În ultima jumătate de an, și-au făcut apariția o serie de organizații politice care, pentru un ochi neantrenat sau pentru persoane proaspăt eligibile pentru a vota, pot părea o alternativă la opțiunile politice clasice. Această stângă, născută din „societatea civilă”, nu este o noutate pentru mediul politic românesc. Acum 8 ani se năștea, tot din societatea civilă, formațiunea politică numită USR. USR a crescut pe baza unui discurs anti-corupție, pe care îl întâlnim și la actualele partide SENS și REPER.
Dar SENS și REPER se declară, cu greu, de stânga. Cel puțin în cazul SENS, pare că organizația, spre deosebire de USR, refuză să „coalizeze” o bază de membri cu poziții politice diferite sub umbrela luptei împotriva corupției. Deși au aceeași istorie, între timp, realitatea a infirmat teoria unor figuri precum Florina Presadă care prezenta corupția drept cauza principală a sărăciei și a subdezvoltării.
Apariția SENS și REPER (o coaliție de mai multe formațiuni de stânga – DEMOS, LEFT, parte din USR și de dreapta – Volt, o parte din USR), formațiuni care reprezintă și parțial sunt născute din societatea civilă, nu este un șoc nici măcar pentru presa liberală—ba chiar e chemată la înaintare de aceasta, când deplângea faptul că n-ar exista în România un partid de stânga. Dincolo de discursul dominant și în ciuda tuturor acuzelor, urletelor și plânsetelor pe care le auzim și vedem online, în presă și pe la reality show-urile noastre preferate, în România nu avem un partid de stânga real, autentic, asumat și care să poată influența într-un fel jocul politic de la noi. Aceeași presă liberală recunoaște elementele reacționare din fosta speranță născută tot de societatea civilă, USR; compară USR, mai exact pe reprezentanții actuali ai USR, Elena Lasconi și Claudiu Năsui și politicile lor cu politicile lui Trump — pe bună dreptate. Expun pozițiile economice libertariene ale lui Claudiu Năsui de la privatizarea sistemului educațional și sanitar, dar și jocurile semantice pro-privatizare precum dreptul de a alege, prin care USR își înaintează aceste politici libertariene. Chiar dacă nu confruntă faptul că USR-ul a fost așa dintoteauna, acum putem vedea și în presa liberală caracterul acestui partid.
Pare că lupta anti-corupție drept argument începe să piardă teren după ce tinerii progresiști acum 4 ani au votat cu USR, partid care s-a dovedit a fi incompatibil cu un proiect politic de stânga în loc să voteze măcar cu alternativa DEMOS, parte din REPER acum. Capcana anti-corupției pare să se fi diminuat, iar în locul ei apare o alta, pe care o vom discuta mai departe.
Cui i se adresează organizațiile de stânga SENS și REPER? Ce soluții oferă problemelor pe care le adresează?
Fără a mai crede că istoria ar avansa automat spre progres, dacă nu i-ar sta interese meschine în cale, noile formațiuni politice recunosc nevoia de a afirma și milita pentru cauzele în care cred. Cele două partide vorbesc despre chestiuni precum locuințele sociale, terapia decontată, transportul public, drepturile femeilor, drepturile LGBTQIA+, nevoia de spații verzi, educația, schimbările climatice, energia verde și alte cerințe care vizează drepturile democratice ale cetățenilor. De asemenea, în cazul REPER se face și apel la naționalitate și dezvoltarea tuturor. Toate problemele identificate vin din societatea civilă și se și termină acolo. Problemele sunt unele evidente, la care societatea civilă lucrează de foarte mult timp, oferind soluții mai mult sau mai puțin ambițioase. Sunt niște teme importante pe care orice partid ar trebui să le adreseze. Trebuie să ne întrebăm, totuși, cine și cum va aborda subiectele listate.
Din start, putem observa că aceste partide nu se prezintă drept partide de clasă și nici nu menționează clasa muncitoare pe undeva. Așadar care este clasa vizată poate fi aflat prin cercetarea programului politic pus la înaintare de către această stânga? Motivul pentru care aceste organizații nu se prezintă drept părtinioare a unei clase sau alta este pentru că, în viziunea lor, statul este unealta care face administrarea societății și mediul politic este administrarea în sine.
Din cauza înțelegerii statului drept organism autonom, care veghează asupra societății și nu ca un instrument de dominație a unei clase de către cealaltă, viziunea acestei stângi presupune că felul în care societatea este administrată ține exclusiv de ideile și de opțiunile celor de la putere, acestea fiind limitate doar de legile economiei—care apar ca „naturale”.
