebuie să deprindă copii oamenilor de rând cu ceva mai mult decât socotitul sau cititul și scrisul în limba vulgară, atunci trebuie să îi învețe „niște geometrie și mecanică elementară” întrucât „nu există o meserie obişnuită unde să nu existe nişte oportunităţi de aplicare a principiilor” acestor discipline. Educația publică are astfel rolul de a face ca slujbe care altfel ar fi fost considerate calificate să ajungă considerate semi-calificate sau chiar necalificate prin generalizarea pe cheltuiala întregii societăți a unor aptitudini necesare industriei.
Chiar dacă rolul sistemului de educație este eminamente de a reproduce sistemul capitalist și este un sistem relativ costisitor, cheltuielile cu școlarizarea sunt suportate inclusiv de muncitori prin impozite, taxe școlare sau completarea învățământului public cu tutelaj privat, manuale opționale, iar cu cât nevoia acelor aptitudini tehnice scade odată cu saturarea pieței de muncă sau cu dezvoltarea diviziunii tehnice în domeniile unde era odinioară nevoie de muncă calificată, cu atât cheltuiala este suportată mai ales de muncitori. În cele din urmă, când acele profesii calificate pentru care școala pregătește tinerii ajung aproape de a fi descompuse în munci simple prin mijloace tehnice, bugetul dedicat educației nu are cum să nu apară ca risipit pe ținerea profesorilor și elevilor departe de piața muncii.
În contextul unor piețe ale muncii saturate și al pierderii calificărilor prin digitalizare, iar acum prin automatizare cu inteligență artificială, educația publică este, din punctul de vedere al capitaliștilor o pierdere de bani și de timp când, vreme de 3-5 ani, sute de mii de profesori predau unor sute de mii de studenți numai ca aceștia să ocupe aceleași posturi ca tineri fără studii superioare completate sau măcar începute. Câte miliarde de ore de muncă umană abstractă duse pe apa sâmbetei! Punând așa problema se explică de la sine tăierea burselor, comasarea claselor, creșterea normei de predare, reorganizarea posturilor în așa fel încât zeci de mii de suplinitori să rămână fără loc de muncă, mii de elevi și zeci de mii de studenți să rămână fără bursele care le permiteau să se dedice întru totul educației.
Îi dăm capitalului ce vrea?
Lupta însă, nu se dă doar pe plusvaloare. În timp ce educația este luată cu asalt în cam întreaga lume, cheltuielile cu înzestrarea militară, de asemenea neproductive, sporesc. Motivul este și caracterul în mod necesar contradictoriu al educației publice. De la Adam Smith încoace, sistemul public de învățământ este finanțat cu zgârcenie homeopatică deoarece capitaliștii recunosc că omul simplu educat nu se va bucura de o discuție rațională doar cu patronul său, acceptându-i raționamentele, ci le va și contesta. Ba chiar oamenii simpli educați se vor bucura între ei de discuții raționale, descoperind propria raționalitate în cadrul căreia vor putea concepe în continuarea acțiuni generoase și nobile, dar nu munca sârguincioasă pentru șef, plata impozitelor și mersul la războaie, ci solidarizarea cu alți muncitori și cu alte popoare oprimate. Capitaliștii recunosc că oamenii simpli educați nu se vor mărgini la un pic de geometrie, mecanică, electrotehnică, programare, cât să poată meșteri în ateliere și laboratoare până ce sunt înlocuiți prin diviziunea tehnică a muncii, ci vor vrea să știe matematică și fizică fundamentală și istorie și economie politică și medicină și se vor educa unii pe alții. De aceea a-l citi pe Marx în spiritul tradiției muncitorești de auto-educare este amenințător pentru statul burghez, după cum a descoperit grupul Masch din Germania la începutul anului.
Că prin efectuarea muncii simple, de rutină, specializate omul „devine pe cât de prost și ignorant poate fi creatura umană” este doar un fapt întâmplător. Dar este un fapt de care capitalul profită neîncetat ca nu cumva exploatarea noastră să se resimtă ca altceva decât ca un urlet tâmp, ca nu cumva să concepem împreună o lume mai bună și, mai ales, ca nu cumva să o construim folosind uneltele pe care însuși capitalul ni le-a pus în mână.