Dacă acesta ar fi cazul, legislația muncii și a mediului nu ar fi încălcate zi de zi fără nicio repercusiune sau cu prea puține comentarii. Capitalul este lăsat să facă regulile prin instrumentul numit stat, în timp ce clasa muncitoare trebuie să execute ce îi este impus de capital. De aici putem înțelege că societatea se produce și reproduce în logica organizării dictate de către capital. Chiar dacă ar vrea, persoanele potrivite ajunse la putere nu ar putea sfida această legitate. De aceea, singurul mod prin care societatea s-a îmbunătățit pentru muncitori și nu numai a fost prin lupta de clasă—prin impunerea propriei voințe a clasei muncitoare prin sabotaj industrial, greve și alte metode de organizare, care nu au dus doar la câștiguri materiale punctuale, ci au forțat legiuitorii și guvernanții să adopte reforme la nivelul întregii societăți. Capitalul, pentru a se salva, a făcut diferite concesii în fața revendicărilor muncitorilor, prin astfel de reforme.
Și SENS și REPER se dedică în întregime entităților NATO, UE și partenerului strategic SUA. În ciuda pretențiilor de progresism și a identificării crizelor sociale grave cu care ne confruntăm, această stânga speră să rezolve problemele cauzate de capitalism printr-un „altfel” de capitalism cu față umană. Contradicția din retorica folosită și din programele propuse nu este sesizată, fiindcă nici nu apare ca atare în înțelegerea lor a sistemului capitalist.
Într-o astfel de accepțiune, unui capitalism rău al corporațiilor i se opune un capitalism ceva mai bun al micilor întreprinderi și al antreprenorilor, care, printr-o aritmetică socială stranie, devine un capitalism chiar bun, dacă este cârmuit de femei, de persoane LGBTQIA+, de tineri.1 Acest capitalism chiar bun al micului întreprinzător este încurajat să se dezvolte prin fonduri naționale care să ofere mentorat și sprijin pentru dezvoltarea afacerilor.2 Soluțiile oferite ne arată că, spre deosebire de omologul lor din trecut, actuala speranță a societății civile caută să limiteze cele mai nocive impulsuri cauzate de logica capitalului de a se acumula și condițiile pe care le produce. Acesta este caracterul stângii cerute de către liberali.
Bineînțeles, această limitare este de fapt o încercare de a revitaliza capitalismul, care prin natura sa se manifestă într-o economie ciclică marcată de crize periodice. Această cheltuială a statului pentru susținerea antreprenoriatului de toate felurile, din toate părțile pe care o propune stânga proaspăt apărută în viața politică românească, nu este altceva decât o tentativă de vitalizare a unei mici burghezii, care să poată deveni un rezervor de flexibilitate. Este o încercare, prin speranța de a intra pe piețe neacoperite sau prin inovație, să intensifice concurența. Cei care propun astfel de măsuri urmăresc, pe termen scurt, să contracareze efectele tendinței generale produse de centralizare și acumulare a capitalului de a scădea rata profitului. Iată motivul fundamental pentru care această stânga este cea posibilă.
În punctul acesta al analizei pare că această stângă poate salva economia și în același timp să îmbunătățească viața de zi cu zi cel puțin unor părți ale unor minorități. Problema, însă, se află chiar în rezolvarea pe care o propune. Mica burghezie, adică micile afaceri, are tendința fie să fie absorbită (cumpărată, integrată prin achiziționarea majoritară a unor acțiuni) de către marele capital, fie să fie eliminată prin competiție. Deși pe termen scurt inovația și intensificarea concurenței3 pot restabili temporar profitabilitatea capitalului în ciuda tendinței ratei profitului de a scădea, pe termen lung eledoar adâncesc problema pe care încearcă să o rezolve și duc la o și mai mare acumulare a capitalului. Asta precarizează pături din ce în ce mai largi ale populației, metodă prin care locurile de muncă devin din ce în ce mai deprofesionalizate, iar tehnologiile introduse oferă din ce în ce mai puțină autonomie angajaților. Astfel, companiile își pot conduce activitatea pur și simplu consumând forța de muncă sumar antrenată, aruncând din ce în ce mai mulți oameni în armata industrială de rezervă. Cu o astfel de forță de muncă și mai mult capital fix (mașinării care ușurează procesul muncii) rata profitului nu poate decât scădea, deoarece doar forța de muncă (adică activitatea efectivă a angajaților) poate produce plusvaloare.
Centralizarea capitalului este o lege istorică a dezvoltării capitaliste, dar aceasta NU exclude existența micii burghezii, adică a micilor firme. Dimpotrivă, mica burghezie poate beneficia de procesul de centralizare, chiar dacă dinamicile sunt impuse de către marele capital. De exemplu, dispariția de pe piață a micilor firme nu condamnă proprietarii acestora la proletarizare, ci la profesionalizare, integrându-i în proceselor marilor capitaluri, pe poziții salariate avantajoase. Monopolul nu este un fenomen absolut, ci o tendință sistemică care transformă toate relațiile sociale, aservinduși-le, începând cu munca. 1, 12
În aceste programe se mai pot găsi:
- propuneri meritocratice4 care vizează posibilitatea unor muncitori de a profesa și promova în funcție de rezultatul muncii lor,
- introducerea posibilității muncii neplătite (voluntariat) a vârstnicilor în colaborare cu ONG-urile5 – forță de muncă gratuită;
- multe trimiteri la finanțarea ONG-urilor prin bugetul de stat.6
Capitalul are nevoie de această stângă, pe care o permite, deoarece dreapta nu își poate asuma conștient programe care să ajute la reproducerea socială, programe precum:
- planuri de susținere a creării de locuri de muncă bine plătite și susținerea dialogului social la toate nivelurile,
- colaborarea cu sindicatele7 sau calificarea și recalificarea muncitorilor8, care reprezintă forța de muncă care ar fi de folos procesului de ameliorare a scăderii ratei profitului printr-o burghezie emergentă.
REPER se adresează și armatei de rezervă a muncii (șomerii, celor ce muncesc cu ziua), prin:
- promiterea tranziției facilă a locului de muncă7
- prin programe de reintroducere în câmpul muncii sau prin asigurarea unui stat social mai puternic
- prin recunoașterea muncii reproductive3 (cel puțin parțial) prin înregistrarea acestei munci în fondul de pensii. Deși în același timp, susțin îndeplinirea tuturor criteriilor pentru a adera la OCDE.
În programul SENS se regăsește și o propunere pentru un test pentru săptămâna de muncă de 4 zile, cu 35 de ore de muncă pe săptămână. Poate cea mai ambițioasă dintre propunerile acestei stângi, chiar dacă nu este explicat cum s-ar desfășura. Acest lucru ne face să ne întrebăm: este această politică propusă una căreia i se dedică și vine dintr-o teorie comună pe care o au membrii de partid despre societate? Sau este mai degrabă vorba de a călări un val de propuneri care sună bine, să fie și în România cum e afară? În cazul în care nu vine dintr-o înțelegere comună, ce se va alege de această propunere? Se va ajunge la scăderea formală printr-o lege a săptămânii de lucru sau se va aplica într-un mod fundamental? 10
Prin cele listate mai sus, putem vedea ce clasă reprezintă aceste partide de stânga, anume clasa capitalistă.
Mai putem vedea și:
- faptul că deși se declară ecologistă, stânga SENS-REPER susține războiul armat prin intensificarea cooperării militare cu Ucraina și consolidarea prezenței strategice a României în regiune. Acest lucru care ar urma să fie făcut prin ajutarea Ucrainei cu toate mijloacele posibile precum și accelerarea investițiilor în apărare.
- o mică strategie de beneficiu în urma acestor războaie, anume prin participarea firmelor românești în dezvoltarea economică a țărilor din regiune mai ales în infrastructură, referindu-se la Ucraina și zona Caucazului. 11
- o condamnare a atacurilor nediscriminate asupra populațiilor civile în Orientul Apropiat, însă în declarații sau postări publice ale membrilor acestor grupări vedem:
- pe de o parte modul în care se pune problema este unul proceduralist. Exemplul fiind unul din Parlamentul European unde parlamentarul Cristian Terheș a presupus că un manual care pare că explică cum se folosește calculatorul este un manual care educă copiii palestinieni să urască evreii, acuzând UE că ar finanța așa ceva. Ca răspuns, Nicu Ștefănuță, membru important al stângii permise și părinte spiritual al SENS, pare mai interesat să se folosească de incident pentru a sublinia faptul că el face bugetul parlamentului UE, iar ca atare știe că banii nu au ajuns la teroriști. Terorismul cu sensul presupus de Terheș este acceptat și de Ștefănuță. Nu există vreo contrare a teoriei pe care extrema dreaptă o lansează, și anume că s-ar fi folosit un manual să învețe copiii palestinieni să urască evreii.
- Pe de altă parte apar în spațiul public cu glume cinice în vizită în Cisiordania ocupată, unde Ștefănuță îndeamnă la crearea unei colonii românești.
Rolul acestei stângi este centrat pe simplificarea reproducerii forței de muncă, pentru menținerea funcționării capitalismului și a amânării crizelor economice prin reforme – asta în scenariul ideal în care se vor implementa și nu va fi epurată aripa reformistă din aceste partide, sau partidele nu vor renunța pur și simplu la ele (precum s-a întâmplat cu vechea speranță a societății civile odată intrată în parlament), din cauza nevoilor financiare și presiunii părții capitalului pe care îl susțin. Deși politicile listate mai sus pot aduce beneficii de moment muncitorilor și persoanelor oprimate, ele nu elimină exploatarea și nici nu își propun să facă asta, ele nu încearcă să elimine structurile fundamentale ale modului de producție capitalist (a sistemului) care produce lumea așa cum o cunoaștem astăzi, ci le reconsolidează.
Concluzii
Este evident că aceste noi formațiuni politice de stânga sunt pentru reproducerea forței de muncă, adică perpetuarea sistemului actual și revitalizarea lui și NU pentru emanciparea muncitorilor. Se poate observa soarta altor proiecte politice ale societății civile, care, odată ajunse în parlament, au renunțat la reformele care vizează muncitorii și drepturile democratice. Aceeași soartă au avut-o și alte mișcări de stânga din trecut, cu o retorică chiar mai radicală și născute măcar parțial din clasa muncitoare.
De exemplu, în Grecia, Syriza a capitulat la presiunea capitalului și a semnat o propunere de austeritate extrem de nepopulară. În mod similar, partidul Podemos, speranța stângii iberice, a ajuns să fie complet aservit PSOE, din cauza lipsei asumării caracterului de clasă și capitulării în fața capitalului național pentru reconsolidarea lui în fața schimbărilor propuse inițial, lovindu-se de necesitatea de a respecta disciplina fiscală impusă de la Bruxelles. În Polonia, Razem se dedicase inițial luptei împotriva neoliberalismului și pentru clasa muncitoare, dar s-a concentrat pe câștiguri specifice și și-a pierdut legitimitatea odată ce a început să cedeze din propriile propuneri în fața partidelor liberale cu care a trebuit să se alinieze. În SUA, aripa progresistă a Democraților reprezentată de AOC, Ilhan Omar, Ayanna Presley, etc. cunoscută drept The Squad s-a dovedit a fi impotentă, chiar și cu susținerea lui Bernie Sanders.
Este adevărat că fiecare dintre partidele amintite și-au trădat mandatul popular câștigat. Greșelile, însă, nu pot fi atribuite doar unor politicieni anume—ci trebuie înțeles că din motivele detaliate de-a lungul articolului, proiectul reformist nu își poate atinge scopurile inițial propuse. Pentru emanciparea muncitorilor, este nevoie de alt mod de organizare.
Contrar narativei burgheze dominante, clasa muncitoare, adică clasa celor ce sunt nevoiți să își vândă forța de muncă pentru a supraviețui, NU poate fi reprezentată de către altcineva. Singurul mod în care clasa muncitoare poate fi prezentă în actul politic este prin sine. Pozițiile independente ale clasei muncitoare pot fi produse doar de către clasa muncitoare organizată, iar inițierea acestei organizări poate fi produsă doar prin lupta de clasă și prin câștiguri pe această bază. O organizare de clasă transcede naționalitatea—este adevărat în cazul clasei muncitoare, așa cum este adevărat și în cazul clasei deținătoare de capital.
Există numeroase acțiuni în toată lumea care își propun acest fel de organizare. Lupta pentru 4 zile de muncă, 32 de ore, fără modificări la salariu, ar fi un început bun.
———
1. pg 25, programul SENS, pg 2, programul REPER, pg 22 programul REPER, pg 33 programul REPER, pg 42 programul REPER
2. pg 8 programul REPER, pg 76 programul SENS, pg 78 programul SENS, pg 77 programul SENS
3. pg 26 programul REPER
4. pg 12 programul SENS, pg 21 programul REPER
5. pg 24 programul SENS
6. pg 24, pg 25 programul SENS
7. pg 9, pg 29 programul REPER
8. pg 9 programul REPER, pg 72 programul SENS
9. pg 38, programul REPER
10. pg 70, programul SENS
11. pg 109, programul SENS
12. Capital vol III, cap. 12, III